CtEDO 02.09.2003 Auto

ÖZTOPRAK and OTHERS v. TURKEY

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
02.09.2003
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
ÖZTOPRAK and OTHERS v. TURKEY (CtEDO, 2003)
HUDOC · oficial

CUARTA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 33247/96 de către Abbas ÖZTOPRAK și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care așezează la 2 septembrie 2003 în calitate de Cameră compusă de Președintele Sir Nicolas Bratza Pellonpää Türmen Maruste Pavlovschi Garlicki Borrego, judecători și grefierul Secțiunii O’Boyle având în vedere cererea depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 5 septembrie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții, Abbas Öztoprak, Mehmet Öztoprak și Șahin Toprak sunt resortisanți turci, care locuiau toți în satul Halitpınar din districtul Ovacık Tunceli la momentul evenimentelor care dau naștere acestei cereri. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl Özcan Kılıç și dl M.Ali Kırdök, avocați care practică la Istanbul. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Versiunea faptelor reclamanților a) Contextul cazului Satul Halitpınar din districtul Ovacık de Tunceli a fost supus legii privind starea de urgență. Deoarece reclamanții au fost suspectați de „teroriștii de ajutor și abținerare”, ei au fost strict și frecvent controlați de gendarmele staționate în apropierea satului. Gendarmele au informat reclamanții că vor fi forțați să părăsească zona. b) Circumstanțe particulare ale cazului La 4 octombrie 1994, forțele de securitate au înconjurat satul Halitpınar și au adunat locuitorii din piața satului. Au spus sătenilor că satul va fi evacuat imediat fără posibilitate de întoarcere. Reclamanții au luat ceea ce au putut transporta cu ei și au părăsit satul. Imediat după evacuare, soldații au pus la foc casele și culturile. Reclamanții s-au mutat temporar într-un Complex Prefabricat de Disastre de Stat în apropiere de districtul Ovacık. În urma incidentului, reclamanții au depus cereri individuale la biroul Procurorului Public Ovacık, care se plânge în legătură cu incidentul încurcat. (În formularul de cerere data la care reclamanții și-au depus plângerea la Procurorul Public apare în 3 octombrie 1994, care este înaintea presupusului incident). Reclamanții au menționat adresele lor temporare ca adresă de răspuns pentru cererile lor. Întrucât acuzațiile lor se referă la membrii forțelor de securitate care erau funcționari publici, Procurorul public Ovacık a emis o decizie de ne competență și a trimis dosarul Biroului Guvernatorului districtului din Ovacık, în conformitate cu Legea privind urmărirea funcționarilor. Guvernatorul districtului a cerut Sediului Gendarmeriei Ovacık informații despre presupusul incident. La 1 noiembrie 1994, el a fost informat prin scrisoarea că nici o casă nu a fost arsă de forțele de securitate în timpul acestei operații. În consecință, Consiliul Administrativ Ovacık a emis o decizie de a întrerupe procedura penală împotriva gendarmelor. La 25 octombrie 1995, Guvernatorul Ovacik a scris reclamanților o scrisoare care a afirmat că, în conformitate cu Legea privind procurarea funcționarilor publici, o anchetă nu poate fi inițiată decât atunci când identitatea persoanelor implicate în incident a fost cunoscută. În plus, Guvernatorul de district a reamintit jurisprudența stabilită a Curții Supreme de Administrație (Danıștay ), care necesită stabilirea prealabilă a identitatii funcționarului acuzat înainte de a putea fi inițiată o anchetă împotriva acestuia. În acest sens, acesta a făcut referire la scrisoarea Ovacık Gendarmerie din 1 noiembrie 1994. Prin urmare, acesta a concluzionat că nu ar putea fi inițiată nicio investigație, deoarece identitatea persoanelor implicate în presupusul incident nu era cunoscută. Reclamanții nu au primit această scrisoare. Au fost informați cu privire la hotărârea procurorului public Ovacık de a nu fi judecat și la decizia Consiliului Administrativ Ovacık de a nu iniția o investigație de către ceilalți săteni, care au primit o notificare oficială în acest sens la 15 februarie 1996. 2. Versiunea faptelor din guvernul În 1994 membrii PKK au inițiat o campanie de propagandă pentru organizația din satele districtului Ovacik. Au răpit tineri din aceste sate și le-au forțat să se alăture organizației. militantii PKK au emis amenințări împotriva sătenilor și le-au hărțuit ca urmare a cărora majoritatea locuitorilor au părăsit satele din frică. Legea și practicile interne relevante O descriere a dreptului intern relevant poate fi găsită în hotărârea Akdivar și alții c. Turcia din 16 septembrie 1996, Raporturi de hotărâri și decizii 1996 IV, §§ 28-43, Hotărârea Menteș și alții c. Turcia din 28 noiembrie 1997, Raporturile 1997-VIII, §§ 36-51; Hotărârea Selçuk și Asker c. Turcia din 24 aprilie 1998, Raporturile 1998-II, §§ 33-45; Hotărârea Gündem c. Turcia din 25 mai 1998, Raporturile 1998 III, §§ 32-45; Hotărârea Bilgin Turcia din 16 noiembrie 2000, care urmează să fie publicată în Raporturile Hotărârilor și Deciziilor (a se vedea Bilgin c. Turcia , nr. 23819/94, §§ 73-86, 16 noiembrie 2000) COMPLAINTĂ Reclamanții se plâng de încălcarea articolelor 3, 5, 6, 8, 13, 14 și 18 din Convenția și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În ceea ce privește art. 3, reclamanții se plâng că au fost supuse unor tratamente inumane și degradante, deoarece au fost forțați să părăsească satele lor din cauza intimidarii de către forțele de securitate și au fost insultate, amenințate și acuzate de forțele de securitate că sunt teroriști. În ceea ce privește art. 5, reclamanții se plâng că au fost privați de libertate și securitatea persoanei din cauza conduitei forțelor de securitate. În ceea ce privește art. 6, ei susțin că nu au primit dreptul de acces la o instanță de a solicita compensare pentru distrugerea proprietăților lor. În ceea ce privește art. 8, ei susțin că dreptul lor la respectarea vieții lor de familie și a caselor a fost încălcat în timp ce casele lor au fost arse împreună cu conținutul lor și au fost forțate să părăsească satele lor În ceea ce privește art. 13, reclamanții susțin că nu există remedii eficace în dreptul intern în fața autorităților independente în ceea ce privește plângerile lor privind Convenția. În ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții se plâng că au fost privați de dreptul lor la bucurarea pașnică a bunurilor lor, în timp ce casele lor au fost arse împreună cu conținutul lor și au fost forțate să părăsească satele lor. În ceea ce privește art. 14, coroborat cu articolele menționate mai sus, reclamanții susțin că au fost privați de drepturile lor pentru că erau curdi. În ceea ce privește art. 18, ei susțin că drepturile lor în temeiul articolelor 5, 6, 13 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție au fost încălcate, că acest lucru a fost tolerat, că nu a fost luată nicio măsură juridică pentru a preveni aceste încălcări și că dreptul lor de a beneficia de aceste drepturi a fost limitat contrar articolului 18. Reclamanții se plâng că presupusa expulzie din satul lor și distrugerea caselor și posesiunilor lor de către forțele de securitate din statul de urgență al Turciei au încălcat drepturile în temeiul articolelor 3, 5, 6, 8, 13, 14 și 18 din Convenția și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Obiecțiile preliminare ale Guvernului A. Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne disponibile în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. Guvernul a susținut că, în ciuda acuzațiilor lor serioase, reclamanții nu au urmărit toate măsurile judiciare din dreptul intern. Ei au susținut că, în conformitate cu rezultatul anchetei inițiate de procurorul public, autorii presupusului incident nu erau forțele de securitate. În acest moment, reclamanții ar fi trebuit să depună o altă plângere la procurorul public Ovacık pentru a găsi adevăratii infractori ai incidentului. Acestea au susținut că, întrucât nu au depus o astfel de cerere autorităților, acestea nu ar putea fi considerate a fi epuizate toate căile de recurs interne disponibile în temeiul dreptului intern. Reclamanții au susținut că nu erau obligați să urmărească alte căi de recurs interne, deoarece orice remediu presupus era iluzoriu, inadecvat și ineficient, susținând în continuare că, în conformitate cu legislația internă, procurorii publici ar trebui să investigheze ex officio Prin urmare, au susținut că căile de recurs interne prezentate de guvern au fost ineficace și că au făcut tot ceea ce ar putea fi de așteptat de la ei să epuizeze căile de recurs interne. Curtea se referă la jurisprudența sa stabilită privind epuizarea normei interne de remediere în ceea ce privește acuzațiile formulate în temeiul articolelor 8 și 13 din Convenția și la art. 1 din Protocolul nr. 1 ( Akdıvar și alții c. Turcia , hotărârea din 16 septembrie 1996, Raporturi ale hotărârilor și deciziilor 1996-IV , §§ 65-69 , Menteș și alții c. Turcia , hotărârea din 28 noiembrie 1997, Raporturi 1997-VIII, §§ 57-58 și § 89, Selçuk și Asker c. Turcia, hotărârea din 24 aprilie 1998, Raporturile 1998-II, §§ 65-66, Dulaș c. Turcia nr. 25801/94, §§ 43-44, 30 ianuarie 2001, nedeclarate). În acest sens, Curtea observă că, în urma hotărârii procurorului public Ovacık de nejurisdicție, autoritățile administrative din districtul Ovacık au început o anchetă asupra acuzațiilor reclamanților. Cu toate acestea, se pare că ei nu au făcut nici o încercare de a intervieva membrii forțelor de securitate în cursul anchetei, în ciuda faptului că reclamanții au numit în mod clar gendarme ca infractori ai arderii caselor și a bunurilor lor. Ancheta a fost limitată la solicitarea sediului Gendarmerie pentru a furniza informații despre presupusul incident. În plus, procedurile penale au fost încheiate de decizia Consiliului Administrativ Ovacık, în urma răspunsului autorităților de gendarmerie, potrivit căreia nu au fost arse de către forțele de securitate în timpul operațiunii și nu au fost efectuate anchete suplimentare în cazul plângerilor reclamanților. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că acuzațiile reclamanților Având în vedere faptul că autoritățile nu au reușit să efectueze anchetă, reclamanții nu au fost obligați să urmărească o nouă soluție în legislația internă. În consecință, Curtea concluzionează că cererea nu poate fi respinsă pentru faptul că nu a fost epuizată toate căile de recurs interne. 2. Guvernul a susținut, în alternativă, că reclamanții nu s-au conformat cu regula de șase luni prevăzută la art. 35 § 1 din Convenție și au susținut că, întrucât reclamanții nu au epuizat niciun remediu intern de care dispun, perioada de șase luni a început să se execute de la data presupusului incident. Acestea au susținut că, în timp ce reclamanții și-au introdus cererile la Comisie la 5 septembrie 1996, cererile lor ar trebui respinse pentru nerespectarea normei de șase luni. Reclamanții au susținut că decizia guvernatorului nu a fost îndeplinită și că, după ce au fost informați cu privire la decizia într-o etapă ulterioară, au depus o cerere Comisiei împreună cu ceilalți săteni și, prin urmare, au susținut că cererea lor nu a putut fi respinsă pentru nerespectarea normei de șase luni. Curtea remarcă că, în temeiul dreptului turc și practicii, o cerere trebuie să poarte adresa reală a reclamantului pentru a fi primită de autoritățile. Prin urmare, trebuie considerată că cererile depuse de reclamanții la Procuratura Publică Ovacık au purtat adresele lor reale și că autoritățile le cunoșteau. În plus, având în vedere afirmațiile reclamanților că casele lor au fost distruse și că acestea au fost expulzate din satul lor, trecând astfel de la un loc la altul în căutarea unui adăpost, nu ar putea fi de așteptat să fie în contact cu autoritățile judecătorești în orice moment. În consecință, Curtea acceptă afirmațiile reclamanților că au aflat de rezultatul anchetei de la ceilalți săteni într-o perioadă mult mai târziu Curtea remarcă că hotărârea Consiliului Administrativ Ovacık a fost administrată pe majoritatea satenilor la 15 februarie 1996. Întrucât reclamanții nu au primit nicio scrisoare și au fost informați cu privire la aceasta într-o etapă mai târziu, Curtea consideră că este rezonabil ca reclamanții să fie conștienți de situația doar după această dată. Având în vedere aceste considerații, Curtea respinge obiecția Guvernului potrivit căreia cererea a fost depusă fără timp. În ceea ce privește substanța plângerilor reclamanților, Guvernul a susținut că perpetratorii incidentelor presupuse erau teroriști și că, prin urmare, acestea nu puteau fi considerate responsabile pentru evenimentele încurcate care ar presupune că dau naștere la o încălcare a articolelor 3, 5, 8 și a articolului din Protocolul nr. 1 la Convenție. Reclamanții au menținut conturile și au susținut că forțele de securitate și-au ars proprietatea și le-au evacuat din satul lor. Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că cazul ridică probleme complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror hotărâre ar trebui să se bazeze pe examinarea meritelor cererii în ansamblul său. Prin urmare, Curtea concluzionează că cererea nu este manifestament nefondată în sensul articolului 35 3 din Convenție. Nu s-au stabilit alte motive de declarare inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a prejudeca fondurile cauzei.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă