ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7243/2005

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra

cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a civilă, la 25 aprilie 2001, reclamantul M.G. a chemat în judecată pe

pârâții I.M.A.S., SC INSOMAR SA, C.S.O.P. și C.U.R.S. SA pentru ca instanța

prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților la 2.000.000

dolari SUA, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.

În motivarea cererii de chemare în judecată reclamantul a

arătat că a candidat la funcția de Președinte al României, în anul 2000, pe tot

parcursul campaniei electorale pârâții, institute de sondare a opiniei publice,

făcând o selecție arbitrară a candidaților, prin prezentarea și cotarea

individuală doar a 8 candidați din cei 12 care fuseseră validați de Biroul

Electoral Central.

Prin modul în care au procedat, pârâții au îngrădit dreptul

constituțional al alegătorilor la informația de interes public și i-au produs

reclamantului un prejudiciu de imagine evident, de vreme ce s-a creat un

segment de analiză numit „și alții” ceea ce a indus în rândul alegătorilor

sentimentul că ar exista candidaturi nesemnificative.

Prin sentința civilă nr. 144 din 11 martie 2003, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a anulat cererea de chemare în judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul

nu a depus cauțiunea stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 1 din O.U.G.

nr. 53/2000, în vigoare la data sesizării instanței.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a

fost admis prin decizia civilă nr. 63 din 21 ianuarie 2004 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă. Sentința a fost anulată și după rejudecarea în

fond cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată.

În considerentele deciziei sale, curtea de apel a reținut că

prima instanță a greșit cerând reclamantului să depună cauțiunea prevăzută de O.U.G.

nr. 53/2000 după data abrogării sale, în speță aflându-ne în fața unei situații

juridice în curs de constituire la data intrării în vigoare a legii noi și ca

atare, legea aplicabilă acestei situații este legea nouă.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamantul nu a

probat, cu extrasele din publicațiile vremii, îndeplinirea condițiilor

prevăzute de art. 998 C. civ.

Reclamantul nu a precizat în ce constă prejudiciul ce i s-a

cauzat, limitându-se doar să arate că acesta este evident. De asemenea,

reclamantul nu a produs nici o dovadă cu privire la existența faptei ilicite a

pârâților.

Nu se face nici o mențiune cu privire la raportul de

cauzalitate dintre fapta pârâților și prejudiciul suferit de reclamant, și nici

cu privire la vinovăția pârâților, afirmațiile în sensul că pârâții au dirijat

alegerile din octombrie-noiembrie 2000 și le-au influențat rezultatul nefiind

susținute de materialul probator.

Împotriva acestei decizii apelantul a declarat recurs,

critica, întemeiată în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind

următoarele aspecte:

Așa cum rezultă din cererea introductivă de instanță și din

cererea de apel, reclamantul a solicitat pentru dovedirea pretențiilor sale,

administrarea probei cu înscrisuri și interogatoriu. Contrar dispozițiilor art.

167-168 C. proc. civ., instanța de apel nu a dispus prin încheiere

încuviințarea probelor solicitate.

Încălcând dispozițiile art. 129 alin. (5)C. proc. civ.,

instanța de apel nu a stăruit pentru aflarea adevărului în cauză și nu a

ordonat din oficiu probele pe care le considera necesare.

Mai mult, instanța de apel a ignorat înscrisurile depuse

odată cu acțiunea introductivă pentru că o simplă analiză a acestora ar fi

permis concluzia că susținerile reclamantului, în sensul că pârâții au făcut o

selecție arbitrară a candidaților, sunt dovedite.

Din toate înscrisurile depuse în cauză rezultă că

reclamantul, împreună cu alți trei candidați la Președinția României, nu au

fost nominalizați de către pârâte în înscrisurile publice respective. Din

aceasta rezultă în mod evident culpa pârâtelor și intenția vădită de a dirija

opinia publică spre candidații nominalizați. Prin aceasta s-a dovedit și

raportul de cauzalitate dinte fapta pârâtelor și prejudiciul de imagine creat

reclamantului.

Este evident și prejudiciul moral suferit de reclamant,

deoarece o nominalizare a sa în sondajele de opinie efectuate și publicate în

perioada dinaintea alegerilor, i-ar fi adus un procentaj mai mare decât cel

obținut.

Cuantumul prejudiciului moral suferit nu trebuie dovedit,

instanța fiind cea care, în raport de suma solicitată prin acțiunea

introductivă, apreciind față de gravitatea faptelor.

Analizând decizia atacată, în limita criticilor formulate

prin motivele de recurs și în raport de probele administrate în primă instanță,

Curtea a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele

considerente:

În condițiile art. 129 alin. (5) teza a II-a C. proc. civ.,

judecătorul poate ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare,

în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Judecătorul poate să procedeze în aceste condiții atunci

când apreciază că nu sunt administrate suficiente probe în raport de care să-și

formeze convingerea asupra cererilor cu care a fost învestit. Dacă însă,

analizând probatoriul administrat, judecătorul constată că cererea unei părți

nu este întemeiată pentru că susținerile sale nu sunt confirmate de probe, nu

înseamnă că are obligația să impună administrarea de dovezi până în momentul în

care pretențiile ar fi probate pentru că, procedând astfel, ar favoriza partea

căreia îi profită probele, și s-ar rupe echilibrul procesual pe care trebuie

să-l asigure.

Pe de altă parte, nu i se poate reproșa instanței care a

judecat fondul pricinii că nu a ordonat din oficiu administrarea de probe,

atâta timp cât apelantul-reclamant, care nu a cerut judecarea în condițiile

art. 242 alin. 2 C. proc. civ., nu s-a înfățișat la nici un termen, ceea ce a

putut genera convingerea dezinteresului său față de mersul dezbaterilor.

În aceste condiții, Curtea consideră că instanța nu a

încălcat dispozițiile art. 129 C. proc. civ. care reglementează rolul activ al

judecătorului, astfel încât nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. pentru a se modifica hotărârea.

După cum, faptul că instanța nu a încuviințat prin încheiere

probele ce urmau să fie administrate în cauză, așa cum impune art. 167-168 C.

proc. civ., nu înseamnă că a provocat reclamantului o vătămare, de natură să

atragă casarea în condițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., de vreme ce au fost

analizate înscrisurile depuse la dosar.

Instanța care a evocat fondul conform art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., nu a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal și nici nu a

aplicat sau interpretat greșit legea.

O hotărâre este lipsită de temei legal atunci când din modul

în care este redactată nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect

aplicată. În acest caz, instanța de recurs trebuie să constate că hotărârea nu

este motivată în drept ori că în legislația în vigoare la data pronunțării

hotărârii atacate nu există un text care să justifice soluția dată în speță.

Din verificarea deciziei recurate se poate observa că

aceasta este întemeiată în drept pe prevederile art. 948 C. civ., în vigoare și

la data judecării recursului.

Hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii atunci când instanța recurge la textele de lege aplicabile speței dar,

fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit.

În speță, instanța de apel a analizat toate condițiile

impuse de art. 948 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile, și nu l-a

interpretat greșit în raport cu situația de fapt. Modul în care instanța a

apreciat probatoriul administrat în cauză este un aspect care privește

temeinicia hotărârii, nesusceptibil de analiză în recurs, etapă procesuală în

care se examinează doar legalitatea soluției, așa cum rezultă din preambulul

art. 304 C. proc. civ.

Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința păstrării

hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul

reclamant M.G. împotriva deciziei civile nr. 63 din 21 ianuarie 2004 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu

intimații pârâți I.M.A.S., S.C. INSOMAR S.A., C.S.O.P. și C.U.R.S. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică de la 27 septembrie 2005.