ÎCCJ, Decizia nr. 131/2006
ÎCCJ, Decizia nr. 131/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 505 din 27 septembrie 2005,
pronunțată în dosarul nr. 1809/2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație
și Justiție a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul R.O. împotriva
rezoluției nr. 18681/3468/2004 din 1 februarie 2005 a procurorului șef secție judiciară a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție.
La data de 10 iunie 2004, petentul R.O. s-a adresat
cu un memoriu Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin
care a susținut că nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor reținute în
sarcina sa și a solicitat declararea unui recurs în anulare împotriva sentinței
penale nr. 1326/2001 a Judecătoriei Sibiu, deciziei penale nr. 91/2002 a
Tribunalului Timiș și deciziei penale nr. 363/2002 a Curții de Apel Alba Iulia.
Procurorul șef de secție din cadrul Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat petentului, prin
Cabinetul Individual de Avocatură G.I., că memoriilor acestuia, înregistrate
sub nr. 18681/3468/2004, nu li se poate da curs, ca urmare a desființării căii
extraordinare de atac a recursului în anulare.
Petentul, la data de 17 februarie 2005, s-a adresat
cu plângere, Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 278
1
C. proc. pen.
Or, cum în cauză nu s-a dat o ordonanță sau
rezoluție, plângerea este inadmisibilă, întrucât nu privește unul din actele
procesuale precis și limitativ determinate prin art. 278
1
C. proc. pen.
Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a
declarat recurs, în termen, fără a indica nici unul din cazurile de casare
prevăzute de art. 385
9
C. proc. pen.
Acesta a precizat că motivele căii de atac exercitate
vor fi prezentate oral în fața instanței, la termenul fixat pentru judecarea
recursului.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se
vor arăta în continuare.
Din economia dispozițiilor art. 228 C. proc. pen., cu referire la art. 200 din același cod, rezultă finalitatea actelor premergătoare
constând în obținerea datelor necesare începerii urmăririi penale. Aceste date
privesc existența faptei, împrejurarea că fapta a fost săvârșită de către
învinuit și că făptuitorul răspunde penal.
Prin același text, legiuitorul a avut în vedere și
situația în care actele premergătoare efectuate relevă inutilitatea începerii urmăririi
penale
Convingerea formată în temeiul actelor premergătoare
obligă procurorul, după caz, la o soluție procesuală de începere a urmăririi
penale sau de neîncepere a acesteia.
În concluzie, rezoluția sau ordonanța, după caz, de
începere sau de neîncepere a urmăririi penale, conform art. 228 C. proc. pen., are un caracter procesual riguros de act de dispoziție al organului de urmărire
penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de legea procesual-penală, dat
în condiții determinate.
Drept urmare, în raport cu caracterul imperativ al
normelor legale menționate și în lipsa temeiului legal, principiul echipolenței
nu poate fi invocat, pentru ca altor acte, nedeterminate de legea procesual-penală,
să li se atribuie natura și efectele rezoluției sau ordonanței, după caz, de
începere sau de neîncepere a urmăririi penale.
Or, în cauză organul de urmărire penală nu a dat o
rezoluție de neîncepere a urmăririi penale.
Astfel, organul de urmărire penală a fost sesizat
prin mai multe memorii. Acestea priveau declararea unui recurs în anulare în
cauza penală privindu-l pe petentul menționat.
Petentului i s-a comunicat că cererea sa nu poate fi
luată în considerare, ca urmare a desființării căii extraordinare de atac a
recursului în anulare.
Prin urmare, în cauză nici nu s-a pus problema
efectuării de acte premergătoare și, în consecință, nici problema dispunerii
asupra acestora prin rezoluție sau ordonanță, după caz.
Ca atare, recursul se constată a fi nefondat,
plângerea formulată de petent privind, într-adevăr, o comunicare, și nu unul
din actele procesuale prevăzute de art. 278
1
C. proc. pen.
În fine, din economia dispozițiilor art. 278
1
C. proc. pen., rezultă cu evidență că este supusă controlului judecătoresc, în
condițiile acestui text, exclusiv dispoziția de neîncepere a urmării penale,
confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător
posibilității legale reglementate în favoarea părții vătămate, prin art. 275 -
278 din același cod.
Este exclusă orice altă interpretare a textului legal
menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfășurarea
procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute de legea procesual-penală,
sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor ar duce la nulitatea oricărui
act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar nesocoti.
Totodată, o altă concluzie dedusă pe cale de
interpretare este exclusă, întrucât ar însemna a atribui legiuitorului, ceea ce
nu a găsit cu cale să prevadă și, în consecință, a altera voința reală a
acestuia.
Or, în cauză petentul a sesizat secția penală a
Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea formulată împotriva unui act
neprevăzut de art. 278
1
C. proc. pen.
Așa fiind, în mod corect instanța sesizată a respins
plângerea, ca inadmisibilă, hotărârea atacată nefiind supusă nici unuia din
cazurile de casare prevăzute în art. 385
9
C. proc. pen.
Este adevărat că, din eroare, prima instanță a
înscris în dispozitivul hotărârii pronunțate sintagma „rezoluție”,
în loc
de „comunicare”, cu referire la lucrarea nr. 18861/3468/2004 din 1 februarie 2005, a procurorului șef al secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, comunicată petentului R.O.
Nu răspunde, însă, finalității de remediu procesual a
acestei căi de atac, soluția admiterii recursului și casării hotărârii atacate,
exclusiv pentru înlocuirea sintagmei menționate, înscrise în dispozitivul
hotărârii atacate, în condițiile menținerii soluției de respingere a plângerii
formulate de petentul R.O., ca inadmisibilă.
Or, așa cum s-a arătat, temeiuri pentru pronunțarea
unei soluții de admitere a plângerii nu s-au constatat în cauză.
În
consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385
15
pct.
1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de
petentul R.O.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,
recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform
dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.O.
împotriva sentinței nr. 505 din 27 septembrie 2005, pronunțată de secția penală
a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 1809/2005.
Obligă recurentul menționat să plătească statului,
suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs,
din care suma de 100 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru
asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2006.