ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1223/2005

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 9 iulie 2003, H.T. a

chemat în judecată pe G.D. și B.C.R., sucursala Marghita, județul Sălaj, pentru

a fi obligați să-i plătească suma de 908.976.570 lei daune interese.

În motivarea acțiunii reclamantul a

arătat că este beneficiarul unei cote părți de ½ din creanța stabilită

prin decizia civilă nr. 141 din 12 septembrie 1993 a Tribunalului Bihor,

plătită necuvenit pârâtului G.D., în calitate de cocreditor, de către pârâta

B.C.R., sucursala Marghita, ca terț poprit. A precizat că este vorba de o

creanță divizibilă și că plata acesteia a fost făcută în baza unui mandat

revocat, cu încălcarea dispozițiilor art. 1076 C. civ.

Judecătoria Șimleu Silvaniei, prin

sentința civilă nr. 1002 din 17 septembrie 2003, și-a declinat competența în

favoarea Tribunalului Sălaj care, la rândul său, prin sentința civilă nr. 2689

din 24 octombrie 2003 s-a declarat necompetent și, constatând că în cauză s-a

ivit un conflict negativ de competență a înaintat dosarul instanței în drept să

pronunțe regulatorul de competență.

Curtea de Apel Cluj, secția civilă,

prin decizia nr. 54 din 12 noiembrie 2003, a stabilit competența de soluționare

a litigiului în favoarea Judecătoriei Șimleu Silvaniei, cu motivarea că în

cauză operează criteriul valoric prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.

civ.

Împotriva hotărârii date asupra

conflictului de competență a declarat recurs pârâtul G.D., bazat pe motivul de

casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a

arătat, în esență, că întrucât la origine litigiul are ca obiect plata unor

drepturi patrimoniale de proprietate intelectuală, competența de primă instanță

aparține tribunalului (și nu judecătoriei).

Recursul este nefondat.

Este adevărat că dreptul de creanță

dedus judecății își are sorgintea în raporturile de proprietate intelectuală

invocate de reclamant. Numai că aceste raporturi au fost tranșate în litigiul

cu debitorul (terț în procesul de față), soluționat definitiv și irevocabil,

prin decizia nr. 141/1993 a Tribunalului Bihor. În schimb, cauza cererii de

chemare în judecată de față causa debendi este răspunderea civilă a pârâților

pentru nesocotirea efectelor divizibilității creanței (deduse judecății) și a

stingerii unui mandat civil, adică pentru pagube izvorâte din raporturi

juridice fără nici o legătură cu răspunderea debitorului și raporturile de

proprietate intelectuală invocate de reclamant.

Așa fiind, cu temei instanța care a

soluționat conflictul de competență, a decis că, fiind aplicabil criteriul

valoric prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., este dată competența

de primă instanță a judecătoriei [și nu a tribunalului conform art. 2 pct. 1

lit. d) C. proc. civ.].

În consecință, se impune respingerea

recursului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

pârâtul G.D. împotriva sentinței civile nr. 54 din 12 noiembrie 2003 a Curții

de Apel Cluj.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2005.