ÎCCJ, Decizia nr. 219/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 6250 din 4

noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins,

ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de condamnatul G.G. împotriva

deciziei nr. 1428 din 20 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția

penală.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

contestatorul a declarat un nou recurs, reiterând motivele privitoare la

pronunțarea unei hotărâri de condamnare în absența probelor care să dovedească

cert săvârșirea faptei pentru care a fost condamnat prin hotărâre penală

definitivă.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării unui

control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind

pronunțarea acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de

desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional

eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac,

numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu

constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei

penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi

supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de

casare.

Totodată, în vederea realizării

scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată, inclusiv cu privire la

incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest

caz.

Reglementarea menționată are

aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la

justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești

nedefinitive, sentințe sau decizii după caz.

Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod,

prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi

ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de

jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul

stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai

multor recursuri este exclusă.

Completul de 9 judecători a fost

sesizat cu un nou recurs

declarat împotriva deciziei pronunțate în

contestație în anulare de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

privind o decizie definitivă dată de aceeași instanță în recurs, hotărâre care,

nefiind prevăzută de art. 385

1

C. proc. pen., nu este supusă

controlului judecătoresc pe această cale.

Împiedicarea unei noi judecăți

asupra cauzei penale definitiv soluționate, justificat de cerința stabilității

ordinii de drept, cu referire la hotărârile penale definitive având ca atribut

specific și exclusiv, autoritatea de lucru judecat, rezultă, de altfel, cu

evidență, privitor la soluțiile pronunțate în contestație, și din dispozițiile art.

392 alin. (4) C. proc. pen.

Ca atare, potrivit dreptului comun,

decizia atacată nu este supusă recursului.

Pe de altă parte, potrivit normei

atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24,

completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se regăsește

în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac,

în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o

încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția de inadmisibilitate

pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct.

1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de

contestatorul-condamnat G.G., împotriva deciziei nr. 6250 din 4 noiembrie 2005,

pronunțată în dosarul nr. 5390/2005, al secției penale a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, Curtea va obliga recurentul menționat, conform dispozitivului,

la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

contestatorul-condamnat G.G. împotriva deciziei nr. 6250 din 4 noiembrie 2005,

pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr.

5390/2005.

Obligă recurentul

menționat, să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de

cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 ROL),

reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2006.