ÎCCJ, Decizia nr. 15/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 330 din 23 mai

2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, plângerea

formulată de petentul N.V. împotriva rezoluției nr. 349/P din 10 august 2004, a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că petentul N.V. a solicitat angajarea răspunderii penale a

numitului N.B., sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 289 C. pen.,

susținând că ordinul de trecere a sa în rezervă, semnat de învinuit, este fals.

Prin rezoluția din 10 august 2004,

procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale, constatând că în conținutul

actului nu au fost inserate date nereale, fapte sau împrejurări

necorespunzătoare adevărului.

S-a mai reținut că eventuala

încălcare a unor dispoziții legale, cu ocazia emiterii sau aplicării ordinului

în discuție, pot conduce la nulitatea actului, și nu la constatarea acestuia ca

fals.

Rezoluția a fost confirmată de

procurorul ierarhic superior, care a reținut că termenul de prescripție,

stabilit prin art. 122 lit. d) C. pen., s-a împlinit în iunie 2003, anterior

sesizării organului de urmărire penală, așa încât orice argumentație este

superfluă.

Împotriva rezoluției de netrimitere

în judecată, petentul menționat a formulat plângere, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen.

Examinând rezoluția, în raport cu

criticile formulate, instanța de fond a constatat că în mod corect au fost

reținute atât situația de fapt, în sensul incidenței impedimentului prevăzut de

art. 10 lit. a) C. proc. pen., cât și cu privire la împlinirea termenului de

prescripție a răspunderii penale, conform art. 122 C. pen.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

petentul N.V. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Petentul a solicitat admiterea

recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei la procuror, în

vederea continuării cercetărilor.

Examinând cauza, în raport cu

dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se constată

următoarele:

P

otrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop

constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie infracțiuni,

astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită

potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la

răspundere penală”.

Din economia textului menționat rezultă că procesul penal nu

poate fi privit exclusiv ca o activitate de represiune, ci ca una desfășurată

pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune.

În acest sens, prin art. 17 alin.

(2) C. pen. s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii

penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C. proc.

pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de

judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de

probe”.

Așadar, în raport cu textele menționate, scopul procesului

penal trebuie realizat în așa fel încât să armonizeze interesul apărării

sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană

nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu referire la

prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen. s-a stabilit că

„urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la

existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea

răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună

trimiterea în judecată”.

În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel

cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală a

determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a

procesului penal.

Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C.

proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire

penală, în succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații, actele premergătoare având ca scop

clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a

cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la

constatarea existenței unora dintre cazurile, reglementate în art. 10 C. proc.

pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este

împiedicată.

În raport cu această împrejurare,

nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea

procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când

urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea

acesteia.

În cauză s-a dispus neînceperea

urmăririi penale, reținându-se impedimentul prevăzut de art. 10 lit. a) C.

proc. pen.

S-a reținut că încălcarea

dispozițiilor imperative ale legii, cu ocazia emiterii și aplicării ordinului

de trecere în rezervă duce la nulitatea actului efectuat, cu nesocotirea

prevederilor legale, și nu la înscrierea în fals.

Totodată, s-a mai reținut că,

nefiind vorba de atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare

adevărului ori de omiterea cu știință de a insera unele date sau împrejurări,

cu prilejul întocmirii ordinului de trecere în rezervă a petentului, nu ne

aflăm în prezența unui fals intelectual.

Nepropunând și, ca atare,

neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția

făptuitorului, instanța de fond a respins plângerea cu care a fost sesizată în

condițiile art. 278

1

C. proc. pen., așa încât sentința atacată nu

este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

din același cod.

Nici în această etapă procesuală nu

au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și

instanța de fond, care să ducă la concluzia comiterii de către intimatul

menționat, a infracțiunii de fals intelectual, așa încât simplele afirmații ale

părții vătămate, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale acesteia,

nesusținute de materialul probator administrat, nu are aptitudinea de a duce la

casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții.

Pe de altă parte, respingând

plângerea formulată împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi

penale, procurorul ierarhic a reținut și împrejurarea împlinirii termenului de

prescripție a răspunderii penale, anterior formulării plângerii penale.

Or, în raport cu incidența în cauză

a cazului prevăzut de art. 10 lit. g) C. proc. pen., punerea în mișcare a

acțiunii penale, în mod judicios procurorul ierarhic superior a reținut că „din

evaluarea situației de fapt și de drept din dosar, orice argumentație este

superfluă, deoarece se constată că sunt incidente dispozițiile art. 122 lit. d)

C. pen., termenul de prescripție fiind îndeplinit în luna iunie 2003 și nu

există nici o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției”.

Nici cu privire la acest aspect, petentul nu formulează

critici și nu propune probe din care să rezulte reținerea eronată a cazului de

împiedicare a punerii în mișcare a urmăririi penale.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursul declarat de petentul N.V. împotriva sentinței nr. 330 din

23 mai 2005, a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca

nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, petentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul N.V.

împotriva sentinței nr. 330 din 23 mai 2005, pronunțată de secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 6327/2004.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 200 lei (2.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2006.