ÎCCJ, Decizia nr. 86/2006

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La termenul din 7 decembrie 2005, prin încheierea

pronunțată în aceeași zi, în dosarul nr. 7123/2005, constatând că măsura

arestării preventive este temeinică și legală și că temeiurile care au

determinat luarea măsurii, impun în continuare privarea de libertate, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a dispus, conform art. 300

2

și art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., menținerea detenției

preventive a inculpaților N.E.I. și S.Ș.C.

Împotriva acestei încheieri, inculpații N.E.I. și

S.Ș.C. au declarat recurs, susținând că nu se fac vinovați de săvârșirea

infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată și, drept urmare, în mod

greșit s-a reținut că temeiurile care au determinat măsura arestării

preventive, impun în continuare privarea de libertate.

Recursurile sunt inadmisibile, pentru considerentele

ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 129 din Constituția României,

revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și

Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

Așadar, posibilitatea provocării unui control

judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin însăși legea

fundamentală.

Din economia textului menționat rezultă, însă, că

hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau

provizorii, după caz, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.

Legea procesuală penală, prin norme imperative, a

stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul

justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și

adevărului și care, totodată, să evite provocarea oricărei vătămări materiale

sau morale, părților din proces.

Or, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., „încheierile

pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu

excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”.

Așadar, prin textul menționat a fost stabilită regula

generală potrivit căreia încheierile pronunțate în primă instanță, ca și cele

ale instanței de apel, sunt supuse recursului, odată cu fondul.

Pentru ca încheierile să poată fi atacate cu recurs,

separat, înaintea pronunțării în fond sau apel, după caz, trebuie ca acestea să

se încadreze în excepția prevăzută de textul menționat, adică să fie prevăzute

expres de lege.

Or, cu referire la încheierile prin care, în baza

art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin

O.U.G. nr. 109/2003, instanța a dispus în sensul menținerii detenției

preventive a inculpatului, legea procesuală penală nu prevede expres că aceasta

este supusă recursului, separat de atacarea pe aceeași cale, a hotărârii ce se

va pronunța în cauza penală.

În acest sens, sub denumirea marginală „calea de atac

împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății privind

măsurile preventive”

,

prin art. 141 C. proc. pen. s-a stabilit că: „încheierea

dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea,

înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată

încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs,

de procuror sau de inculpat”.

Așadar, prin dispoziția legală menționată, cu

referire la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva încheierilor precizate

de text, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt susceptibile de a fi

atacate cu recurs, încheierile pronunțate în cursul judecării în fond sau, după

caz, în apel a cauzei penale.

Prin art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.,

astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, se prevede: „când

instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea, impun în

continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică

privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării

preventive”, fără a dispune că, în cazul menținerii detenției preventive de

către instanța sesizată cu judecarea recursului, încheierea poate fi atacată

separat cu recurs.

Dimpotrivă, prin alineatul ultim al textului

menționat se face trimitere la art. 160

a

alin. (2) C. proc. pen., în

raport cu care sunt supuse recursului, încheierile determinate de art. 141 din

același cod.

Ca atare, dispozițiile art. 160

b

C. proc.

pen., nu reglementează o excepție de la regula generală stabilită prin art. 385

1

din același cod, ci, dimpotrivă, o consacrare a acesteia, cu privire la

încheierile prin care s-a dispus, de către instanța de recurs, menținerea

arestării preventive.

Potrivit art. 385

1

alin. (3) C. proc.

pen., „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se socotește făcut și

împotriva încheierilor (...)”.

Din economia acestui din urmă text legal rezultă că,

în afara excepției de la regula generală, statuată în art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul judecății urmează, sub

aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse, regimul juridic general al

hotărârii ce se va pronunța în cauză, în acea etapă procesuală.

Însă, în raport cu dispozițiile art. 385

1

C. proc. pen., cu referire la hotărârile judecătorești susceptibile a fi atacate

cu recurs, sunt supuse acestei căi de atac, hotărârile judecătorești

nedefinitive.

Or, hotărârea prin care soluționează recursul, este

definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen., așa

încât împotriva acestora nu se poate declara un nou recurs.

Ca atare, în raport cu dispozițiile legale

menționate, nici încheierile pronunțate de instanța de recurs, în cursul

judecării acestei căi de atac, cu soluționarea căreia a fost sesizată, nu sunt

supuse recursului.

În consecință, cum deciziile pronunțate în recurs,

definitive și executorii fiind, nu sunt supuse nici unei căi ordinare de atac,

iar încheierea prin care, în cursul judecării recursului, a fost menținută

măsura detenției preventive a inculpatului, nu se încadrează în excepția

prevăzută de art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., acesta nu poate

solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea încheierii pe această cale.

Or, a recunoaște unei încheieri, o cale de atac

neprevăzută de lege pentru hotărârea ce se va pronunța în cauză, respectiv

recunoașterea unei căi de atac în alte situații, decât cele prevăzute de legea

procesual-penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora

și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că prin modul în care a fost

reglementată luarea măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul

urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecății, precum și verificarea

legalității și temeiniciei acestei măsuri, legea procesual-penală a stabilit un

cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României, cu

referire la art. 21 din legea fundamentală, în măsură a satisface exigențele

art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Pe de altă parte, în raport cu dispozițiile art. 129,

cu referire la art. 126 alin. (2) și art. 124 alin. (1) și (2) din Constituția

României, prin legea procesual-penală s-a stabilit sfera atribuțiilor organelor

judiciare, cu determinarea competenței în raport cu instanțele inferioare sau

superioare în grad.

Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul

declarat de inculpat împotriva unei încheieri prin care, între altele, secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, a dispus

menținerea detenției preventive a acestuia.

Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 304/2004,

completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum în cauză secția penală a Înaltei Curți de Casație

și Justiție nu judecă procesul penal în primă instanță, ci în calea de atac a

recursului, este evident că nu sunt întrunite condițiile textului menționat,

așa încât completul de 9 judecători nu este, în acest caz, instanța firească de

recurs.

Or, dispozițiile privind competența, au caracter

imperativ, motiv pentru care soluționarea unei cauze, în fond sau căi de atac,

cu nesocotirea acestora, este sancționată cu nulitatea, potrivit art. 197 alin.

(2) C. proc. pen.

Așa fiind, recursul cu care a fost învestit completul

de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, este inadmisibil, atât

potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale.

Ca atare, excepția de inadmisibilitate pusă în

discuția părților se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca

urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C.

proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de

inculpații N.E.I. și S.Ș.C. împotriva încheierii pronunțate de secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 7 decembrie 2005, în dosarul

nr. 7123/2005.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același

cod, recurenții-inculpați menționați vor fi obligați, conform dispozitivului,

la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de

inculpații N.E.I. și S.Ș.C. împotriva încheierii din 7 decembrie 2005,

pronunțată în dosarul nr. 7123/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală.

Obligă recurenții menționați să plătească statului,

suma de câte 300 lei (3.000.000 ROL), fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare

în recurs, din care suma de 80 lei (800.000 ROL), reprezentând onorariu de

avocat cuvenit pentru asistarea acestora din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.