ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3274/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2552 din 8 noiembrie 2004, a admis acțiunea formulată de reclamanta P.F., în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, a anulat hotărârea nr. 13100/12257 din 15 iulie 2004, emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să emită o nouă hotărâre, prin care să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada de refugiu cuprinsă între iunie 1941 - martie 1945, începând cu data de 1 ianuarie 2004. La pronunțarea sentinței, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză, respectiv, certificatul eliberat de Direcția Județeană Sibiu a Arhivelor Naționale și declarațiile de martor autentificate de notarul public, rezultă că, în perioada iunie 1941 - martie 1945, reclamanta, împreună cu părinții săi, s-a aflat în refugiu, în localitatea Cisnădie, județul Sibiu, fiind nevoită să părăsească localitatea de domiciliu, Stâna, județul Sălaj, din motive de persecuție etnică exercitată de autoritățile maghiare, ca urmare a anexării ținutului românesc Ardealul de Nord, la Statul Ungar.

Împotriva sentinței instanței de fond a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, care a invocat motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., criticând-o ca fiind dată cu încălcarea legii și prin interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății. Prin motivele de recurs, pârâta a susținut că instanța de fond a anulat hotărârea nr. 13100/12257 din 15 iulie 2004 și a obligat autoritatea emitentă a acestei hotărâri să-i acorde reclamantei, drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, deși cererea adresată comisiei nu a fost însoțită de dovezi concludente privind refugiul invocat; aprecierea de către instanța de fond asupra legalității actului juridic dedus judecății, trebuia să se facă în raport cu dovezile existente la dosarul comisiei de specialitate, altfel, anularea actului și nesocotirea răspunderii petentei pentru faptele proprii, constituie un abuz de drept.

Examinând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei, această instanță constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează. Potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 319/2002 și prin Legea nr. 586/2002, de prevederile acestei legi beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

În conformitate cu prevederile art. 6 1 din Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, dovedirea situației de refugiat, expulzat sau strămutat în altă localitate, din motive de persecuție etnică se poate face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Este adevărat că cererea înregistrată sub nr. 20304 din 22 decembrie 2003, prin care petenta a solicitat Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, recunoașterea calității de beneficiară a drepturilor prevăzute de această lege, nu a fost însoțită de acte oficiale eliberate de organele competente care să ateste situația de refugiat din motive de persecuție etnică, așa cum aceasta a fost invocată de petentă, însă nici nu poate fi trecută cu vederea poziția autorității publice pârâte care, în loc să-i solicite petentei să prezinte acte oficiale, a procedat la respingerea cererii, cu motivarea că „petenta nu dovedește persecuția etnică invocată, singurele documente doveditoare depuse fiind două declarații notariale ” . Măsura respingerii de către pârâtă a cererii petentei, pentru motivul mai sus arătat, este prematură, în raport cu faptul că, anterior depunerii cererii, petenta a făcut demersuri la organele competente, solicitând Direcției Județene Sibiu a Arhivelor Naționale, să ateste situația sa de refugiat în localitatea Cisnădie, județul Sibiu, iar prin certificatul nr. C 242 din 11 iunie 2003, această autoritate publică atestă faptul că numiții P.V.

și P.M., părinții petentei, împreună cu cei trei copii ai lor, printre care și petenta, s-au refugiat la data de 7 aprilie 1942, din localitatea Stâna, județul Sălaj, în localitatea Cisnădie, județul Sibiu, fiind înscriși în tabelele cu refugiații întocmite de Primăria Cisnădie, la vremea respectivă.

Întrucât actul oficial, respectiv, certificatul nr. C242 din 11 iunie 2003, emis de Direcția Județeană a Arhivelor Naționale, atestă doar începutul perioadei de refugiu, pentru stabilirea sfârșitului refugiului urmează a fi avute în vedere declarațiile de martor autentificate de notarul public, martori care sunt consăteni cu intimata-reclamantă și care s-au refugiat în aceeași localitate în care s-a refugiat și aceasta, fiind ei înșiși beneficiari ai drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, drepturi recunoscute de autoritatea publică pârâtă, prin hotărârea nr. 806 din 17 decembrie 2002 și, respectiv, prin decizia nr. 320 din 22 octombrie 2002. Mai mult, numita P.A., sora intimatei-reclamante, beneficiază de drepturile prevăzute de legea sus menționată, pentru perioada de refugiu cuprinsă între 7 aprilie 1942 și 6 martie 1945, conform hotărârii nr. 889 din 2 aprilie 2003, emisă de Casa Județeană de Pensii Sibiu.

Prin urmare, sentința instanței de fond este nelegală în partea privind începutul perioadei de refugiu a intimatei-reclamante, întrucât, atâta timp, cât există un act oficial eliberat de un organ competent care atestă începutul acestei perioade, în mod greșit instanța de fond a stabilit începutul acestei perioade, în raport cu datele din înscrisuri care au o forță probantă mai mică decât cea a actului oficial menționat. Față de cele arătate și în temeiul art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi admis, sentința atacată va fi modificată, numai cu privire la începutul perioadei de refugiu pentru care reclamantei i-au fost acordate drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că începutul perioadei de refugiu este la 7 aprilie 1942, în loc de iunie 1941, cum greșit a stabilit instanța de fond.

Odată făcută modificarea cuvenită, toate celelalte dispoziții ale sentinței atacate vor fi menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 2552 din 18 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, numai cu privire la perioada acordării drepturilor pentru reclamanta P.F., care va fi de la 7 aprilie 1942, la 6 martie 1945. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2005.