DAGDAS v. TURKEY

Reclamantul, Mahmut Dağdaș, este un național turc născut în 1933 și locuiește în Elazığ. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Yusuf Alataș, avocat practicant la Ankara. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a susținut că casa sa, împreună cu alte case din satul său, a fost distrusă ca urmare a unei operațiuni militare efectuate la 25 și 26 august 1995. La 30 august 1995, primarii Pamuklu și satele Balıcalı au redactat două rapoarte care confirmă că casa reclamantului și bunurile au fost arse. La 5 septembrie 1995, Ministerul Internului a primit petiția reclamantului, dar nu a răspuns în termen de 60 de zile. Reclamantul a depus, de asemenea, o cerere la Procuratura din Karakoçan.

El solicită să se efectueze o anchetă pentru identificarea infractorilor. Procurorul public a efectuat o investigație și a comis un raport de experți privind pierderile reclamantului. Până la momentul prezentei cereri, ancheta a fost în așteptare. La 3 ianuarie 1996, Ministerul Interiorului a respins cererea de compensare a reclamantului. Ministerul a concluzionat că reclamantul, împreună cu ceilalți săteni, a abandonat voluntar satul și că proprietatea reclamantului a fost distrusă din cauza lipsei de îngrijire în cursul anilor. La 11 ianuarie 1996, reclamantul a solicitat în fața Tribunalului Administrativ Malatya cerând compensații pentru pierderile sale. La 8 februarie 1996, instanța a respins cererea din cauza faptului că reclamantul nu a respectat termenul pentru contestarea deciziei Ministerului Internului.

Curtea a subliniat că reclamantul a solicitat Ministerului la 5 septembrie 1995 și nu a primit răspuns în termen de 60 de zile după aceea. Curtea a subliniat că Ministerul a respins în mod tacit cererea prin a nu răspunde în termen de 60 de zile. Curtea a concluzionat că termenul de 60 de zile a început de la 4 noiembrie 1995 și s-a încheiat la 3 ianuarie 1996. La 23 decembrie 1997, Curtea Administrativă Supremă a respins recursul reclamantului. Investițiile efectuate de autoritățile au indicat că reclamantul și-a părăsit satul propriu de voință. Forțele de securitate nu au distrus satul reclamantului sau l-au forțat să părăsească casele lor. Înregistrările oficiale au indicat că nu există obstacole care împiedică să se întoarcă în casele și bunurile lor în satele lor.

Persoanele care și-au părăsit satele ca urmare a terorismului au început deja să se reîntoarcă și să își regăsească activitățile în satele lor. La 14 iulie 2004, Legea privind compensarea pierderilor cauzate de terorism și lupta împotriva terorismului a fost adoptată de Marea Adunări Naționale și a intrat în vigoare la 27 iulie 2004 („Legea de compensare”). Această lege prevedea un remediu suficient care să poată remedia plângerile Convenției ale persoanelor care au fost refuzate accesul la posesiunile lor în satele lor. În această privință, comisioanele de evaluare a prejudiciilor și de compensare au fost create în șaptezeci și șase provincii. Persoanele care au suferit daune ca urmare a terorismului sau a măsurilor luate de autoritățile pentru combaterea terorismului ar putea depune o cerere cu comisia de compensare relevantă care solicită compensare.

Numărul de persoane aplicate acestor comisii a atins deja aproximativ 170.000. Un alt 800 de persoane, ale căror cereri erau în așteptare în fața Curții, au solicitat și comisioanele de compensare. Mulți săteni au primit deja compensații pentru daunele pe care le-au suferit. O descriere a dreptului intern relevant poate fi găsită în decizia Curții de İçyer v. Turcia (n. 18888/02, §§ 44-54, 12 ianuarie 2006) și în hotărârea sa de Doğan și alții v. Turcia (n. 88038811/02, 8813/02 și 8815-8819/02, §§ 31-35, CEDO 2004-VI)

The applicant, Mahmut Dağdaș, is a Turkish national who was born in 1933 and lives in Elazığ. He was represented before the Court by Mr Yusuf Alataș, a lawyer practising in Ankara. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant contended that his house, along with some other houses in his village, had been destroyed as a result of a military operation carried out on 25 and 26 August 1995. On 30 August 1995 the mayors of Pamuklu and Balıcalı villages drafted two reports confirming that the applicant’s house and belongings had been burnt. Shortly after the alleged incident, the applicant applied to the Ministry of Interior requesting to be compensated.

On 5 September 1995 the Ministry of Interior received the applicant’s petition but did not respond within the 60-day statutory period. The applicant also filed a petition with the Public Prosecutor’s Office in Karakoçan. He requested that an investigation be carried out to identify the perpetrators. The public prosecutor conducted an investigation and commissioned an expert report on the applicant’s losses. By the time of the present application, the investigation was pending. On 3 January 1996 the Ministry of Interior rejected the applicant’s request for compensation. The Ministry concluded that the applicant, along with the other villagers, had voluntarily abandoned the village and that the applicant’s property had gotten ruined due to lack of care throughout the years.

On 11 January 1996 the applicant applied to the Malatya Administrative Court requesting compensation for his losses. On 8 February 1996 the court rejected the request on the ground that the applicant had failed to comply with the time-limit for challenging the decision of the Ministry of Interior. The court pointed out that the applicant applied to the Ministry on 5 September 1995 and did not receive a reply within the 60 days thereafter. The court pointed out that the Ministry had tacitly rejected the request by not responding within the statutory period of 60 days. The court concluded that the 60-day time limit began to run from 4 November 1995 and ended on 3 January 1996. On 23 December 1997 the Supreme Administrative Court dismissed the applicant’s appeal.

The investigation carried out by the authorities indicated that the applicant had left his village of his own will. The security forces had not destroyed the applicant’s village or forced him to leave their homes. The official records indicated that there was no obstacle preventing villagers from returning to their homes and possessions in their villages. Persons who had left their villages as a result of terrorism had already started returning and regaining their activities in their villages. On 14 July 2004 the Law on Compensation for Losses resulting from Terrorism and the Fight against Terrorism was passed by the Grand National Assembly and entered into force on 27 July 2004 (“Compensation Law”).

That Law provided for a sufficient remedy capable of redressing the Convention grievances of persons who were denied access to their possessions in their villages. In that connection Damage Assessment and Compensation Commissions were set up in seventy-six provinces. Persons who had suffered damage as a result of terrorism or of measures taken by the authorities to combat terrorism could lodge an application with the relevant compensation commission claiming compensation. The number of persons applying to these commissions had already attained approximately 170,000. A further 800 persons, whose applications were pending before the Court, had also applied to the compensation commissions. Many villagers had already been awarded compensation for the damage they had sustained.

A description of the relevant domestic law can be found in the Court’s decision of İçyer v. Turkey (no. 18888/02, §§ 44-54, 12 January 2006) and in its judgment of Doğan and Others v. Turkey (nos. 88038811/02, 8813/02 and 8815-8819/02, §§ 31-35, ECHR 2004-VI)