ÎCCJ, Decizia nr. 86/2006

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La termenul din 7 decembrie 2005, prin încheierea pronunțată în aceeași zi, în dosarul nr. 7123/2005, constatând că măsura arestării preventive este temeinică și legală și că temeiurile care au determinat luarea măsurii, impun în continuare privarea de libertate, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a dispus, conform art. 300 2 și art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., menținerea detenției preventive a inculpaților N.E.I. și S.Ș.C. Împotriva acestei încheieri, inculpații N.E.I. și S.Ș.C. au declarat recurs, susținând că nu se fac vinovați de săvârșirea infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată și, drept urmare, în mod greșit s-a reținut că temeiurile care au determinat măsura arestării preventive, impun în continuare privarea de libertate.

Recursurile sunt inadmisibile, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. Așadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin însăși legea fundamentală. Din economia textului menționat rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, după caz, sunt supuse căilor de atac determinate de lege. Legea procesuală penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care, totodată, să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale, părților din proces.

Or, potrivit art. 385 1 C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”. Așadar, prin textul menționat a fost stabilită regula generală potrivit căreia încheierile pronunțate în primă instanță, ca și cele ale instanței de apel, sunt supuse recursului, odată cu fondul. Pentru ca încheierile să poată fi atacate cu recurs, separat, înaintea pronunțării în fond sau apel, după caz, trebuie ca acestea să se încadreze în excepția prevăzută de textul menționat, adică să fie prevăzute expres de lege. Or, cu referire la încheierile prin care, în baza art. 160 b alin. (3) C. proc.

pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, instanța a dispus în sensul menținerii detenției preventive a inculpatului, legea procesuală penală nu prevede expres că aceasta este supusă recursului, separat de atacarea pe aceeași cale, a hotărârii ce se va pronunța în cauza penală. În acest sens, sub denumirea marginală „calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății privind măsurile preventive” , prin art. 141 C. proc. pen. s-a stabilit că: „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat”.

Așadar, prin dispoziția legală menționată, cu referire la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva încheierilor precizate de text, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, încheierile pronunțate în cursul judecării în fond sau, după caz, în apel a cauzei penale. Prin art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, se prevede: „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea, impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”, fără a dispune că, în cazul menținerii detenției preventive de către instanța sesizată cu judecarea recursului, încheierea poate fi atacată separat cu recurs.

Dimpotrivă, prin alineatul ultim al textului menționat se face trimitere la art. 160 a alin. (2) C. proc. pen., în raport cu care sunt supuse recursului, încheierile determinate de art. 141 din același cod. Ca atare, dispozițiile art. 160 b C. proc. pen., nu reglementează o excepție de la regula generală stabilită prin art. 385 1 din același cod, ci, dimpotrivă, o consacrare a acesteia, cu privire la încheierile prin care s-a dispus, de către instanța de recurs, menținerea arestării preventive. Potrivit art. 385 1 alin. (3) C. proc. pen., „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se socotește făcut și împotriva încheierilor (...)”. Din economia acestui din urmă text legal rezultă că, în afara excepției de la regula generală, statuată în art. 385 1 alin. (2) C. proc.

pen., încheierile date în cursul judecății urmează, sub aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse, regimul juridic general al hotărârii ce se va pronunța în cauză, în acea etapă procesuală. Însă, în raport cu dispozițiile art. 385 1 C. proc. pen., cu referire la hotărârile judecătorești susceptibile a fi atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de atac, hotărârile judecătorești nedefinitive. Or, hotărârea prin care soluționează recursul, este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen., așa încât împotriva acestora nu se poate declara un nou recurs. Ca atare, în raport cu dispozițiile legale menționate, nici încheierile pronunțate de instanța de recurs, în cursul judecării acestei căi de atac, cu soluționarea căreia a fost sesizată, nu sunt supuse recursului.

În consecință, cum deciziile pronunțate în recurs, definitive și executorii fiind, nu sunt supuse nici unei căi ordinare de atac, iar încheierea prin care, în cursul judecării recursului, a fost menținută măsura detenției preventive a inculpatului, nu se încadrează în excepția prevăzută de art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., acesta nu poate solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea încheierii pe această cale. Or, a recunoaște unei încheieri, o cale de atac neprevăzută de lege pentru hotărârea ce se va pronunța în cauză, respectiv recunoașterea unei căi de atac în alte situații, decât cele prevăzute de legea procesual-penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că prin modul în care a fost reglementată luarea măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecății, precum și verificarea legalității și temeiniciei acestei măsuri, legea procesual-penală a stabilit un cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, în măsură a satisface exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Pe de altă parte, în raport cu dispozițiile art. 129, cu referire la art. 126 alin. (2) și art. 124 alin. (1) și (2) din Constituția României, prin legea procesual-penală s-a stabilit sfera atribuțiilor organelor judiciare, cu determinarea competenței în raport cu instanțele inferioare sau superioare în grad.

Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat de inculpat împotriva unei încheieri prin care, între altele, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, a dispus menținerea detenției preventive a acestuia. Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cum în cauză secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu judecă procesul penal în primă instanță, ci în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite condițiile textului menționat, așa încât completul de 9 judecători nu este, în acest caz, instanța firească de recurs.

Or, dispozițiile privind competența, au caracter imperativ, motiv pentru care soluționarea unei cauze, în fond sau căi de atac, cu nesocotirea acestora, este sancționată cu nulitatea, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Așa fiind, recursul cu care a fost învestit completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, este inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale. Ca atare, excepția de inadmisibilitate pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpații N.E.I.

și S.Ș.C. împotriva încheierii pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 7 decembrie 2005, în dosarul nr. 7123/2005. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurenții-inculpați menționați vor fi obligați, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpații N.E.I. și S.Ș.C. împotriva încheierii din 7 decembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 7123/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă recurenții menționați să plătească statului, suma de câte 300 lei (3.000.000 ROL), fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 80 lei (800.000 ROL), reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestora din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.