ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3274/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr.

2552 din 8 noiembrie 2004, a admis acțiunea formulată de reclamanta P.F., în

contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București - Comisia

pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, a anulat hotărârea nr. 13100/12257 din 15

iulie 2004, emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să emită o nouă hotărâre,

prin care să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a drepturilor

prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare,

pentru perioada de refugiu cuprinsă între iunie 1941 - martie 1945, începând cu

data de 1 ianuarie 2004.

La pronunțarea sentinței,

instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză, respectiv,

certificatul eliberat de Direcția Județeană Sibiu a Arhivelor Naționale și

declarațiile de martor autentificate de notarul public, rezultă că, în perioada

iunie 1941 - martie 1945, reclamanta, împreună cu părinții săi, s-a aflat în

refugiu, în localitatea Cisnădie, județul Sibiu, fiind nevoită să părăsească

localitatea de domiciliu, Stâna, județul Sălaj, din motive de persecuție etnică

exercitată de autoritățile maghiare, ca urmare a anexării ținutului românesc

Ardealul de Nord, la Statul Ungar.

Împotriva sentinței

instanței de fond a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului

București, care a invocat motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ., criticând-o ca fiind dată cu încălcarea legii și prin interpretarea

greșită a actului juridic dedus judecății.

Prin motivele de recurs,

pârâta a susținut că instanța de fond a anulat hotărârea nr. 13100/12257 din 15

iulie 2004 și a obligat autoritatea emitentă a acestei hotărâri să-i acorde

reclamantei, drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu modificările și

completările ulterioare, deși cererea adresată comisiei nu a fost însoțită de

dovezi concludente privind refugiul invocat; aprecierea de către instanța de

fond asupra legalității actului juridic dedus judecății, trebuia să se facă în

raport cu dovezile existente la dosarul comisiei de specialitate, altfel,

anularea actului și nesocotirea răspunderii petentei pentru faptele proprii,

constituie un abuz de drept.

Examinând sentința atacată,

în raport cu criticile formulate, cu actele și lucrările dosarului, precum și

cu dispozițiile legale incidente cauzei, această instanță constată că recursul

este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează.

Potrivit art. 1 lit. c) din

Legea nr. 189/2000, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.

319/2002 și prin Legea nr. 586/2002, de prevederile acestei legi beneficiază

persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere

de la 6 septembrie 1940, la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din

motive etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă

localitate.

În conformitate cu

prevederile art. 6

1

din Legea nr. 189/2000, cu modificările și

completările ulterioare, dovedirea situației de refugiat, expulzat sau

strămutat în altă localitate, din motive de persecuție etnică se poate face de

către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele competente,

iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut

de lege.

Este adevărat că cererea

înregistrată sub nr. 20304 din 22 decembrie 2003, prin care petenta a solicitat

Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, recunoașterea calității de

beneficiară a drepturilor prevăzute de această lege, nu a fost însoțită de acte

oficiale eliberate de organele competente care să ateste situația de refugiat

din motive de persecuție etnică, așa cum aceasta a fost invocată de petentă,

însă nici nu poate fi trecută cu vederea poziția autorității publice pârâte care,

în loc să-i solicite petentei să prezinte acte oficiale, a procedat la

respingerea cererii, cu motivarea că „petenta nu dovedește persecuția etnică

invocată, singurele documente doveditoare depuse fiind două declarații

notariale

”

.

Măsura respingerii de către pârâtă a

cererii petentei, pentru motivul mai sus arătat, este prematură, în raport cu

faptul că, anterior depunerii cererii, petenta a făcut demersuri la organele

competente, solicitând Direcției Județene Sibiu a Arhivelor Naționale, să

ateste situația sa de refugiat în localitatea Cisnădie, județul Sibiu, iar prin

certificatul nr. C 242 din 11 iunie 2003, această autoritate publică atestă

faptul că numiții P.V. și P.M., părinții petentei, împreună cu cei trei copii

ai lor, printre care și petenta, s-au refugiat la data de 7 aprilie 1942, din

localitatea Stâna, județul Sălaj, în localitatea Cisnădie, județul Sibiu, fiind

înscriși în tabelele cu refugiații întocmite de Primăria Cisnădie, la vremea

respectivă.

Întrucât actul oficial,

respectiv, certificatul nr. C242 din 11 iunie 2003, emis de Direcția Județeană

a Arhivelor Naționale, atestă doar începutul perioadei de refugiu, pentru

stabilirea sfârșitului refugiului urmează a fi avute în vedere declarațiile de

martor autentificate de notarul public, martori care sunt consăteni cu

intimata-reclamantă și care s-au refugiat în aceeași localitate în care s-a

refugiat și aceasta, fiind ei înșiși beneficiari ai drepturilor prevăzute de

Legea nr. 189/2000, drepturi recunoscute de autoritatea publică pârâtă, prin hotărârea

nr. 806 din 17 decembrie 2002 și, respectiv, prin decizia nr. 320 din 22

octombrie 2002. Mai mult, numita P.A., sora intimatei-reclamante, beneficiază

de drepturile prevăzute de legea sus menționată, pentru perioada de refugiu

cuprinsă între 7 aprilie 1942 și 6 martie 1945, conform hotărârii nr. 889 din 2

aprilie 2003, emisă de Casa Județeană de Pensii Sibiu.

Prin urmare, sentința instanței de

fond este nelegală în partea privind începutul perioadei de refugiu a

intimatei-reclamante, întrucât, atâta timp, cât există un act oficial eliberat

de un organ competent care atestă începutul acestei perioade, în mod greșit

instanța de fond a stabilit începutul acestei perioade, în raport cu datele din

înscrisuri care au o forță probantă mai mică decât cea a actului oficial

menționat.

Față de cele arătate și în

temeiul art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., recursul declarat în cauză va

fi admis, sentința atacată va fi modificată, numai cu privire la începutul

perioadei de refugiu pentru care reclamantei i-au fost acordate drepturile

prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, în

sensul că începutul perioadei de refugiu este la 7 aprilie 1942, în loc de

iunie 1941, cum greșit a stabilit instanța de fond.

Odată făcută modificarea

cuvenită, toate celelalte dispoziții ale sentinței atacate vor fi menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 2552 din

18 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată,

numai cu privire la perioada acordării drepturilor pentru reclamanta P.F., care

va fi de la 7 aprilie 1942, la 6 martie 1945.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 mai 2005.