Reclamantul, dl Ernő Szabó, este un cetățen maghiar născut în 1953. El este în prezent condamnat la închisoare în Ungaria. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna L. Farkas, un avocat practicant la Budapesta. Guvernul suedez (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna I. Kalmerborn, din Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 18 decembrie 2000, Curtea de District Malmö (Tinsrätten) a condamnat reclamantul că a comis o infracțiune de droguri cu circumstanțe agravante și că a încercat să comită o infracțiune de trafic de droguri cu circumstanțe agravante la 21 septembrie 2000, și a condamnat-o la zece ani de închisoare. La 6 februarie 2001, Curtea de Apel din Skåne și Blekinge (Hovrätten) a susținut hotărârea Curții de District. Reclamantul nu a recurs împotriva hotărârii Curții de Apel, care în consecință a devenit juridic obligatoriu la 6 martie 2001. La 26 martie 2001, Autoritatea Națională de Părți și Probare (Kriminalvårdsmyndigheten) a determinat perioada în care reclamantul trebuia să rămână în închisoare. El a remarcat că a început să-și îndeplinească condamnarea la 6 martie 2001 și că ultima zi a perioadei de închisoare, având în vedere perioada totală petrecută în detenție, va fi la 22 septembrie 2010. Autoritatea a stabilit, de asemenea, că reclamantul va fi eligibil pentru eliberare condiționată la 25 mai 2007 cel mai devreme. La 15 august 2002, administrația națională de închisoare și probare (Kriminalvårdsssstyrelsen, în continuare „Administrația” și-a declarat intenția de a face o cerere către țara de origine a reclamantului, Ungaria, pentru el de a îndeplini restul condamnării sale. Reclamantul a declarat la 2 septembrie 2002 că nu a acceptat un astfel de transfer. La 2 octombrie 2002, administrația a solicitat transferul reclamantului în Ungaria în temeiul Convenției privind transferul persoanelor condamnate (denumită în continuare „Convenția de transfer”) și al Protocolului adițional. La 4 noiembrie 2002, Ministerul Suedez al Justiției a transmis această cerere Ministerului Ungariei de Justiție. Într-un ordin din 13 decembrie 2002, Curtea Regională de Budapesta a hotărât că s-au îndeplinit condițiile pentru preluarea aplicării condamnării suedeze. La 8 ianuarie 2003, Ministerul maghiar al Justiției și-a informat omologul suedez că ministrul Justiției a aprobat transferul reclamantului în Ungaria, că instanța competentă maghiară și-a transformat condamnarea în zece ani de închisoare în conformitate cu legislația maghiară și că va fi eligibil pentru eliberarea condițională la 22 septembrie 2008 cel mai devreme. La 14 iulie 2003, administrația a luat o decizie finală privind transferul reclamantului în Ungaria. Reclamantul a apelat împotriva deciziei în favoarea Guvernului, declarând, printre altele, că va îndeplini o condamnare mai lungă în Ungaria și că va fi plasat într-o „pentru mai mare închisoare de securitate” în cazul în care condițiile ar fi mult mai severe decât cele din închisoarele suedeze. La 4 septembrie 2003, administrația și-a confirmat decizia. La 25 septembrie 2003, guvernul suedez, care a declarat că a împărtășit concluzia administrației, a respins apelul reclamantului. Reclamantul a fost transferat la o închisoare maghiară la 28 octombrie 2003. În acea zi, un singur judecător a decis că condamnarea reclamantului trebuia să fie convertită în zece ani de închisoare în temeiul legii maghiare, care să fie servită în cadrul unui regim strict de închisoare (fegyház). Efectul acesteia din urmă condiție a fost că va deveni eligibil pentru eliberare condiționată după ce a îndeplinit patru cincime din sentință. Reclamantul a apelat împotriva acestei decizii și a solicitat să își îndeplinească condamnarea în temeiul unui regim normal de închisoare (börtön), care l-ar fi făcut eligibil pentru eliberare eliberată cu eliberare condiționată la o dată mai devreme. La 17 februarie 2004, Curtea Regională de Budapesta, ședința în calitate de ședință de ședință a trei judecători în a doua instanță, a respins recursul. Instanțele maghiare nu au efectuat nicio evaluare proaspătă a vinovăției reclamantului, dar au acceptat concluziile instanțelor suedeze cu privire la faptele cazului. Secțiunea 3 din Legea privind infracțiunile cu droguri (Narkotikastrafflagen; 1968:64) prevede că oricine comite o infracțiune cu droguri cu circumstanțe agravante este responsabilă pentru încarcerarea între doi și zece ani. În plus, în temeiul articolului 3 din Legea privind traficul de mărfuri (penalități) (Lagen om straff för varusmuggling, 1960:418), care a fost în vigoare la momentul material, aceeași gamă de condamnare la închisoare aplicată în ceea ce privește traficul de droguri cu circumstanțe agravante. În ceea ce privește tentativele de infracțiuni, ultimul lege se referă la capitolul 23 din Codul Penal (Brottsbalken, 1962:700), al cărui articol 1 prevede că pedeapsa pentru o tentativă de infracțiune nu depășește penalitatea aplicabilă pentru o infracțiune completă și nu poate fi mai mică decât închisoarea în cazul în care penalitatea pentru o infracțiune completă este de doi ani sau mai mult de închisoare. În conformitate cu art. 20 din Legea privind termenul de încarcerare (Calculare) (Lag om beräkning av strafftid m, 1974:202), Administrația Națională de Penitenciare și Probație stabilește data de expirare a termenului de închisoare pentru o persoană care a început să îndeplinească o sentință. În cazul în care sentința depășește închisoarea de o lună, administrația trebuie, de asemenea, să stabilească prima dată de eliberare condiționată. Acesta stabilește în continuare perioada de probă, care, în conformitate cu capitolul 26, secțiunea 10, din Codul Penal, corespunde părții rămase din sentință, dar care nu pot fi mai puțin de un an. Capitolul 26, secțiunea 6, din Codul Penal prevede că o persoană condamnată la închisoare este, în general, eliberată cu condiție atunci când a îndeplinit două treimi din sentință. În conformitate cu capitolul 26, secțiunea 7, din Codul Penal, dacă persoana condamnată încălcă într-o măsură semnificativă condițiile de îndeplinire a sentinței, data de eliberare eliberare condiționată poate fi amânată până la o dată ulterioară, dar nu cu mai mult de 15 zile într-o singură ocazie. Lucrările pregătitoare în ceea ce privește această ultimă dispoziție (Vissa reformator av påföljdssystemet, 1997/98:96) afirmă că „în o măsură semnificativă” înseamnă că eliberarea poate fi amânată numai pentru încălcările mai flagrante și că o evaluare generală a faptului că deținutul nu este suficientă. Incidențele, cum ar fi evadarea sau încercarea de a scăpa, refuza să lucreze, contactul cu droguri, bețivea și amenințarea sau violența față de alți deținuți sau un funcționar public sunt exemple de cazuri care implică amânarea eliberării condiționale a unui deținut. Capitolul 26, secțiunea 11-23, din Codul Penal prevede că anumite restricții și supraveghere de către un ofițer de probă pot fi impuse în timpul perioadei de probă unei persoane care au fost eliberate condițional. Dacă persoana încalcă obligațiile sale în cursul acestei perioade, poate pierde toată sau parte din libertatea condițională. Actul privind executarea verdictului penal (Cooperația Internațională) (Lag om internationellt samarbete rörande verkställighet av brottmålsdom, 1972:260) se bazează, printre altele, pe Convenția de Transfer și pe Protocolul său suplimentar. În temeiul Actului, un apel se află guvernului împotriva unei decizii ale administrației cu privire la orice altă chestiune decât numirea unui avocat oficial atribuit. Obiectivele Convenției de Transfer din 1983 (Serie europeană a tratatelor, ETS, nr. 112), inclusiv Protocolul adițional din 1997 (ETS nr. 167), sunt de a dezvolta cooperarea internațională în domeniul dreptului penal și de a promova sfârșitul justiției și reabilitarea socială a persoanelor condamnate. Potrivit Preamblei Convenției de Transfer, aceste obiective impun ca străinii care sunt privați de libertate, ca urmare a comisiei lor a unei infracțiuni penale, să aibă posibilitatea de a-și îndeplini condamnarea în societatea lor. art. 3 § 1 din Convenția de Transfer permite transferul unei persoane condamnate de la „statul de condamnare” la „statul administrator” prevede, printre altele, că persoana în cauză este un național al statului administrator; că el (sau, în unele cazuri, un reprezentant juridic) consimtă transferul; că actele sau omisiunile din cauza cărora s-a impus sentința constituie o infracțiune penală în conformitate cu legea statului administrator sau ar constitui o infracțiune penală dacă ar fi comisă pe teritoriul său; și că condamnarea și statele administratoare sunt de acord cu transferul. art. 9 din Convenția privind transferul („Efectul transferului pentru statul administrator”) prevede: „1. Autoritățile competente ale statului administrator: a. continuă executarea sentinței imediat sau prin intermediul unei instanțe sau a unei ordine administrative, în condițiile prevăzute la art. 10 sau b. transformarea sentinței, prin intermediul unei proceduri judiciare sau administrative, într-o decizie a statului respectiv, înlocuind astfel sancțiunile impuse în statul de condamnare o sancțiune prevăzută de legea statului administrator pentru aceeași infracțiune, în condițiile prevăzute la art. 11. Statul administrator, dacă este solicitat, informează statul de condamnare înainte de transferul persoanei condamnate în ceea ce privește care dintre aceste proceduri urmează. Execuția sentinței este reglementată de legea statului administrator și statul respectiv este singurul competent să ia toate deciziile corespunzătoare. ...” art. 10 din Convenția de Transfer („Execuție continuă”) prevede: „1. În cazul aplicării continue, statul administrator este obligat de natura juridică și de durata condamnării, astfel cum este stabilit de statul de condamnare. Cu toate acestea, dacă această propunere este, prin natura sau durata sa, incompatibilă cu legea statului administrator, sau cu legea acestuia, acest stat poate, printr-o instanță sau o decizie administrativă, adapta sancțiunii la pedeapsa sau măsura prevăzută de legea sa pentru o infracțiune similară. În ceea ce privește natura sa, pedeapsa sau măsura trebuie să corespundă, cât mai mult posibil, la cea impusă prin sentința care urmează să fie executată. Acesta nu va agrava, prin natura sau durata sa, sancțiunile impuse în statul de condamnare, nici nu va depăși maximul prevăzut de legea statului administrator.” art. 11 din Convenția de Transfer („Conversie de condamnare”) prevede: „1. În cazul conversiei sentinței, se aplică procedurile prevăzute de legea statului administrator. La transformarea sentinței, autoritatea competentă: a. este obligată de constatările referitoare la faptele în măsura în care acestea apar explicit sau implicit din hotărârea impusă în statul condamnare; b. nu poate converti o sancțiune care implică privarea de libertate într-o sancțiune pecuniară; c. deduce întreaga perioadă de privație de libertate servită de persoana condamnată; și d. nu aggravează poziția penală a persoanei condamnate și nu este obligată de orice minim pe care legea statului administrant le poate prevedea infracțiunile sau infracțiunile comise. În cazul în care procedura de conversie se desfășoară după transferul persoanei condamnate, statul administrant menține persoana respectivă în custodie sau asigură altfel prezența sa în statul administrator în așteptarea rezultatului acestei proceduri.” art. 3 din Protocolul suplimentar („Persoanele condamnate supuse unei ordine de expulzare sau deportare”) prevede: „1. La cererea statului de condamnare, statul administrant poate, sub rezerva dispozițiilor prezentului articol, să se convină în transferul unei persoane condamnate fără consimțământul acesteia, în cazul în care sentința pronunțată pe aceasta din urmă, sau o decizie administrativă care constă în această condamnare, include un ordin de expulzare sau de deportare sau orice altă măsură din cauza căreia persoana respectivă nu va mai putea rămâne pe teritoriul statului de condamnare după ce este eliberată din închisoare. ...” art. 7 din Protocolul adițional („Cerciunea temporală”) prevede: „Acest protocol se aplică în ceea ce privește executarea condamnărilor impuse înainte sau după intrarea în vigoare.” art. 21 din Convenția de Transfer conține o dispoziție similară privind aplicarea temporală. Raportul explicativ la Protocolul adițional reamintește la alineatul 30 că persoanele pot fi expulzate numai sub rezerva dispozițiilor prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. Protocolul adițional a intrat în vigoare pentru Suedia la 1 martie 2001 și pentru Ungaria la 1 septembrie 2001.
The applicant, Mr Ernő Szabó, is a Hungarian national who was born in 1953. He is currently serving a prison sentence in Hungary. He was represented before the Court by Mrs L. Farkas, a lawyer practising in Budapest. The Swedish Government (“the Government”) were represented by their Agent, Ms I. Kalmerborn, of the Ministry of Foreign Affairs. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 18 December 2000 the Malmö District Court (tingsrätten) convicted the applicant of committing a drugs offence with aggravating circumstances and of attempting to commit a drug smuggling offence with aggravating circumstances on 21 September 2000, and sentenced him to ten years’ imprisonment. The court also ordered that he be permanently expelled from Sweden. On 6 February 2001 the Skåne and Blekinge Court of Appeal (hovrätten) upheld the judgment of the District Court. The applicant did not appeal against the appellate court’s judgment, which accordingly became legally binding on 6 March 2001. On 26 March 2001 the National Prisons and Probation Authority (Kriminalvårdsmyndigheten) determined the period during which the applicant was to remain in prison. It noted that he had begun to serve his sentence on 6 March 2001 and that the last day of the prison term, having regard to the total period spent in detention, would be on 22 September 2010. The Authority further determined that the applicant would be eligible for conditional release on 25 May 2007 at the earliest. On 15 August 2002 the National Prisons and Probation Administration (Kriminalvårdsstyrelsen, hereafter “the Administration”) declared its intention to make a request to the applicant’s country of origin, Hungary, for him to serve the remainder of his sentence there. The applicant declared on 2 September 2002 that he did not consent to such a transfer. On 2 October 2002 the Administration requested the transfer of the applicant to Hungary under the Convention on the Transfer of Sentenced Persons (hereafter “the Transfer Convention”) and its Additional Protocol. On 4 November 2002 the Swedish Ministry of Justice forwarded this request to the Hungarian Ministry of Justice. In an order dated 13 December 2002 the Budapest Regional Court decided that the conditions for taking over enforcement of the Swedish sentence were met. On 8 January 2003 the Hungarian Ministry of Justice informed its Swedish counterpart that the Minister of Justice had approved the transfer of the applicant to Hungary, that the competent Hungarian court had converted his sentence into ten years’ imprisonment in conformity with Hungarian law and that he would be eligible for conditional release on 22 September 2008 at the earliest. On 14 July 2003 the Administration made a final decision on the applicant’s transfer to Hungary. It stated that, since the applicant’s expulsion had been ordered and he would most probably be expelled to Hungary, there were grounds under the Transfer Convention and the Additional Protocol for the applicant to serve the remainder of his sentence in Hungary. The applicant appealed against the decision to the Government, stating, inter alia, that he would be serving a longer sentence in Hungary and that he would be placed in a “higher security prison” where the conditions would be much more severe than those in Swedish prisons. On 4 September 2003 the Administration confirmed its decision. On 25 September 2003 the Swedish Government, stating that it shared the Administration’s conclusion, dismissed the applicant’s appeal. The applicant was transferred to a Hungarian prison on 28 October 2003. The applicant was summoned to appear before the Budapest Regional Court, sitting as a first-instance court, on 8 January 2004. On that date a single judge decided that the applicant’s sentence was to be converted into ten years’ imprisonment under Hungarian law, to be served under a strict prison regime (fegyház). The effect of the latter condition was that he would become eligible for conditional release after having served four-fifths of the sentence. The applicant appealed against that decision and requested to serve his sentence under a normal prison regime (börtön), which would have made him eligible for release on parole at an earlier date. On 17 February 2004 the Budapest Regional Court, sitting as a chamber of three judges at second instance, dismissed the appeal. The Hungarian courts did not make any fresh assessment of the applicant’s guilt but accepted the Swedish courts’ findings as to the facts of the case. Section 3 of the Drug Offences Act (Narkotikastrafflagen; 1968:64) provides that anyone who commits a drugs offence with aggravating circumstances shall be liable to between two and ten years’ imprisonment. In addition, under section 3 of the Smuggling of Goods (Penalties) Act (Lagen om straff för varusmuggling, 1960:418), which was in force at the material time, the same range of prison sentences applied in respect of drug smuggling with aggravating circumstances. With regard to attempted offences, the latter Act referred to chapter 23 of the Penal Code (Brottsbalken, 1962:700), section 1 of which stipulates that the punishment for an attempted offence shall not exceed the applicable penalty for a complete offence and shall not be less than imprisonment if the penalty for a complete offence is two or more years’ imprisonment. Pursuant to section 20 of the Term of Imprisonment (Calculation) Act (Lag om beräkning av strafftid m m, 1974:202), the National Prisons and Probation Administration determines the expiry date of the prison term for a person who has started serving a sentence. If the sentence exceeds one month’s imprisonment, the Administration must also determine the earliest date of conditional release. It further sets the probationary period, which, in accordance with chapter 26, section 10, of the Penal Code, corresponds to the remaining portion of the sentence but cannot be less than one year. Chapter 26, section 6, of the Penal Code provides that a person sentenced to imprisonment shall, as a rule, be conditionally released when he or she has served two-thirds of the sentence. Under chapter 26, section 7, of the Penal Code, if the sentenced person breaches to a significant extent the conditions for serving the sentence, the date of release on parole can be postponed to a later date, but not by more than 15 days on any one occasion. The preparatory work in respect of the latter provision (Vissa reformer av påföljdssystemet, 1997/98:96) states that “to a significant extent” means that release may be postponed only for the more flagrant breaches and that a general assessment of whether the inmate has misbehaved is not sufficient. Incidents such as escape or attempts to escape, refusal to work, contact with drugs, drunkenness and threats or violence towards other inmates or a civil servant are examples of cases entailing a postponement of a prisoner’s conditional release. No postponement is to be ordered, however, if the breach results in a criminal indictment. Chapter 26, sections 11-23, of the Penal Code provide that certain restrictions and supervision by a probation officer may be imposed during the probationary period on a person who has been conditionally released. If the person breaches his obligations during that period, he may forfeit all or part of his conditional liberty. The Execution of Criminal Verdicts (International Co-operation) Act (Lag om internationellt samarbete rörande verkställighet av brottmålsdom, 1972:260) is based, inter alia, on the Transfer Convention and its Additional Protocol. Under the Act, an appeal lies to the Government against a decision of the Administration concerning any issue other than the appointment of officially assigned counsel. The objectives of the 1983 Transfer Convention (European Treaty Series, ETS, No. 112), including its 1997 Additional Protocol (ETS No. 167), are to develop international co-operation in the field of criminal law and to further the ends of justice and social rehabilitation of sentenced persons. According to the Preamble to the Transfer Convention, these objectives require that foreigners who are deprived of their liberty as a result of their commission of a criminal offence should be given the opportunity to serve their sentences within their own society. Article 3 § 1 of the Transfer Convention enables the transfer of a sentenced person from “the sentencing State” to “the administering State” provided, inter alia, that the person in question is a national of the administering State; that he or she (or in some instances a legal representative) consents to the transfer; that the acts or omissions on account of which the sentence has been imposed constitute a criminal offence according to the law of the administering State or would constitute a criminal offence if committed on its territory; and that the sentencing and administering States both agree to the transfer. Article 9 of the Transfer Convention (“Effect of transfer for administering State”) provides: “1. The competent authorities of the administering State shall: a. continue the enforcement of the sentence immediately or through a court or administrative order, under the conditions set out in Article 10, or b. convert the sentence, through a judicial or administrative procedure, into a decision of that State, thereby substituting for the sanction imposed in the sentencing State a sanction prescribed by the law of the administering State for the same offence, under the conditions set out in Article 11. 2. The administering State, if requested, shall inform the sentencing State before the transfer of the sentenced person as to which of these procedures it will follow. 3. The enforcement of the sentence shall be governed by the law of the administering State and that State alone shall be competent to take all appropriate decisions. ...” Article 10 of the Transfer Convention (“Continued enforcement”) provides: “1. In the case of continued enforcement, the administering State shall be bound by the legal nature and duration of the sentence as determined by the sentencing State. 2. If, however, this sentence is by its nature or duration incompatible with the law of the administering State, or its law so requires, that State may, by a court or administrative order, adapt the sanction to the punishment or measure prescribed by its own law for a similar offence. As to its nature, the punishment or measure shall, as far as possible, correspond with that imposed by the sentence to be enforced. It shall not aggravate, by its nature or duration, the sanction imposed in the sentencing State, nor exceed the maximum prescribed by the law of the administering State.” Article 11 of the Transfer Convention (“Conversion of sentence”) provides: “1. In the case of conversion of sentence, the procedures provided for by the law of the administering State apply. When converting the sentence, the competent authority: a. shall be bound by the findings as to the facts insofar as they appear explicitly or implicitly from the judgment imposed in the sentencing State; b. may not convert a sanction involving deprivation of liberty to a pecuniary sanction; c. shall deduct the full period of deprivation of liberty served by the sentenced person; and d. shall not aggravate the penal position of the sentenced person, and shall not be bound by any minimum which the law of the administering State may provide for the offence or offences committed. 2. If the conversion procedure takes place after the transfer of the sentenced person, the administering State shall keep that person in custody or otherwise ensure his presence in the administering State pending the outcome of that procedure.” Article 3 of the Additional Protocol (“Sentenced persons subject to an expulsion or deportation order”) provides: “1. Upon being requested by the sentencing State, the administering State may, subject to the provisions of this Article, agree to the transfer of a sentenced person without the consent of that person, where the sentence passed on the latter, or an administrative decision consequential to that sentence, includes an expulsion or deportation order or any other measure as the result of which that person will no longer be allowed to remain in the territory of the sentencing State once he or she is released from prison. ...” Article 7 of the Additional Protocol (“Temporal application”) provides: “This Protocol shall be applicable to the enforcement of sentences imposed either before or after its entry into force.” Article 21 of the Transfer Convention contains a similar provision on temporal application. The Explanatory Report to the Additional Protocol recalls in paragraph 30 that persons may be expelled only subject to the provisions laid down in Article 1 of Protocol No. 7 to the European Convention on Human Rights. The Additional Protocol entered into force in respect of Sweden on 1 March 2001 and in respect of Hungary on 1 September 2001.