ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1393/2005

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 6 martie 2001 reclamantul

C.F.V. a chemat în judecată pe pârâta T.G.S. pentru ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună: evacuarea de pe terenul proprietatea reclamantului

situat în București, pentru lipsă de titlu; obligarea pârâtei de a desființa

construcția provizorie (garaj) pe care a ridicat-o pe terenul proprietatea

reclamantului, iar în caz de refuz, să fie autorizat reclamantul de a efectua

această operațiune, dar pe cheltuiala pârâtei.

În motivarea acțiunii reclamantul a

arătat că este proprietarul terenului situat în București, drept reconstituit

în temeiul Legii nr. 18/1991 prin ordinul prefectului nr. 484 din 4 aprilie

2000 și procesul-verbal de punere în posesie nr. 484/19.859 din 2 mai 2000.

Pârâta a ocupat abuziv terenul pe care a ridicat o construcție provizorie

(garaj).

Prin întâmpinarea din 8 mai 2001

pârâta a invocat lipsa calității procesuale active cu motivarea că reclamantul

este proprietarul unei cote-părți indivize din teren, iar pe fond, a solicitat

respingerea acțiunii susținând că garajul a fost amplasat cu respectarea

legislației în vigoare la data edificării și după obținerea tuturor aprobărilor

legale.

Investită cu soluționarea cauzei,

Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 10783 din 23

octombrie 2001, a respins excepția lipsei calității procesuale active și a

admis acțiunea reclamantului. A fost obligată pârâta să desființeze construcția

provizorie (garaj) amplasată pe terenul proprietatea reclamantului care a fost

autorizat ca în cazul în care pârâta nu-și va îndeplini această obligație în

termen de 10 zile de la primirea autorizației, să desființeze reclamantul

construcția provizorie, dar pe cheltuiala pârâtei. S-a dispus evacuarea pârâtei

de pe teren.

Pentru a pronunța această hotărâre,

judecătoria a motivat că reclamantul nu este în indiviziune cu Municipiul

București, având un drept de proprietate exclusivă asupra terenului în

suprafață de 170 mp. Chiar în situația în care reclamantul ar fi doar

coproprietar asupra terenului, ar fi avut calitate procesuală activă, întrucât

prezenta acțiune nu reprezintă un act de dispoziție, astfel cum susține pârâta,

ci un act de conservare, care poate fi efectuat de către unul din coproprietari,

fără consimțământul celorlalți.

Soluția Judecătoriei a fost

confirmată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia

nr. 1148/A din 23 mai 2002, a respins ca nefondat apelul pârâtei.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia nr. 2177 din 10 octombrie 2002, a admis recursul

pârâtei, a modificat în tot decizia recurată, a admis apelul aceleiași părți și

schimbând în tot sentința, prin admiterea excepției lipsei calității procesuale

active, a respins acțiunea pentru acest considerent.

Pentru a pronunța această decizie

instanța de recurs a reținut că reclamantul are un drept indiviz asupra

terenului, așa cum rezultă și din procesul-verbal de punere în posesie conform

căruia suprafața de 170 mp cu care a fost pus în posesie reclamantul reprezintă

cota indiviză din suprafața de 369,00 mp. În ceea ce privește acțiunea în

evacuare, ea are caracterul unui act de conservare numai în ipoteza în care nu

se pricinuiesc stricăciuni și întrucât se solicită desființarea unor

construcții și, deci, producerea unei pagube, acțiunea constituie un act de

dispoziție.

Împotriva deciziei pronunțată în

recurs, la data de 27 august 2003, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., a

declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție, care a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu

încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a

cauzei pe fond, fiind, totodată, și vădit netemeinică.

Recursul în anulare este fondat.

Prin titlul de proprietate nr. 19.859/1

din 6 aprilie 2000 (fila 5 dosar de fond), reclamantului i-a fost reconstituit

dreptul de proprietate, prin ordinul prefectului nr. 484 din 4 aprilie 2000,

conform art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, asupra terenului situat în

București, „în suprafață de 170 mp, reprezentând cota indiviză din suprafața

totală de 369 mp”.

Prin procesul-verbal nr. 484/19.859/1

din 2 mai 2000, reclamantul a fost pus în posesie asupra terenului în discuție,

în act menționându-se că punerea în posesie a fost precedată de măsurarea terenului,

de stabilirea dimensiunilor nemișcătorului și determinarea vecinătăților.

Acest teren era ocupat de cinci

construcții provizorii, tip garaj, așa cum rezultă din adresa nr. 220 din 29

februarie 2001 a Direcției de Impozite și Taxe sector 1 (fila 7 dosar de fond),

aparținând mai multor persoane, printre care și de pârâta T.G.S.

În mod greșit instanța de recurs a

considerat că reclamantul are doar un drept de proprietate indiviz asupra

terenului în suprafață de 170 mp și nu un drept de proprietate exclusiv.

Această concluzie este susținută prin aceea că suprafața de teren este strict

delimitată de vecinătăți, așa cum rezultă din procesul-verbal de punere în

posesie și din schița anexă la acest proces-verbal, precum și din schița

întocmită de Oficiul de cadastru. Aceeași situație de fapt a fost reținută și

de expertul topograf N.Ș.D. în lucrarea întocmită la instanța de fond (filele

59-64).

Mențiunea din titlul de proprietate

referitoare la faptul că terenul de 170 mp „reprezintă cota indiviză din suprafața

totală de 369 mp” este o eroare de formulare și nu semnifică decât că cei 170

mp fac parte integrantă din suprafața de 369 mp, având un număr poștal destinat

(nr. 3) pe strada M.Z., împrejurare stabilită pe baza schițelor anexă la

procesul-verbal de punere în posesie, a schiței cadastrale din care se observă

că terenul în cauză este clar delimitat, fiind situat în partea din spate a

imobilului de la numărul poștal 3, precum și de extrasul de C.F. nr. 11176 bis sectorul

1 București (act nou depus în recursul în anulare).

Indiviziunea sau proprietatea comună

pe cote-părți se caracterizează prin aceea că fiecare copărtaș este titularul

unei cote ideale, abstracte, dreptul de proprietate fiind fracționat, această

modalitate a proprietății fiind exprimată unanim prin fracții sau procente cu

arătarea tuturor celorlalți titulari ai dreptului.

Or, în speță, rezultă indubitabil,

din chiar mențiunile titlului de proprietate și procesului-verbal de punere în

posesie, că nemișcătorul este determinat în materialitatea lui, reclamantul

fiind pus în posesie prin indicarea precisă a limitelor și megieșilor

terenului.

Garajul deținut de pârâtă a fost

construit cu autorizarea fostului I.A.L., Serviciul Fond Locativ, pe terenul

care, în acel moment, era al statului. Întrucât construcția a fost ridicată pe

terenul altuia și a avut, de la început, un caracter provizoriu, pârâta

cunoscând atât natura construcției, cât și faptul că terenul nu-i aparține,

sunt întrunite prevederile art. 494 C. civ., proprietarul terenului putând cere

ridicarea garajului ridicat de terț pe terenul său.

Față de cele ce preced, recursul în

anulare se privește ca fondat și urmare a admiterii lui, va fi casată decizia

dată de Curtea de Apel București și va fi respins ca nefondat recursul declarat

de pârâtă împotriva hotărârii pronunțată de Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei nr. 2177 din 10 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă.

Casează decizia atacată și respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâta T.G.S. împotriva deciziei nr. 1148 A

din 23 mai 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie

2005.