ALTINTOP AND OTHERS v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
ALTINTOP AND OTHERS v. TURKEY (CtEDO, 2006)
Reclamanții, Mehmet Altıntop, Abdurrahman Altıntop și Hüseyin Altıntop, sunt resortisanți turci, care s-au născut în 1939, 1943 și, respectiv, 1935 și trăiesc în Diyarbakır. Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl Mesut Beștaș și dna Meral Beștaș, avocați care practică în Diyarbakır. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Până în ianuarie 1994, reclamanții locuiau în satul Gümeç din districtul Hani din Diyarbakır. La 4 ianuarie 1994, forțele de securitate au venit în sat și au ars casele sătenilor împreună cu lucrurile din ele. În ziua următoare, reclamanții au părăsit satul. Reclamanții nu au fost furnizate cu locuințe alternative de către autoritățile, care trăiesc în prezent în Diyarbakır. Din cauza plângerii sătenilor, gendarmele au redactat un raport de incident și procurorul public la Curtea de Securitate de Stat din Diyarbakır au inițiat o anchetă asupra incidentelor, care era în așteptare la momentul cererii actuale. La 24 decembrie 1998, reclamanții au depus o cerere la Ministerul Internului ce a solicitat compensații pentru pierderile și permisiunea de a se întoarce în satul lor. Ministerul nu a răspuns în termenul de 60 de zile legale, ceea ce a însemnat că petiția a fost respinsă tacit. La 30 aprilie 1999, reclamanții au depus o acțiune la Curtea Administrativă Diyarbakır împotriva Ministerului Internului, cerând compensații pentru daunele pe care le-au suferit și permisiunea de a se întoarce în satul lor. De asemenea, au solicitat asistență judiciară și au prezentat documentele de judecată obținute de șeful satului care indică sărăcia lor (fakirlik belgesi). La 22 iunie 1999, reclamanții au primit o scrisoare de la guvernatorul districtului Hani în numele Ministerului Internului. Guvernatorul le-a informat că, din motive de securitate, sătenii nu vor fi autorizați să se întoarcă în satele lor până la restabilirea securității în această regiune. La 23 iunie 1999, Curtea Administrativă Diyarbakır a respins cererea de asistență juridică a reclamanților. Curtea a susținut că, având în vedere că reclamanții aveau suficiente mijloace pentru a fi reprezentate de un avocat, nu ar putea fi considerate că au nevoie de asistență juridică în conformitate cu jurisprudența Curții de Casație și cu normele de procedură civilă. La 28 octombrie 1999, instanța a hotărât să întrerupă procedurile din cauza faptului că taxele juridice necesare nu au fost plătite. Această decizie a fost acordată reclamanților la 24 noiembrie 1999. Ancheta efectuată de autoritățile a indicat că reclamanții și-au părăsit satele cu propria voință. Forțele de securitate nu au distrus satul reclamanților sau le-au forțat să părăsească casele lor. Înregistrările oficiale au indicat că nu exista nici un obstacol care împiedică sătenii să se întoarcă în satele lor și în posesia lor. Persoanele care și-au părăsit satele ca urmare a terorismului au început deja să se întoarcă și să își regăsească activitățile în satele lor. La 14 iulie 2004, Legea privind compensarea pierderilor care rezultă din cauza terorismului și a luptei împotriva terorismului a fost adoptată de Marea Adunare Națională și a intrat în vigoare la 27 iulie 2004 („Legea compensației”). În această privință, Comisia de evaluare a prejudiciilor și de compensare au fost înființate în șaptezeci și șase provincii. Persoanele care au suferit daune ca urmare a terorismului sau a măsurilor luate de autoritățile pentru combaterea terorismului ar putea depune o cerere cu comisia de compensare relevantă care solicită compensare. Numărul de persoane aplicate acestor comisii a atins deja aproximativ 170.000 de persoane. Încă 800 de persoane, ale căror cereri erau pe calea Curții, au aplicat, de asemenea, comisioanelor de compensare. Mulți săteni au primit deja compensații pentru daunele pe care le-au suferit. O descriere a dreptului intern relevant poate fi găsită în decizia Curții a lui İçyer v. Turcia (n. 18888/02, §§ 44-54, 12 ianuarie 2006) și în hotărârea lui Doğan și alții c. Turcia (n. 88038811/02, 8813/02 și 8815-8819/02, § 31-35, CEDO 2004-VI)