ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2773/2006

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 202 din 1 martie 2004 pronunțată de Tribunalul Ialomița, a fost respinsă ca neîntemeiată, cererea precizată formulată de reclamantul C.A., în contradictoriu cu pârâții SC M. SA Slobozia și L.N. pentru constarea nulității contractului de vânzare cumpărare nr. 42 din 10 ianuarie 2001 încheiat între cei doi pârâți.

A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC M. SA Slobozia împotriva chematei în garanție A.P.A.P.S.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță, a reținut că imobilul în litigiu, care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare s-a solicitat a fost preluat de la reclamant în baza Legii nr. 119/1948, cu titlu valabil și că actul de înstrăinare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

A mai reținut instanța de fond că nu sunt întrunite cerințele art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, invocat de reclamant ca temei al cererii în constatarea nulității întrucât naționalizarea bunului în litigiu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 119/1948, lege care nu contravenea Constituției din anul 1949, în vigoare la data preluării.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul C.A., susținând că imobilul a fost preluat fără titlu valabil și cu încălcarea Constituției din anul 1948, fiindu-i naționalizate atât construcția cât și terenul aferent.

A mai arătat că, sentința primei instanțe a fost dată cu încălcarea normelor de procedură privind citarea, prevăzute sub sancțiunea nulității.

Sub acest aspect, a arătat că deși intimatul pârât L.N. a fost căsătorit cu L.J., la data încheierii contractului a cărei anulare se cere, nu s-a dispus citarea acesteia în cauză, contrar dispozițiilor art. 30 C. fam.

Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 209/A din 2 martie 2005, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant C.A., împotriva sentinței civile nr. 202/F din 1 martie 2004, pronunțată de Tribunalul Ialomița.

Pentru a decide astfel, curtea de apel, a reținut, în esență, că prima instanță în mod corect a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu valabil, cu respectarea Constituției și a legilor în vigoare la data preluării.

Naționalizarea presei de ulei proprietatea reclamantului s-a făcut cu titlu valabil, deoarece a fost respectat criteriul stabilit de art. 1 pct. 56 teza finală din Legea 119/1948, bunul având o capacitate de producție de 700 kg în 24 ore (peste cea de 500 prevăzută în lege).

Împrejurarea că apelantul nu a primit despăgubiri, nu are relevanță sub aspectul preluării bunurilor, întrucât art.6 din Legea nr. 119/1948 prevedea că acestea trec în proprietatea statului „prin efectul naționalizării”, trecerea nefiind condiționată de plata despăgubirilor care se stabilesc ulterior conform procedurii prevăzute de art. 11 alin. (3) și art. 13-15 din lege.

A respins ca neîntemeiată și susținerea potrivit căreia obiectul naționalizării l-a constituit numai presa de ulei, nu și construcția și terenul, întrucât capacitatea de producție a presei de ulei (700 kg/24 are/a fost considerată mică întreprindere.

În certificatele nr. 87832/1990 și 82685/1990 eliberate de Arhivele Statului (filele 15-16) se menționează că presa de ulei proprietatea reclamantului figura în tabelul întreprinderilor naționalizate.

Cât privește critica referitoare la necitarea în cauză a soției intimatului L.N., respectiv L.J., curtea a reținut că judecata în fața primei instanțe a avut loc în cadrul procesual stabilit de reclamant și cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. final C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.A. întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. invocând în esență următoarele:

- bunurile în litigiu au devenit, prin efectul art. 30 alin. (1) C. fam., proprietatea comună a soților L.N. și L.J. astfel că orice litigiu ulterior, referitor la proprietatea și posesia acestora trebuind a se judeca, obligatoriu, în contradictoriu cu ambii soți, coproprietari.

Dat fiind că norma juridică inclusă în art. 30 alin. (1) C. fam. este de ordine publică, imperativă și de strictă interpretare, „motivarea instanței de fond potrivit căreia coproprietara L.J. nu trebuie să fie parte în proces deoarece nu a semnat contractul” nu poate acoperi cazul de nulitate a sentinței atacate prevăzut de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce impune admiterea excepției nulității absolute a hotărârii cu consecința casării cu trimitere spre rejudecare.

- greșit cele două instanțe au reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu valabil, cu respectarea Constituției din anul 1948, în vigoare la data nașterii raporturilor juridice generatoare ale litigiului.

Sub acest aspect, ambele instanțe au nesocotit dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 prin care se statuează că, „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale numai și exclusiv acele bunuri dobândite în baza unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”.

Or, Constituția României din anul 1948, conține norme juridice de maximă generalitate, redactate, în majoritatea lor, în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului și tratatele internaționale ratificate, dintre acestea prezentând relevanță art. 8 prin care „proprietatea particulară și dreptul la moștenire erau recunoscute și garantate prin lege”, și art. 11 prin care se stabilea că în cazuri excepționale, mijloacele de producție pot deveni proprietatea statului, în condițiile prevăzute de lege.

Printr-o normă juridică de ordine publică, inclusă în art. 11 din Legea nr. 119/1948, normă concordantă cu principiile constituționale inserate în art. 8 și art. 11 din Constituția României din 1948, se preciza că statul va acorda despăgubiri proprietarilor și acționarilor întreprinderilor naționalizate, reglementând în mod expres și limitativ situațiile în care nu erau acordate despăgubiri.

Efect al aplicării Legii nr. 119/1948, s-a trecut în proprietatea statului numai presa cu capacitatea de 700 kg, nu și construcția și terenul aferent.

Lipsa oricărui titlu valabil al statului asupra suprafeței de teren este dovedită cu hotărârea Comisiei Locale Sălcioara de aplicare a Legii fondului funciar prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului.

În ceea ce privește analiza condițiilor de validitate a contractului, instanța de apel ca și instanță de fond a omis a se pronunța asupra faptului că buna credință trebuie să existe în momentul încheierii actului, condiție neîndeplinită în cauză dedusă judecății, întrucât părțile aveau cunoștință de faptul că imobilele în discuție au intrat în proprietatea statului prin naționalizare, nedepunând un minim de efort, diligență pentru a verifica dacă s-au respectat prevederile Legii nr. 119/1948 cu ocazia preluării.

Recursul declarat este nefondat.

Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.

În speță, la primul termen de judecată, 15 februarie 2003 recurentul-reclamant a precizat că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie numai anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 42 din 10 ianuarie 2001 încheiat între SC M. SA Ialomița și L.N.

La același termen pârâtul L.N. a precizat că cererea de chemare în garanție a SC M. SA Ialomița este formulată numai în numele acesteia întrucât contractul de vânzare-cumpărare nu s-a încheiat și cu soția sa, L.J.

Reținând precizările părților, instanța a dispus scoaterea din cauză a numitei L.J.

Prin urmare, judecata în fața primei instanțe s-a desfășurat în cadrul procesual stabilit de reclamant, astfel încât critica recurentului este nefondată.

Nici cel de al doilea motiv de recurs nu este întemeiat.

Potrivit Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, preluările de imobile, efectuate în baza Legii nr. 119/1948, sunt prezumate ca fiind făcute cu titlu valabil.

În raport cu caracteristicile tehnice ale morii, având o capacitate de producție de 700 kg în 24 ore, peste cea de 500 prevăzută de art. 1 pct. 56 din Legea nr. 119/1948, moara avea caracter industrial, așa încât considerentele avute în vedere de cele două instanțe, sub acest aspect, apar ca fiind corecte.

În consecință, este nefondată și critica vizând faptul că obiectul naționalizării l-a constituit numai presa de ulei, nu și construcția și terenul, întrucât față de capacitatea de producție aceasta a fost considerată mică întreprindere.

Față de cele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat, recursul declarat de C.A. împotriva deciziei civile nr. 209/A din 2 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 martie 2006.