ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 567/2006

Asupra recursului de față, Examinând actele dosarului constată următoarele: Prin încheierea din 13 ianuarie 2006, pronunțată în dosarul nr. 336/P/MF/Ap/2005, Curtea de Apel Brașov, secția pentru minori și familie, a menținut arestarea preventivă a apelantului inculpat N.V., în baza 300 2 și a art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. Împotriva acestei încheieri, a declarat recurs inculpatul. Recurentul a solicitat casarea încheierii și revocarea măsurii arestării preventive, susținând că nu mai subzistă temeiurile care au determinat măsura preventivă. Înalta Curte constată, că recursul declarat de inculpat este nefondat, pentru următoarele argumente: Potrivit art. 300 2 C. proc. pen., introdus prin Legea nr. 281/2003, astfel cum a fost modificat prin O.U.G.

nr. 109/2003 (M. Of. nr. 748/26.10.2003), „În cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160 b ”. Conform art. 160 alin. (3) C. proc. pen., când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive. Prin încheierea atacată, instanța de apel, constatând că aceste dispoziții procedurale sunt aplicabile în cauză, pentru că există motive verosimile de a bănui că inculpatul N.V.

a comis fapta de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) din același cod, iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, a dispus menținerea arestării preventive. Înalta Curte reține că încheierea instanței de apel este legală și justificată. Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din C.A.D.O.L.F., referitor la cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul N.V. a fost inițial arestat în vederea aducerii sale în fața autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune [(lit. c)]. Ulterior, măsura arestării a fost menținută pe baza condamnării pronunțate de un tribunal competent [(art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenție)], în speță, în temeiul condamnării inculpatului la pedeapsa principală de 15 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 38 din 3 august 2005 a Tribunalului pentru Minori și Familie Brașov.

Chiar dacă sentința nu a rămas, încă, definitivă, menținerea arestării preventive a inculpatului N.V. este justificată, acesta fiind trimis în judecată pentru o infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 4 ani închisoare și existând probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică (inculpatul fiind recidivist). Constatând că sunt întrunite atât cerințele art. 300 2 și ale art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., cât și prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) și c) din C.A.D.O.L.F., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 120 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 40 RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.V. împotriva Încheierii din 13 ianuarie 2006 a Curții de Apel Brașov, pronunțată în dosarul nr. 336/P/MF/Ap/2005. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 120 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care, suma de 40 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 27 ianuarie 2006.