Altintop și alții împotriva Turciei

Reclamanții, Mehmet Altıntop, Abdurrahman Altıntop și Hüseyin Altıntop, sunt resortisanți turci, care s-au născut în 1939, 1943 și, respectiv, 1935 și trăiesc în Diyarbakır. Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl Mesut Beștaș și dna Meral Beștaș, avocați care practică în Diyarbakır. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Până în ianuarie 1994, reclamanții locuiau în satul Gümeç din districtul Hani din Diyarbakır. La 4 ianuarie 1994, forțele de securitate au venit în sat și au ars casele sătenilor împreună cu lucrurile din ele. În ziua următoare, reclamanții au părăsit satul. Reclamanții nu au fost furnizate cu locuințe alternative de către autoritățile, care trăiesc în prezent în Diyarbakır.

Din cauza plângerii sătenilor, gendarmele au redactat un raport de incident și procurorul public la Curtea de Securitate de Stat din Diyarbakır au inițiat o anchetă asupra incidentelor, care era în așteptare la momentul cererii actuale. La 24 decembrie 1998, reclamanții au depus o cerere la Ministerul Internului ce a solicitat compensații pentru pierderile și permisiunea de a se întoarce în satul lor. Ministerul nu a răspuns în termenul de 60 de zile legale, ceea ce a însemnat că petiția a fost respinsă tacit. La 30 aprilie 1999, reclamanții au depus o acțiune la Curtea Administrativă Diyarbakır împotriva Ministerului Internului, cerând compensații pentru daunele pe care le-au suferit și permisiunea de a se întoarce în satul lor.

De asemenea, au solicitat asistență judiciară și au prezentat documentele de judecată obținute de șeful satului care indică sărăcia lor (fakirlik belgesi). La 22 iunie 1999, reclamanții au primit o scrisoare de la guvernatorul districtului Hani în numele Ministerului Internului. Guvernatorul le-a informat că, din motive de securitate, sătenii nu vor fi autorizați să se întoarcă în satele lor până la restabilirea securității în această regiune. La 23 iunie 1999, Curtea Administrativă Diyarbakır a respins cererea de asistență juridică a reclamanților. Curtea a susținut că, având în vedere că reclamanții aveau suficiente mijloace pentru a fi reprezentate de un avocat, nu ar putea fi considerate că au nevoie de asistență juridică în conformitate cu jurisprudența Curții de Casație și cu normele de procedură civilă.

La 28 octombrie 1999, instanța a hotărât să întrerupă procedurile din cauza faptului că taxele juridice necesare nu au fost plătite. Această decizie a fost acordată reclamanților la 24 noiembrie 1999. Ancheta efectuată de autoritățile a indicat că reclamanții și-au părăsit satele cu propria voință. Forțele de securitate nu au distrus satul reclamanților sau le-au forțat să părăsească casele lor. Înregistrările oficiale au indicat că nu exista nici un obstacol care împiedică sătenii să se întoarcă în satele lor și în posesia lor. Persoanele care și-au părăsit satele ca urmare a terorismului au început deja să se întoarcă și să își regăsească activitățile în satele lor. La 14 iulie 2004, Legea privind compensarea pierderilor care rezultă din cauza terorismului și a luptei împotriva terorismului a fost adoptată de Marea Adunare Națională și a intrat în vigoare la 27 iulie 2004 („Legea compensației”).

În această privință, Comisia de evaluare a prejudiciilor și de compensare au fost înființate în șaptezeci și șase provincii. Persoanele care au suferit daune ca urmare a terorismului sau a măsurilor luate de autoritățile pentru combaterea terorismului ar putea depune o cerere cu comisia de compensare relevantă care solicită compensare. Numărul de persoane aplicate acestor comisii a atins deja aproximativ 170.000 de persoane. Încă 800 de persoane, ale căror cereri erau pe calea Curții, au aplicat, de asemenea, comisioanelor de compensare. Mulți săteni au primit deja compensații pentru daunele pe care le-au suferit. O descriere a dreptului intern relevant poate fi găsită în decizia Curții a lui İçyer v. Turcia (n. 18888/02, §§ 44-54, 12 ianuarie 2006) și în hotărârea lui Doğan și alții c. Turcia (n. 88038811/02, 8813/02 și 8815-8819/02, § 31-35, CEDO 2004-VI)

The applicants, Mehmet Altıntop, Abdurrahman Altıntop and Hüseyin Altıntop, are Turkish nationals, who were born in 1939, 1943 and 1935 respectively and live in Diyarbakır. They were represented before the Court by Mr Mesut Beștaș and Ms Meral Beștaș, lawyers practising in Diyarbakır. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows: Until January 1994 the applicants lived in Gümeç village of Hani district in Diyarbakır. On 4 January 1994 the security forces came to the village and burned the villagers’ houses together with the belongings in them. The following day, the applicants left the village. The applicants have not been supplied with alternative housing by the authorities.

They currently live in Diyarbakır. Upon the villagers’ complaint, the gendarmes drafted an incident report and the public prosecutor at the Diyarbakır State Security Court initiated an investigation into the incidents, which was pending at the time of the current application. On 24 December 1998 the applicants filed a petition with the Ministry of Interior requesting compensation for their losses and permission to return to their village. The Ministry did not respond within the 60-day statutory period which meant that the petition was tacitly rejected. On 30 April 1999 the applicants filed an action with the Diyarbakır Administrative Court against the Ministry of Interior, requesting compensation for the damage they had suffered and permission to return to their village.

They also applied for legal aid and submitted to the court documents obtained from the village headman indicating their poverty (fakirlik belgesi). On 22 June 1999 the applicants received a letter from the Hani District Governor on behalf of the Ministry of Interior. The Governor informed them that, due to security reasons, the villagers would not be allowed to return to their villages until security was restored in that region. On 23 June 1999 the Diyarbakır Administrative Court rejected the applicants’ request for legal aid. The court held that, since the applicants had sufficient means to be represented by a lawyer, they could not be considered to be in need of legal aid according to the case-law of the Court of Cassation and the rules of civil procedure.

On 28 October 1999 the court decided to discontinue the proceedings on the ground that the required legal fees had not been paid. This decision was served on the applicants on 24 November 1999. The investigation carried out by the authorities indicated that the applicants had left their villages of their own will. The security forces had not destroyed the applicants’ village or forced them to leave their homes. The official records indicated that there was no obstacle preventing villagers from returning to their homes and possessions in their villages. Persons who had left their villages as a result of terrorism had already started returning and regaining their activities in their villages. On 14 July 2004 the Law on Compensation for Losses resulting from Terrorism and the Fight against Terrorism was passed by the Grand National Assembly and entered into force on 27 July 2004 (“Compensation Law”).

That Law provided for a sufficient remedy capable of redressing the Convention grievances of persons who were denied access to their possessions in their villages. In that connection Damage Assessment and Compensation Commissions were set up in seventy-six provinces. Persons who had suffered damage as a result of terrorism or of measures taken by the authorities to combat terrorism could lodge an application with the relevant compensation commission claiming compensation. The number of persons applying to these commissions had already attained approximately 170,000. A further 800 persons, whose applications were pending before the Court, had also applied to the compensation commissions. Many villagers had already been awarded compensation for the damage they had sustained.

A description of the relevant domestic law can be found in the Court’s decision of İçyer v. Turkey (no. 18888/02, §§ 44-54, 12 January 2006) and in its judgment of Doğan and Others v. Turkey (nos. 88038811/02, 8813/02 and 8815-8819/02, §§ 31-35, ECHR 2004-VI)