ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3278/2005

Asupra contestației în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin contestația în anulare formulată, condamnatul S.A. a solicitat casarea deciziei penale pronunțate în recurs cu nr. 4771 din 24 septembrie 2004, aflată în dosarul nr. 2899/2002 al Înaltei Curți de Casație și Justiție. În motivarea contestației, condamnatul a susținut următoarele: Prin sentința penală nr. 79 din 5 februarie 2002, pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. 369/2001, contestatorul S.A. a fost condamnat la 5 ani închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d)și e) C. pen., care a rămas definitivă prin decizia penală nr. 4471 din 24 septembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2899/2002.

S-a reținut în sarcina acestuia, că în jurul orelor 21,30, în timp ce partea vătămată P.D.C. se afla lângă autoturismul său parcat în B-dul Corneliu Coposu, vrând să pună niște obiecte în portbagaj, S.A. s-a dus la ea și i-a smuls de pe umăr poșeta, fugind cu ea. În motivarea contestației în anulare s-a invocat faptul că, la data când cauza s-a judecat în recurs, contestatorul a fost în imposibilitate de a se prezenta, deoarece se afla la muncă în Spania, iar, în ziua de 19 ianuarie, când s-a întors a fost arestat pe aeroport. A mai susținut că, apărătorul ales a fost spitalizat la data judecării cauzei, așa încât, nu și-a făcut apărările necesare. În drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 386 pct. 9 C. proc.

pen. Prin încheierea din 9 martie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 391 C. proc. pen., s-a admis în principiu, contestația în anulare formulată de condamnatul S.A., constatându-se că din actele depuse la dosar, cererea s-a formulat în termen, iar motivul invocat în susținerea acesteia se încadrează în cazurile prevăzute de art. 384 C. proc. pen. Analizând pe fond contestația în anulare dedusă judecății, se constată a fi nefondată, pentru considerentele ce urmează: Conform art. 386 lit. b) C. proc. pen., partea trebuie să dovedească că la data la care cauza s-a judecat în recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și totodată, de a încunoștiința instanța despre această împiedicare.

Din conținutul textului de mai sus, rezultă că pentru admiterea contestației trebuiau cumulativ îndeplinite cele două condiții: partea să fie împiedicată atât de a se prezenta la judecarea cauzei, cât și de a încunoștiința instanța despre această imposibilitate de prezentare. Ori, din actele depuse nu rezultă realizarea acestor condiții. Chiar dacă, la data soluționării recursului, condamnatul se afla la muncă în Spania, avea posibilitatea de a prezenta la proces, cunoscând termenul pentru care a fost legal citat. Chiar dacă s-ar admite că această împrejurare ar putea constitui o imposibilitate de prezentare, este evident însă, că petentul avea posibilitatea să facă cunoscut acest fapt instanței de judecată.

Ori, este evident că în cauză nu sunt respectate normele procesuale stricte și imperative, astfel încât, pe starea de fapt invocată nu se poate pronunța o soluție de admitere a contestației în anulare și în consecință, de desființare a unei hotărâri judecătorești definitive. În aceste condiții, contestația în anulare este nefondată și se va respinge, ca atare. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., condamnatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de condamnatul S.A. împotriva deciziei penale nr. 4471 din 24 septembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă pe contestator să plătească statului suma de 800.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, azi 25 mai 2005.