DIRECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 40984/98, de către Hasan KARATAȘ împotriva Turciei, depusă la 26 februarie 1998 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 22 iunie 2006 în calitate de Cameră compusă din: B.M. Zupančič, președinte, J. Hedigan, L. Cafligan, R. Türmen, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, dna A. Gyulumyan, judecători și dl. Berger având în vedere cererea depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 26 februarie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și meritul cazului, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de către solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Hasan Karataș, este un cetățen turc născut în 1940 și trăiește în Elazığ. El este reprezentat în fața Curții de către dl Özcan Kılıç și dl M. Ali Kırdök, avocați practicanți la Istanbul. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Până în octombrie 1994, reclamantul locuia în satul Karaoğlan Tunceli. În octombrie 1994, satul reclamantului a fost evacuat forțat de forțe de securitate din cauza intenselor activități teroriste din regiune. Deținea o casă, animale și terenuri în sat. De la evacuarea, reclamantul și familia lui locuiesc în Elazığ. La 9 iulie 1997, reclamantul a depus o cerere la Oficiul Guvernatorului din Tunceli și s-a plâns de evacuarea satului său și de distrugerea proprietății sale. La 14 iulie 1997, reclamantul a depus o altă cerere la Oficiul Vicepremiului Ministru care conține aceleași plângeri. La 8 august 1997, reclamantul a primit o scrisoare de la guvernatorul județului Ovacık, care a declarat: „Operările [militare] continuă intens pentru a combate organizațiile teroriste separatiste din districtul nostru. ... Cu privire la plângerile dumneavoastră în petiția dvs. Guvernul nostru a încercat să găsească posibile modalități de a rezolva problema cu privire la relocarea sătenilor. De îndată ce [Ordinul public] este stabilit pentru reinstalare, veți fi informat de guvernatorul districtului.” La 3 octombrie 1997, reclamantul a primit aceeași scrisoare cu privire la petiția sa din 14 iulie 1997 adresată Biroului Vicepremiului Ministru. Ancheta efectuată de autoritățile a indicat că reclamantul și-a părăsit satul cu propria dorință. Forțele de securitate nu au distrus satul reclamanților sau le-au forțat să părăsească casele lor. Înregistrările oficiale au indicat că nu exista nici un obstacol care împiedică sătenii să se întoarcă în satele lor și în posesia lor. Persoanele care și-au părăsit satele ca urmare a terorismului au început deja să se întoarcă și să își regăsească activitățile în satele lor. La 14 iulie 2004, Legea privind compensarea pierderilor care rezultă din cauza terorismului și a luptei împotriva terorismului a fost adoptată de Marea Adunare Națională și a intrat în vigoare la 27 iulie 2004 („Legea compensației”). În această privință, Comisia de evaluare a prejudiciilor și de compensare au fost înființate în șaptezeci și șase provincii. Persoanele care au suferit daune ca urmare a terorismului sau a măsurilor luate de autoritățile pentru combaterea terorismului ar putea depune o cerere cu comisia de compensare relevantă care solicită compensare. Numărul de persoane aplicate acestor comisii a atins deja aproximativ 170.000. Mai mult de 800 de persoane, ale căror cereri erau în așteptare în fața Curții, au aplicat și comisioanele de compensare. Mulți săteni au primit deja compensații pentru daunele pe care le-au susținut. O descriere a dreptului intern relevant poate fi găsită în hotărârea Curții privind İçyer c. Turcia (n. 18888/02, §§ 44-54, 12 ianuarie 2006) și în hotărârea Doğan și alții c. Turcia (n. 8803 8811/02, 8813/02 și 8815-8819/02, §§§ 31-35, CEDO 2004-VI). Reclamantul s-a plâns de încălcarea articolelor 3, 5, 6, 8, 13, 14 și 18 din Convenția și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, el s-a plâns că a fost privat de dreptul său la bucurarea pașnică a bunurilor sale, deoarece casa sa a fost distrusă și a fost forțat să părăsească satul său. El s-a plâns că deplasarea forțată și distrugerea proprietăților sale au provocat o încălcare a articolelor 3, 5 și 8 din Convenție. El a susținut în temeiul articolelor 6 și 13 că nu i-a fost acordat un drept de acces la o instanță și că nu a existat niciun remediu eficace în legislația internă pentru a preveni soluționarea plângerilor privind Convenția. În conformitate cu art. 14, în combinație cu articolele menționate mai sus, el a susținut că a fost supus discriminării din cauza originei etnice. În cele din urmă, el susține că drepturile sale în temeiul articolelor 5, 6, 13 din Convenția și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție au fost încălcate, că nu au fost luate măsuri legale pentru a preveni aceste încălcări și că dreptul său de a beneficia de aceste drepturi a fost limitat în încălcarea articolului 18. 1 din Protocolul nr. 1 Reclamantul s-a plâns că deplasarea ei forțată și distrugerea proprietăților sale, precum și refuzul autorităților de a-i permite să se reîntoarcă în satul său a dat naștere la o încălcare a articolelor 3, 5 și 8 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1, care, în măsura în care este relevant, au citit după cum urmează: art. 3 din Convenție „Nimeni nu va fi supus la tortură sau la tratamente sau pedepsei inumane sau degradante.” art. 5 din Convenția „1. Toată lumea are dreptul la libertate și securitatea persoanei. Nimeni nu va fi privat de libertate ... în afara unei proceduri prevăzute de lege” art. 8 din Convenția „1. Toată lumea are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie [și] casa sa... Nu va exista nici o interferență de către o autoritate publică în exercitarea acestui drept, cu excepția celor în conformitate cu legea și este necesară într-o societate democratică în interesul securității naționale, al siguranței publice sau al bunăstanței economice a țării, al prevenirii tulburărilor sau al criminalității, al protecției sănătății sau morale sau al protecției drepturilor și libertăților altora.” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de bunurile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” La început, Curtea constată că reclamantul nu a fost privat de libertate încadrată în art. 5 (a se vedea Jancova c. Slovacia) (dec.), nr. 51233/99, 8 octombrie 2002). Având în vedere că este liber, în îndeplinirea sarcinii sale, să atribuie faptelor cazului o caracterizare în lege diferită de cea dată de reclamant (a se vedea Camenzind c. Elveția, hotărârea din 16 decembrie 1997, Raportul hotărârilor și deciziilor, 1997-VIII, § 50), Tribunalul consideră oportun să examineze, în schimb, plângerea reclamantului în temeiul articolului 8. Guvernul a susținut o obiecție față de jurisdicția Curții, susținând că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne, deoarece el nu s-a folosit de noul remediu oferit de Legea de compensare. În acest sens, ei au susținut că mecanismul pe care l-au înființat în urma hotărârii Doğan și alții din 29 iunie 2004 a fost capabil de a oferi reparații în ceea ce privește plângerile reclamantului și a oferit o perspectiva rezonabilă de succes. Curtea remarcă că, în temeiul Legii privind compensarea, este deschisă persoanelor ale căror cereri sunt pe calea Curții, cum ar fi reclamantul în cazul în cauză, să depună până la 3 ianuarie 2007 o cerere cu comisioane locale de compensare pentru a solicita compensații pentru daunele pe care le-au suferit ca urmare a deplasării, distrugerea proprietăților și incapacitatea de a obține acces la posesiunile lor în satele lor din sud-estul Turciei. Curtea a examinat deja acest remediu și a constatat că este eficace în ceea ce privește plângerile referitoare la presupusele deplasări forțate și refuzul accesului la bunuri în satele din sud-estul Turciei. În special, a considerat că noul remediu este accesibil și a oferit perspective rezonabile de succes (a se vedea İçyer , citat mai sus §§ 73-87). Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că nu există circumstanțe excepționale capabile să scutească reclamantul de obligația de a epuiza căile de recurs interne. Reclamantul a susținut că nu i s-a acordat dreptul de a avea acces la o instanță de a solicita compensare pentru distrugerea proprietății sale. El s-a plâns, în plus, că nu există nici un remediu intern eficient care să poată furniza remediere pentru reclamațiile sale din Convenția. În sfârșit, el a susținut că nu s-a luat nicio măsură juridică pentru a preveni încălcarea drepturilor Convenției sale. El se bazează pe articolele 6, 13 și 18 din Convenție, care prevede: art. 6 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” art. 13 „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” art. 18 „Restricțiile permise în temeiul [convenției] la aceste drepturi și libertăți nu se aplică în alte scopuri decât cele pentru care au fost prescrise.” Curtea consideră că aceste plângeri se referă în mod colectiv la disponibilitatea unor remedii eficace pentru reclamanții în sensul articolului 13. Curtea își reiterează concluzia că Legea de compensare oferă reclamanților în aceste cauze un remediu eficace în ceea ce privește plângerile privind presupusele deplasări forțate, distrugerea proprietăților și/sau refuzarea accesului la proprietatea lor. Rezultă că aceste plângeri sunt vădit nefondate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Reclamantul a susținut că, din cauza originii sale curde, el a fost supus discriminării în încălcarea articolului 14 din Convenție, coroborat cu articolele 3, 5, 6, 8, 13 și 18 din Convenție și cu art. 1 din Protocolul nr. 1, art. 14 prevede următoarele: „Ducrarea drepturilor și libertăților prevăzute în [] Convenția este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut.” Guvernul nu a abordat această chestiune. Curtea constată că în Doğan și alții c. Turcia c. Hotărârea pilotă (citată mai sus, §§ 118-133), a examinat o plângere încadrată în mod similar și a considerat că nu este justificată. Nu se constată nicio circumstanță specifică în acest caz, care ar cere să se depărteze de concluziile sale în cazul menționat anterior. Rezulta că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu articolele 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Președintele grefierului
Application no. 40984/98
by Hasan KARATAȘ
against Turkey
lodged on 26 February 1998
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 22 June 2006 as a Chamber composed of:
Mr
B.M. Zupančič,
President,
Mr
Mr
Mr
Mr
Mr
Mrs
judges,
and Mr
V.
Berger
,
Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged with the European Commission of Human Rights on 26 February 1998,
Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,
Having regard to the decision to apply Article 29 § 3 of the Convention and examine the admissibility and merits of the case together,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr Hasan Karataș, is a Turkish national who was born in 1940 and lives in Elazığ. He is represented before the Court by Mr Özcan Kılıç and Mr M. Ali Kırdök, lawyers practising in Istanbul.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
1.
The applicant’s version of the facts
Until October 1994 the applicant lived in Karaoğlan village of Tunceli. In October 1994 the applicant’s village was forcibly evacuated by security forces on account of intense terrorist activities in the region. He owned a house, livestock and land in the village. Since the evacuation, the applicant and his family have been living in Elazığ.
On 9 July 1997 the applicant filed a petition with the Governor’s Office in Tunceli and complained about the evacuation of his village and the ensuing destruction of his property.
On 14 July 1997 the applicant lodged another petition with the Deputy Prime Minister’s Office containing the same complaints.
On 8 August 1997 the applicant received a letter from the County Governor of Ovacık, which stated:
“The [military] operations still continue intensely in order to combat the separatist terrorist organisations in our district. ...
With reference to your complaints in your petition our Government have been trying to find possible ways to solve the problem concerning the resettlement of the villagers. As soon as the [public order] is established for resettlement, you will be informed by the District Governor.”
On 3 October 1997 the applicant received the same letter with respect to his petition of 14 July 1997 addressed to the Deputy Prime Minister’s Office.
2.
The Government’s version of the facts
The investigation carried out by the authorities indicated that the applicant had left his village of his own will. The security forces had not destroyed the applicants’ village or forced them to leave their homes.
The official records indicated that there was no obstacle preventing villagers from returning to their homes and possessions in their villages. Persons who had left their villages as a result of terrorism had already started returning and regaining their activities in their villages.
On 14 July 2004 the Law on Compensation for Losses resulting from Terrorism and the Fight against Terrorism was passed by the Grand National Assembly and entered into force on 27
July 2004 (“Compensation Law”). That Law provided for a sufficient remedy capable of redressing the Convention grievances of persons who were denied access to their possessions in their villages.
In that connection Damage Assessment and Compensation Commissions were set up in seventy-six provinces. Persons who had suffered damage as a result of terrorism or of measures taken by the authorities to combat terrorism could lodge an application with the relevant compensation commission claiming compensation.
The number of persons applying to these commissions had already attained approximately 170,000. A further 800 persons, whose applications were pending before the Court, had also applied to the compensation commissions. Many villagers had already been awarded compensation for the damage they had sustained.
B.
Relevant domestic law
A description of the relevant domestic law can be found in the Court’s decision of
İçyer v. Turkey
(no. 18888/02, §§ 44-54, 12 January 2006) and in its judgment of
Doğan and Others v.
Turkey
(nos.
8803
‑
8811/02, 8813/02 and 8815-8819/02, §§ 31-35, ECHR 2004-VI).
The applicant complained of a violation of Articles 3, 5, 6, 8, 13, 14, and 18 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.
Under Article 1 of Protocol No. 1, he complained that he had been deprived of his right to peaceful enjoyment of his possessions as his house had been destroyed and he had been forced to leave his village.
He complained that his forcible displacement and the destruction of his property had given rise to a violation of Articles 3, 5 and 8 of the Convention.
He submitted under Articles 6 and 13 that he had not been granted a right of access to a court and that there had been no effective remedy in domestic law to provide for redress for his Convention grievances.
Under Article 14, in conjunction with the above-mentioned Articles, he alleged that he had been subjected to discrimination on account of his ethnic origin.
Finally, he submitted that his rights under Articles 5, 6, 13 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention had been violated, that no legal measure had been taken to prevent these violations and that his right to enjoy his aforesaid rights had been limited in violation of Article 18.
A.
Complaints under Articles 3, 5 and 8 of the Convention and Article
1 of Protocol No. 1
The applicant complained that his forcible displacement and the destruction of his property as well as the authorities’ refusal to allow him to return to his village had given rise to a breach of Articles 3, 5 and
8 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1, which, in so far as relevant, read as follows:
Article 3 of the Convention
“No one shall be subjected to torture or to inhuman or degrading treatment or punishment.”
Article 5 of the Convention
“1.
Everyone has the right to liberty and security of person. No one shall be deprived of his liberty save ... in accordance with a procedure prescribed by law”
Article 8 of the Convention
“1.
Everyone has the right to respect for his private and family life [and] his home...
2.
There shall be no interference by a public authority with the exercise of this right except such as is in accordance with the law and is necessary in a democratic society in the interests of national security, public safety or the economic well-being of the country, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, or for the protection of the rights and freedoms of others.”
Article 1 of Protocol No. 1
“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.
The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”
At the outset, the Court notes that the applicant was not deprived of his liberty falling under Article 5 (see
Jancova v. Slovakia
(dec.), no. 51233/99, 8 October 2002). Given that it is free, in the performance of its task, to attribute to the facts of the case a characterisation in law different from that given by the applicant (see
Camenzind v.
Switzerland,
judgment of 16 December 1997,
Reports of Judgments and Decisions,
50), the Court considers it appropriate to examine the applicant’s Article 5 complaint under Article 8 instead.
The Government raised an objection to the Court’s jurisdiction, arguing that the applicant had failed to exhaust domestic remedies as he had not availed himself of the new remedy offered by the Compensation Law. In that connection they claimed that the mechanism which they had set up subsequent to the
Doğan and Others
judgment of 29 June 2004
was capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints and offered a reasonable prospect of success.
The Court observes that under the Compensation Law it is open to persons whose applications are pending before the Court, such as the applicant in the present case, to lodge until 3 January 2007 an application with local compensations commissions in order to claim compensation for the damage they had sustained as a result of their displacement, destruction of property and inability to gain access to their possessions in their villages in south-east Turkey.
The Court has already examined that remedy and found it effective in respect of complaints about the alleged forced displacement and denial of access to possessions in the villages in south-east Turkey. In particular, it considered that the new remedy was accessible and provided reasonable prospects of success (see
İçyer
, cited above, §§ 73-87).
In the light of the above, the Court considers that there are no exceptional circumstances capable of exempting the applicant from the obligation to exhaust domestic remedies.
It follows that these complaints must be rejected under Article
35
§§
1 and
4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.
B.
Complaint under Articles 6, 13 and 18 of the Convention
The applicant submitted that he was not granted a right of access to a court to request compensation for the destruction of his property. He further complained that there was no effective domestic remedy capable of providing redress for his Convention grievances. Finally, he argued that no legal measure was taken to prevent the violation of his Convention rights.
He relied on Articles 6, 13 and 18 of the Convention, which provide:
Article 6
“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal...”
Article 13
“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”
Article 18
“The restrictions permitted under [the] Convention to the said rights and freedoms shall not be applied for any purpose other than those for which they have been prescribed.”
The Court considers that these complaints collectively relate to the availability of effective remedies to the applicants within the meaning of Article 13. The Court reiterates its finding that the Compensation Law does provide applicants in these types of cases with an effective remedy in respect of their complaints concerning alleged forced displacement, destruction of property and/or denial of access to their property.
It follows that these complaints are manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
C.
Complaint under Article 14 of the Convention
The applicant maintained that because of his Kurdish origin he had been subjected to discrimination in breach of Article 14 of the Convention, in conjunction with Articles 3, 5, 6, 8, 13 and 18 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1. Article 14 provides as follows:
“The enjoyment of the rights and freedoms set forth in [the] Convention shall be secured without discrimination on any ground such as sex, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth or other status.”
The Government did not address this issue.
The Court notes that in its
Doğan and Others v. Turkey
pilot judgment (cited above, §§
118-133) it has examined a similarly framed complaint and found it unsubstantiated. It finds no particular circumstances in this case which would require it to depart from its findings in the aforementioned case.
It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article
35
§§
3 and
4 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously
Declares
the application inadmissible.
Vincent
Berger
Boštjan
Registrar
President