ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6184/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6184/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 305 din 18 iunie 2009

pronunțată în dosarul nr. 4510/55/2008, Tribunalul Arad a respins

acțiunea civilă formulată de către reclamantul S.G.

împotriva pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

respectiv primarul și Consiliul Local al municipiului Arad, precum și

a pârâților Z.C., G.T., F.E.G., S.C.A., M.D.A., B.L., L.B. și C.Z.,

având ca obiect revendicare imobiliară.

Pentru a pronunța această

sentință, tribunalul a reținut că reclamantul a cerut ca

instanța să dispună obligarea pârâților să îi lase în

deplină posesie și folosință imobilele situate în Arad,

înscris în CF Arad, înscris în CF Arad, precum și pe str. J înscris în CF

Arad, susținând că antecesorii săi au dobândit dreptul de

proprietate asupra acestor imobile în baza unor contracte de

vânzare-cumpărare, însă în anul 1947 acestea au fost preluate abuziv

de fosta U.R.S.S. și de Statul român, în baza Protocolului semnat cu

ocazia Conferinței de la Potsdam din anul 1946, iar ulterior, în baza unui

alt protocol încheiat între U.R.S.S. și România, din data de 20 februarie 1950,

proprietatea asupra imobilelor a fost din nou transmisă Statului român.

S-a mai reținut, că

reclamantul a precizat că imobilele descrise mai sus au făcut

obiectul notificărilor nr. 3995/9/0/01 și nr. 3993/2001, formulate în

baza Legii nr. 10/2001, iar, prin sentința civilă nr. 1105/2007 a

Tribunalului Arad, pronunțată în dosarul nr. 1920/108/2007, pârâtul

de ordin 2 - primarul municipiului Arad a fost obligat să emită o

decizie sau dispoziție motivată pentru soluționarea

notificărilor.

Prin adresa din 29 aprilie 2008,

Primăria municipiului Arad a comunicat reclamantului că prin

Dispozițiile din 6 martie 2008 i s-au respins notificările, cu

motivarea că imobilele revendicate nu formează obiectul Legii nr. 10/2001.

Aceste dispoziții au fost contestate de către reclamant la Tribunalul

Arad, arătând că Legea nr. 10/2001 nu este o lege reparatorie în

cazul său, întrucât îl privează de la exercițiul dreptului de

proprietate cu privire la imobilele preluate abuziv.

S-a mai reținut, că

reclamantul a invocat ca temeiuri de drept ale acțiunii sale art. 1 din

Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., precum și disp. art. 480 C.

civ. și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, raportat la art. 20 alin.

(2) din Constituția României, iar în dovedirea acțiunii sale a depus

extrase de CF cu privire la situația juridică a imobilelor

revendicate, precum și rapoarte de evaluare extrajudiciare privind

estimarea valorii de piață a imobilelor; că reclamantul,

deși a cerut predarea în deplină proprietate a imobilelor situate în

Arad, pe str. A, înscris în CF Arad, pe str. T., înscris în CF Arad și pe

str. J., înscris în CF Arad, nu a solicitat anularea contractelor de

vânzare-cumpărare și nici acordarea de despăgubiri, totuși

acestea fiind cerute prin intermediul concluziilor scrise; că imobilele ce

fac obiectul prezentei acțiuni au mai făcut obiectul unui litigiu

anterior, prin care reclamantul a contestat dispozițiile primarului, prin

care i s-au respins notificările cu motivarea că imobilele revendicate

nu formează obiectul Legii nr. 10/2001, contestația fiind

respinsă ca tardivă de către Tribunalul Arad, și că,

așa cum rezultă din cărțile funciare, imobilele revendicate

au fost preluate de stat în baza procesului verbal, precum și a

Protocolului încheiat între URSS și Republica Populară Română,

la data de 20 decembrie 1950, iar ulterior, aceleași imobile au fost

răscumpărate de Statul Român, rezultând astfel că titlul

Statului Român este dobândit prin cumpărare.

Statul a înstrăinat aceste

imobile chiriașilor, aceștia fiind cumpărători de bună

credință, deoarece ei au cumpărat bunul de la stat, care a

devenit proprietar prin cumpărare și nu prin preluare fără

titlu, astfel că restituirea în natură a acestora nu poate fi

admisă peste titlurile constituite în favoarea statului și a

cumpărătorilor acestor apartamente.

În ceea ce privește

revendicarea întemeiată pe disp.art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

tribunalul a reținut că deși acest text de lege recunoaște

posibilitatea abordării dreptului comun pentru bunurile preluate de stat

fără un titlu valabil și care nu intră sub incidența

vreunei legi reparatorii speciale, ceea ce înseamnă că preluarea

fără titlu valabil presupune preluarea în condițiile

inexistenței unei reglementări legale, în prezenta cauză Statul

român a dobândit dreptul de proprietate cu titlu de răscumpărare.

Referitor la aplicabilitatea Art. 1

din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., Tribunalul a apreciat că

acesta nu este incident în cauză întrucât textul de lege garantează numai

protecția bunurilor actuale aflate în patrimoniul persoanelor interesate,

nu și a altor categorii de bunuri, considerente pentru care a respins

acțiunea.

Prin decizia civilă nr. 269 din

12 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis

apelul declarat de reclamantul S.G.; a desființat sentința

apelată și a trimis cauza spre rejudecare în fond la prima

instanță, fără cheltuieli de judecată, reținând

că prima instanță a omis să cerceteze fondul acțiunii în

revendicare formulată de către reclamant și a nesocotit totodată

dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., atunci când a

considerat eronat că reclamantul nu ar fi formulat un capăt de cerere

subsidiar privind acordarea de despăgubi în valoare de 200.000 euro,

reprezentând contravaloarea  imobilelor trecute proprietatea statului, în cazul

în care se va găsi că acestea nu sunt restituibile în natură,

și că despăgubirile nu au fost solicitate doar prin concluziile

scrise de după pledoaria finală, ci printr-o precizare de acțiune

depusă la termenul de judecată din 15 octombrie 2008 (datată 9

octombrie 2008 - dosar judecătorie), și admisă de Judecătoria

Arad, anterior declinării competenței în favoarea tribunalului.

Curtea a constatat că lipsa

analizării fondului cauzei derivă și din faptul că

tribunalul a omis să verifice modul în care s-au aplicat în

speță dispozițiile art. 1 din Decretul-Lege nr. 182/1946, în

condițiile în care în CF sunt intabulați ca proprietari, la momentul

aplicării legii, autorii reclamantului, persoane fizice și

cetățeni români, iar textul art. 1 al Jurnalului Consiliului de

Miniștri nu face altceva decât să reia, cu detalii suplimentare,

textul art. 1 din Decretul-Lege nr. 182/1946 (dosarul judecătoriei)

și reprezintă titlul în baza căruia s-au preluat bunurile

antecesorilor reclamantului, astfel că, prima instanță era

datoare să verifice dacă autorii reclamantului puteau fi

subiecții acestui decret - lege și dacă aplicarea actului

normativ s-a făcut în condiții de deplină legalitate.

S-a ajuns la această concluzie

după ce s-a constatat că prin hotărâre irevocabilă, în urma

respingerii contestației împotriva dispozițiilor primarului Municipiului

Arad, s-a statuat că imobilele din litigiu, respectiv situate în Arad pe

str. A, înscris în CF Arad, pe str. T., înscris în CF Arad și pe str. J.,

înscris în CF Arad, nu fac obiectul Legii nr. 10/2001.

Or, în aceste condiții, în

raport și de dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, dată în interesul legii, singura

cale pe care reclamantul o are la îndemână în valorificarea drepturilor

sale, în condițiile dispozițiilor art. 480 C. civ. și art. 6 din

Legea nr. 213/1998, asociate cu dispozițiilor art. 6 C.E.D.O., este calea

acțiunii de drept comun.

S-a conchis, că, prima

instanță este datoare să realizeze o analiză pe fond a

valabilității titlului statului și a legalității

procedurii de „rechiziționare" în favoarea U.R.S.S. și mai apoi,

condițiile în care s-a efectuat răscumpărarea de către

Statul Român, combinat cu verificarea unei eventuale dobândiri de către

autorii reclamanților a unor despăgubiri, la momentele

menționate și apoi să verifice posibilitatea și

oportunitatea cererii de retrocedare în natură sau de acordare de

despăgubiri, și din perspectiva raționamentelor avute în vedere

de Curtea de la Strasbourg în cauzele Viașu vs. România, pe de o parte,

respectiv Raicu vs. România, pe de altă parte, în ipoteza în care se va

dovedi că imobilul a fost înstrăinat unor terți de bună

credință și în condiții de deplină legalitate.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs Municipiul Arad, prin primar și Consiliul Local al

municipiului Arad, fără să invoce vreunul din motivele

prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate,

recurenții-pârâți au arătat că greșit instanța de

apel a reținut că prima instanță nu a cercetat fondul

acțiunii în revendicare; că, eronat, instanța de apel a

reținut că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 132

alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. atunci când a considerat că reclamantul nu

ar fi formulat un capăt de cerere în subsidiar privind acordarea de

despăgubiri în valoare de 200.000 Euro, prin precizarea de acțiune;

că reclamantul a invocat dispozițiile art. 107

5

C. civ. și nu a solicitat

acordarea de despăgubiri, după cum greșit a reținut

instanța de apel; că, instanța de apel nu a analizat toate

apărările formulate de către pârâți și că

greșit instanța de apel a reținut că prima

instanță este datoare să realizeze o analiză pe fond a

valabilității titlului statului și a legalității

procedurii de rechiziționare în favoarea U.R.S.S. și, mai apoi,

condițiile în care s-a efectuat răscumpărarea de către

Statul român, întrucât Tribunalul Arad a analizat aceste aspecte și a

conchis că imobilele au intrat în proprietatea statului prin

răscumpărare și nu prin preluare.

Criticile formulate de

recurenții-pârâți, prin care se arată că greșit

instanța de apel a desființat sentința apelată și a

trimis cauza prin rejudecare pentru cercetarea fondului acțiunii, întrucât

prima instanță nu s-a pronunțat asupra fondului, și că

greșit instanța de apel a reținut că sentința

pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a

prevederilor art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., întrucât prin precizarea

de acțiune de la termenul din 15 octombrie 2008 reclamantul nu a solicitat

acordarea sumei de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri, pot fi

încadrarea în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., de către

instanță, în art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

De aceea, excepția

invocată de intimat, a nulității recursului, în condițiile art.

306 alin. (1) C. proc. civ., se constată că este nefondată,

și, prin urmare, va fi respinsă în consecință.

Pe de altă parte, pârâții

au interes în exercitarea căii de atac a recursului, deoarece reluarea

judecății în primă instanță, cu aplicarea

greșită a legii, încalcă principiul celerității în soluționarea

prezentului litigiu, astfel că se va respinge și această

excepție.

Examinând decizia recurată în

limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., instanța constată recursul întemeiat, pentru următoarele

considerente:

Prin precizarea de acțiune de

la termenul din 15 octombrie 2008, la punctul doi, reclamantul a arătat

că „în subsidiar, invocă dispozițiile art. 107

5

C. civ., raportate la

dispozițiile art. 1 din Protocolul I al C.E.D.O.”, iar în motivarea pct. 1

din aceeași precizare de acțiune s-a arătat că decizia nr. 2341

din 15 noiembrie 2006 a Curții de Apel Timișoara este cea

corectă și în spiritul legii, decizie ce a fost confirmată de

C.E.D.O. în cauza Bărcănescu împotriva României unde s-a reținut

că „a fost încălcat art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. și ca

urmare declară cererea admisibilă și hotărăște

că Statul român trebuie să restituie reclamantului apartamentele

vândute locatarilor B. și P. și că, în lipsa restituirii în

natură, Statul pârât trebuie să plătească

reclamanților, în același termen de 3 luni, 200.000 euro pentru

prejudiciul material, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu

titlu de impozite”.

Față de cuprinsul acestei

precizări, se constată că reclamantul a făcut trimitere la

suma de 200.000 euro ca reprezentând prejudiciul material la care Statul român

a fost obligat printr-o decizie C.E.D.O., respectiv în cauza

Bărcănescu împotriva României, astfel că greșit

instanța de apel a reținut că reclamantul ar fi formulat un

capăt de cerere subsidiar privind acordarea de despăgubiri în valoare

de 200.000 euro, reprezentând contravaloarea imobilelor trecute în proprietatea

statului în condițiile în care se va găsi că acestea nu sunt

restituibile în natură, și asupra căruia instanța de fond

nu s-a pronunțat, cu încălcarea art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc.

civ.

În ceea ce privește

soluția de desființare a sentinței primei instanțe și

trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de fond, cu motivarea

că tribunalul nu a analizat „fondul cauzei”, se constată că este

nelegală. Deși nu arată expres, pârâții invocă,

implicit, pronunțarea deciziei recurate cu aplicarea greșită a

prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „în cazul

în care se constată că, în mod greșit, prima instanță

a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata

s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată,

instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va

trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

Cât privește prima ipoteză

reglementată de acest text de lege, se reține că instanța

de apel trimite cauza spre rejudecare primei instanțe dacă aceasta nu

a pronunțat o hotărâre pe fondul litigiului, nerealizând, astfel,

tranșarea chestiunii litigioase deduse judecății în primul grad de

jurisdicție.

Or, în speță, prima

instanță a intrat în cercetarea fondului litigiului, tranșând

chestiunea litigioasă dedusă judecății, reținând, în

esență, că imobilele revendicate au fost preluate de către

U.R.S.S. și apoi de Statul român prin răscumpărare, ceea ce nu

confirmă susținerea reclamantului privind preluarea abuzivă a

imobilelor, că imobilele au fost înstrăinate către

chiriași, astfel că restituirea în natură a acestora nu mai este

posibilă.

Pe de altă parte, în apel,

față de caracterul devolutiv al acestuia, în limita a ceea ce s-a

criticat, nimic nu împiedică instanța să dispună

administrarea probatoriului pe care îl consideră necesar pentru o

justă soluționare a cauzei.

Prin urmare, instanța de apel a

soluționat greșit apelul formulat de reclamant, fără a

intra în cercetarea fondului acestuia, cu aplicarea greșită a

prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse,

instanța, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ.,, fără a mai

analiza celelalte critici, va admite recursul declarat de pârâți, va casa

decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului

reclamantului aceleiași instanțe, iar, cu ocazia rejudecării,

instanța va ține seama de toate mijloacele de apărare invocate

de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca neîntemeiate,

excepțiile nulității recursului și lipsei de interes

invocate de intimatul – reclamant S.G.

Admite recursul declarat de

pârâții Municipiul Arad, prin primar și Consiliul Local al

municipiului Arad, împotriva deciziei nr. 269 din 12 noiembrie 2009 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o

casează.

Trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2010.