ÎCCJ, Decizia nr. 15/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 330 din 23 mai 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul N.V. împotriva rezoluției nr. 349/P din 10 august 2004, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că petentul N.V. a solicitat angajarea răspunderii penale a numitului N.B., sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 289 C. pen., susținând că ordinul de trecere a sa în rezervă, semnat de învinuit, este fals. Prin rezoluția din 10 august 2004, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale, constatând că în conținutul actului nu au fost inserate date nereale, fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului.

S-a mai reținut că eventuala încălcare a unor dispoziții legale, cu ocazia emiterii sau aplicării ordinului în discuție, pot conduce la nulitatea actului, și nu la constatarea acestuia ca fals. Rezoluția a fost confirmată de procurorul ierarhic superior, care a reținut că termenul de prescripție, stabilit prin art. 122 lit. d) C. pen., s-a împlinit în iunie 2003, anterior sesizării organului de urmărire penală, așa încât orice argumentație este superfluă. Împotriva rezoluției de netrimitere în judecată, petentul menționat a formulat plângere, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen. Examinând rezoluția, în raport cu criticile formulate, instanța de fond a constatat că în mod corect au fost reținute atât situația de fapt, în sensul incidenței impedimentului prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc.

pen., cât și cu privire la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, conform art. 122 C. pen. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul N.V. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris. Petentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei la procuror, în vederea continuării cercetărilor. Examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele: P otrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit exclusiv ca o activitate de represiune, ci ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune. În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe”. Așadar, în raport cu textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen. s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”. În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal. Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea existenței unora dintre cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia. În cauză s-a dispus neînceperea urmăririi penale, reținându-se impedimentul prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc.

pen. S-a reținut că încălcarea dispozițiilor imperative ale legii, cu ocazia emiterii și aplicării ordinului de trecere în rezervă duce la nulitatea actului efectuat, cu nesocotirea prevederilor legale, și nu la înscrierea în fals. Totodată, s-a mai reținut că, nefiind vorba de atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori de omiterea cu știință de a insera unele date sau împrejurări, cu prilejul întocmirii ordinului de trecere în rezervă a petentului, nu ne aflăm în prezența unui fals intelectual. Nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția făptuitorului, instanța de fond a respins plângerea cu care a fost sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc.

pen., așa încât sentința atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 din același cod. Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de fond, care să ducă la concluzia comiterii de către intimatul menționat, a infracțiunii de fals intelectual, așa încât simplele afirmații ale părții vătămate, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale acesteia, nesusținute de materialul probator administrat, nu are aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții. Pe de altă parte, respingând plângerea formulată împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale, procurorul ierarhic a reținut și împrejurarea împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, anterior formulării plângerii penale.

Or, în raport cu incidența în cauză a cazului prevăzut de art. 10 lit. g) C. proc. pen., punerea în mișcare a acțiunii penale, în mod judicios procurorul ierarhic superior a reținut că „din evaluarea situației de fapt și de drept din dosar, orice argumentație este superfluă, deoarece se constată că sunt incidente dispozițiile art. 122 lit. d) C. pen., termenul de prescripție fiind îndeplinit în luna iunie 2003 și nu există nici o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției”. Nici cu privire la acest aspect, petentul nu formulează critici și nu propune probe din care să rezulte reținerea eronată a cazului de împiedicare a punerii în mișcare a urmăririi penale. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul N.V. împotriva sentinței nr. 330 din 23 mai 2005, a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, petentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul N.V. împotriva sentinței nr. 330 din 23 mai 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 6327/2004. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 200 lei (2.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2006.