ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2676/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

data de 9 decembrie 2003, la Curtea de Apel Cluj, reclamanta N.A. a chemat în

judecată pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, pentru ca, prin hotărârea ce se

va pronunța, să se anuleze hotărârea nr. 6116 din 21 octombrie 2003, emisă de

pârâtă și să se mențină, ca temeinică și legală, hotărârea nr. 6116 din 6

decembrie 2002.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că prin hotărârea a cărei menținere o solicită, i-a fost

admisă cererea, recunoscându-i-se calitatea de refugiată, pentru perioada 15

februarie 1941 - 6 martie 1945, în temeiul Legii nr. 189/2000.

Această hotărâre a fost

anulată ulterior, în mod nelegal de către pârâtă, deși a dovedit că în perioada

menționată a fost refugiată din localitatea Vișag, partea ocupată de către

regimul hortyst.

Prin sentința civilă nr. 7

din 6 ianuarie 2004, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis acțiunea reclamantei N.A., a anulat hotărârea nr. 6116

din 21 octombrie 2003, emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta, să-i

recunoască reclamantei, statutul de refugiată, conform hotărârii nr. 6116 din 6

decembrie 2002, pe care o menține în totalitate și o obligă să-i acorde

drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta, împreună cu familia sa,

în perioada 15 februarie 1941 - 6 martie 1945, a fost nevoită să se refugieze

din satul Vișag, partea ocupată de regimul hortyst, din motive de persecuție

etnică și că reclamanta întrunește condițiile pentru a beneficia de prevederile

Legii nr. 189/2000.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, Casa Județeană de Pensii Cluj, susținând, în esență, că

reclamanta nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 189/2000, întrucât

localitatea de domiciliu, respectiv, Vișag, se afla sub administrație

românească, astfel că schimbarea domiciliului pe motivul persecuției etnice, nu

este justificată.

La dosarul cauzei a fost

depus un memoriu prin care A.N. și B.V. menționează că intimata N.A., mama

acestora, a decedat și solicită introducerea lor în cauză, ca unici moștenitori

legali ai defunctei.

Prin încheierea de ședință

de la termenul de judecată din data de 12 ianuarie 2005, Înalta Curte de

Casație și Justiție a admis cererea moștenitorilor defunctei N.A. și a dispus

citarea acestora la adresele menționate în cerere.

Recursul este fondat și

urmează a fi admis pentru următoarele considerente.

Situația intimatei,

respectiv a moștenitorilor acesteia, nu poate face obiectul Legii nr. 189/2000,

întrucât localitatea Vișag a fost sub administrația Statului român, astfel că

nu se poate reține că schimbul de domiciliu din această localitatea poate fi

privit ca o strămutare din motive de persecuție etnică.

În cazul în care legea s-ar

interpreta astfel, s-ar putea ajunge la situația în care orice persoană care

și-a schimbat domiciliul dintr-un motiv sau altul, în cadrul granițelor

aceluiași stat, condus de același regim politic, poate să obțină statutul de

refugiat și implicit, drepturile accesorii acestora. Este evident că

legiuitorul nu a urmărit prin această lege, situația de mai sus, scopul legii

fiind cu totul altul, și anume, repararea pe cale patrimonială, a suferințelor

pricinuite persoanelor care au fost persecutate etnic și care și-au părăsit

domiciliul, refugiindu-se de pe un teritoriu ocupat, pe un teritoriu aflat sub

administrația Statului român.

Potrivit dispozițiilor art.

1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000,

beneficiază de prevederile acestui act normativ, persoana, cetățean român,

care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940,

până la 6 martie 1945, a suferit persecuții etnice, aflându-se în una din cele

6 situații enumerate.

Din interpretarea

prevederilor ordonanței, rezultă că atât obiectul, cât și scopul reglementării

îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii pentru prejudiciile

suferite de persoanele persecutate de regimurile respective, în perioada

arătată, din motive etnice.

Pe cale de consecință,

Înalta Curte constată că recursul este fondat și, în temeiul art. 312 alin. (1)

teza I C. proc. civ., urmează să îl admită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 7 din 6 ianuarie

2004, a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și

în fond, respinge acțiunea.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 aprilie 2005.