ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6184/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 305 din 18 iunie 2009 pronunțată în dosarul nr. 4510/55/2008, Tribunalul Arad a respins acțiunea civilă formulată de către reclamantul S.G. împotriva pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, respectiv primarul și Consiliul Local al municipiului Arad, precum și a pârâților Z.C., G.T., F.E.G., S.C.A., M.D.A., B.L., L.B. și C.Z., având ca obiect revendicare imobiliară. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamantul a cerut ca instanța să dispună obligarea pârâților să îi lase în deplină posesie și folosință imobilele situate în Arad, înscris în CF Arad, înscris în CF Arad, precum și pe str. J înscris în CF Arad, susținând că antecesorii săi au dobândit dreptul de proprietate asupra acestor imobile în baza unor contracte de vânzare-cumpărare, însă în anul 1947 acestea au fost preluate abuziv de fosta U.R.S.S.

și de Statul român, în baza Protocolului semnat cu ocazia Conferinței de la Potsdam din anul 1946, iar ulterior, în baza unui alt protocol încheiat între U.R.S.S. și România, din data de 20 februarie 1950, proprietatea asupra imobilelor a fost din nou transmisă Statului român. S-a mai reținut, că reclamantul a precizat că imobilele descrise mai sus au făcut obiectul notificărilor nr. 3995/9/0/01 și nr. 3993/2001, formulate în baza Legii nr. 10/2001, iar, prin sentința civilă nr. 1105/2007 a Tribunalului Arad, pronunțată în dosarul nr. 1920/108/2007, pârâtul de ordin 2 - primarul municipiului Arad a fost obligat să emită o decizie sau dispoziție motivată pentru soluționarea notificărilor. Prin adresa din 29 aprilie 2008, Primăria municipiului Arad a comunicat reclamantului că prin Dispozițiile din 6 martie 2008 i s-au respins notificările, cu motivarea că imobilele revendicate nu formează obiectul Legii nr. 10/2001.

Aceste dispoziții au fost contestate de către reclamant la Tribunalul Arad, arătând că Legea nr. 10/2001 nu este o lege reparatorie în cazul său, întrucât îl privează de la exercițiul dreptului de proprietate cu privire la imobilele preluate abuziv. S-a mai reținut, că reclamantul a invocat ca temeiuri de drept ale acțiunii sale art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., precum și disp. art. 480 C. civ.

și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituția României, iar în dovedirea acțiunii sale a depus extrase de CF cu privire la situația juridică a imobilelor revendicate, precum și rapoarte de evaluare extrajudiciare privind estimarea valorii de piață a imobilelor; că reclamantul, deși a cerut predarea în deplină proprietate a imobilelor situate în Arad, pe str. A, înscris în CF Arad, pe str. T., înscris în CF Arad și pe str. J., înscris în CF Arad, nu a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare și nici acordarea de despăgubiri, totuși acestea fiind cerute prin intermediul concluziilor scrise; că imobilele ce fac obiectul prezentei acțiuni au mai făcut obiectul unui litigiu anterior, prin care reclamantul a contestat dispozițiile primarului, prin care i s-au respins notificările cu motivarea că imobilele revendicate nu formează obiectul Legii nr. 10/2001, contestația fiind respinsă ca tardivă de către Tribunalul Arad, și că, așa cum rezultă din cărțile funciare, imobilele revendicate au fost preluate de stat în baza procesului verbal, precum și a Protocolului încheiat între URSS și Republica Populară Română, la data de 20 decembrie 1950, iar ulterior, aceleași imobile au fost răscumpărate de Statul Român, rezultând astfel că titlul Statului Român este dobândit prin cumpărare.

Statul a înstrăinat aceste imobile chiriașilor, aceștia fiind cumpărători de bună credință, deoarece ei au cumpărat bunul de la stat, care a devenit proprietar prin cumpărare și nu prin preluare fără titlu, astfel că restituirea în natură a acestora nu poate fi admisă peste titlurile constituite în favoarea statului și a cumpărătorilor acestor apartamente. În ceea ce privește revendicarea întemeiată pe disp.art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, tribunalul a reținut că deși acest text de lege recunoaște posibilitatea abordării dreptului comun pentru bunurile preluate de stat fără un titlu valabil și care nu intră sub incidența vreunei legi reparatorii speciale, ceea ce înseamnă că preluarea fără titlu valabil presupune preluarea în condițiile inexistenței unei reglementări legale, în prezenta cauză Statul român a dobândit dreptul de proprietate cu titlu de răscumpărare.

Referitor la aplicabilitatea Art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., Tribunalul a apreciat că acesta nu este incident în cauză întrucât textul de lege garantează numai protecția bunurilor actuale aflate în patrimoniul persoanelor interesate, nu și a altor categorii de bunuri, considerente pentru care a respins acțiunea. Prin decizia civilă nr. 269 din 12 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelul declarat de reclamantul S.G.; a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare în fond la prima instanță, fără cheltuieli de judecată, reținând că prima instanță a omis să cerceteze fondul acțiunii în revendicare formulată de către reclamant și a nesocotit totodată dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc.

civ., atunci când a considerat eronat că reclamantul nu ar fi formulat un capăt de cerere subsidiar privind acordarea de despăgubi în valoare de 200.000 euro, reprezentând contravaloarea imobilelor trecute proprietatea statului, în cazul în care se va găsi că acestea nu sunt restituibile în natură, și că despăgubirile nu au fost solicitate doar prin concluziile scrise de după pledoaria finală, ci printr-o precizare de acțiune depusă la termenul de judecată din 15 octombrie 2008 (datată 9 octombrie 2008 - dosar judecătorie), și admisă de Judecătoria Arad, anterior declinării competenței în favoarea tribunalului.

Curtea a constatat că lipsa analizării fondului cauzei derivă și din faptul că tribunalul a omis să verifice modul în care s-au aplicat în speță dispozițiile art. 1 din Decretul-Lege nr. 182/1946, în condițiile în care în CF sunt intabulați ca proprietari, la momentul aplicării legii, autorii reclamantului, persoane fizice și cetățeni români, iar textul art. 1 al Jurnalului Consiliului de Miniștri nu face altceva decât să reia, cu detalii suplimentare, textul art. 1 din Decretul-Lege nr. 182/1946 (dosarul judecătoriei) și reprezintă titlul în baza căruia s-au preluat bunurile antecesorilor reclamantului, astfel că, prima instanță era datoare să verifice dacă autorii reclamantului puteau fi subiecții acestui decret - lege și dacă aplicarea actului normativ s-a făcut în condiții de deplină legalitate.

S-a ajuns la această concluzie după ce s-a constatat că prin hotărâre irevocabilă, în urma respingerii contestației împotriva dispozițiilor primarului Municipiului Arad, s-a statuat că imobilele din litigiu, respectiv situate în Arad pe str. A, înscris în CF Arad, pe str. T., înscris în CF Arad și pe str. J., înscris în CF Arad, nu fac obiectul Legii nr. 10/2001. Or, în aceste condiții, în raport și de dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii, singura cale pe care reclamantul o are la îndemână în valorificarea drepturilor sale, în condițiile dispozițiilor art. 480 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998, asociate cu dispozițiilor art. 6 C.E.D.O., este calea acțiunii de drept comun.

S-a conchis, că, prima instanță este datoare să realizeze o analiză pe fond a valabilității titlului statului și a legalității procedurii de „rechiziționare" în favoarea U.R.S.S. și mai apoi, condițiile în care s-a efectuat răscumpărarea de către Statul Român, combinat cu verificarea unei eventuale dobândiri de către autorii reclamanților a unor despăgubiri, la momentele menționate și apoi să verifice posibilitatea și oportunitatea cererii de retrocedare în natură sau de acordare de despăgubiri, și din perspectiva raționamentelor avute în vedere de Curtea de la Strasbourg în cauzele Viașu vs. România, pe de o parte, respectiv Raicu vs. România, pe de altă parte, în ipoteza în care se va dovedi că imobilul a fost înstrăinat unor terți de bună credință și în condiții de deplină legalitate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Municipiul Arad, prin primar și Consiliul Local al municipiului Arad, fără să invoce vreunul din motivele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, recurenții-pârâți au arătat că greșit instanța de apel a reținut că prima instanță nu a cercetat fondul acțiunii în revendicare; că, eronat, instanța de apel a reținut că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. atunci când a considerat că reclamantul nu ar fi formulat un capăt de cerere în subsidiar privind acordarea de despăgubiri în valoare de 200.000 Euro, prin precizarea de acțiune; că reclamantul a invocat dispozițiile art. 107 5 C. civ.

și nu a solicitat acordarea de despăgubiri, după cum greșit a reținut instanța de apel; că, instanța de apel nu a analizat toate apărările formulate de către pârâți și că greșit instanța de apel a reținut că prima instanță este datoare să realizeze o analiză pe fond a valabilității titlului statului și a legalității procedurii de rechiziționare în favoarea U.R.S.S. și, mai apoi, condițiile în care s-a efectuat răscumpărarea de către Statul român, întrucât Tribunalul Arad a analizat aceste aspecte și a conchis că imobilele au intrat în proprietatea statului prin răscumpărare și nu prin preluare.

Criticile formulate de recurenții-pârâți, prin care se arată că greșit instanța de apel a desființat sentința apelată și a trimis cauza prin rejudecare pentru cercetarea fondului acțiunii, întrucât prima instanță nu s-a pronunțat asupra fondului, și că greșit instanța de apel a reținut că sentința pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., întrucât prin precizarea de acțiune de la termenul din 15 octombrie 2008 reclamantul nu a solicitat acordarea sumei de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri, pot fi încadrarea în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., de către instanță, în art. 304 pct. 5 C. proc. civ. De aceea, excepția invocată de intimat, a nulității recursului, în condițiile art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., se constată că este nefondată, și, prin urmare, va fi respinsă în consecință. Pe de altă parte, pârâții au interes în exercitarea căii de atac a recursului, deoarece reluarea judecății în primă instanță, cu aplicarea greșită a legii, încalcă principiul celerității în soluționarea prezentului litigiu, astfel că se va respinge și această excepție. Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., instanța constată recursul întemeiat, pentru următoarele considerente: Prin precizarea de acțiune de la termenul din 15 octombrie 2008, la punctul doi, reclamantul a arătat că „în subsidiar, invocă dispozițiile art. 107 5 C. civ., raportate la dispozițiile art. 1 din Protocolul I al C.E.D.O.”, iar în motivarea pct. 1 din aceeași precizare de acțiune s-a arătat că decizia nr. 2341 din 15 noiembrie 2006 a Curții de Apel Timișoara este cea corectă și în spiritul legii, decizie ce a fost confirmată de C.E.D.O.

în cauza Bărcănescu împotriva României unde s-a reținut că „a fost încălcat art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. și ca urmare declară cererea admisibilă și hotărăște că Statul român trebuie să restituie reclamantului apartamentele vândute locatarilor B. și P. și că, în lipsa restituirii în natură, Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în același termen de 3 luni, 200.000 euro pentru prejudiciul material, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozite”.

Față de cuprinsul acestei precizări, se constată că reclamantul a făcut trimitere la suma de 200.000 euro ca reprezentând prejudiciul material la care Statul român a fost obligat printr-o decizie C.E.D.O., respectiv în cauza Bărcănescu împotriva României, astfel că greșit instanța de apel a reținut că reclamantul ar fi formulat un capăt de cerere subsidiar privind acordarea de despăgubiri în valoare de 200.000 euro, reprezentând contravaloarea imobilelor trecute în proprietatea statului în condițiile în care se va găsi că acestea nu sunt restituibile în natură, și asupra căruia instanța de fond nu s-a pronunțat, cu încălcarea art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. În ceea ce privește soluția de desființare a sentinței primei instanțe și trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de fond, cu motivarea că tribunalul nu a analizat „fondul cauzei”, se constată că este nelegală.

Deși nu arată expres, pârâții invocă, implicit, pronunțarea deciziei recurate cu aplicarea greșită a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe. Cât privește prima ipoteză reglementată de acest text de lege, se reține că instanța de apel trimite cauza spre rejudecare primei instanțe dacă aceasta nu a pronunțat o hotărâre pe fondul litigiului, nerealizând, astfel, tranșarea chestiunii litigioase deduse judecății în primul grad de jurisdicție.

Or, în speță, prima instanță a intrat în cercetarea fondului litigiului, tranșând chestiunea litigioasă dedusă judecății, reținând, în esență, că imobilele revendicate au fost preluate de către U.R.S.S. și apoi de Statul român prin răscumpărare, ceea ce nu confirmă susținerea reclamantului privind preluarea abuzivă a imobilelor, că imobilele au fost înstrăinate către chiriași, astfel că restituirea în natură a acestora nu mai este posibilă. Pe de altă parte, în apel, față de caracterul devolutiv al acestuia, în limita a ceea ce s-a criticat, nimic nu împiedică instanța să dispună administrarea probatoriului pe care îl consideră necesar pentru o justă soluționare a cauzei. Prin urmare, instanța de apel a soluționat greșit apelul formulat de reclamant, fără a intra în cercetarea fondului acestuia, cu aplicarea greșită a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ.,, fără a mai analiza celelalte critici, va admite recursul declarat de pârâți, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului reclamantului aceleiași instanțe, iar, cu ocazia rejudecării, instanța va ține seama de toate mijloacele de apărare invocate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca neîntemeiate, excepțiile nulității recursului și lipsei de interes invocate de intimatul – reclamant S.G. Admite recursul declarat de pârâții Municipiul Arad, prin primar și Consiliul Local al municipiului Arad, împotriva deciziei nr. 269 din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o casează. Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2010.