ÎCCJ, Decizia nr. 2/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 3798 din 28

octombrie 1999, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a luat act de

retragerea recursului declarat de inculpatul V.G., confirmând, astfel,

definitiv condamnarea anterioară a acestuia, la pedeapsa rezultantă de 25 ani

închisoare pentru săvârșirea în concurs a infracțiunilor prevăzute de art. 174

și art. 176 lit. b), c) și d) C. pen. și de art. 211 alin. (1) C. pen., cu

aplicarea art. 13 din același cod.

Judecata procesului penal a avut loc

cu inculpatul în stare de arest preventiv.

Împotriva deciziei instanței de

recurs, condamnatul menționat a formulat contestație în anulare, întemeiată pe

cazul de anulare prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen.

Prin decizia nr. 4740 din 22 august

2005, pronunțată în dosarul nr. 4342/2005, al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, contestația în anulare a fost respinsă, ca tardivă, reținându-se

formularea acesteia cu depășirea termenului de exercitare prevăzut de art. 388

C. proc. pen.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

contestatorul V.G. a declarat un nou recurs

,

susținând că în mod greșit

instanța s-a pronunțat în sensul admiterii excepției de tardivitate, față de

împrejurarea neaducerii mandatului de executare a pedepsei închisorii, la

cunoștința condamnatului.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării unui

control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind

pronunțarea acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de

desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional

eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac,

numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu

constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei

penale, în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi

supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de

casare.

Totodată, în vederea realizării

scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C.

proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată, inclusiv

cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale

definitive, în acest caz.

Reglementarea menționată are

aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la

justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385

1

C.

proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile

judecătorești nedefinitive, sentințe sau decizii, după caz.

Art. 417 C. proc. pen., cu referire

la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că

deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei alte căi ordinare de

atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de

jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul

stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai

multor recursuri este exclusă.

Completul de 9 judecători a fost

sesizat cu un nou recurs

declarat împotriva deciziei pronunțate în

contestație în anulare de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

privind o decizie definitivă dată de aceeași instanță în recurs, hotărâre care,

nefiind prevăzută de art. 385

1

C. proc. pen., nu este supusă controlului

judecătoresc pe această cale.

Împiedicarea unei noi judecăți

asupra cauzei penale definitiv soluționate, justificat de cerința stabilității

ordinii de drept, cu referire la hotărârile penale definitive având ca atribut

specific și exclusiv autoritatea de lucru judecat, rezultă, de altfel, cu

evidență, privitor la soluțiile pronunțate în contestație, și din dispozițiile

art. 392 alin. (4) C. proc. pen.

Ca atare, potrivit dreptului comun,

decizia atacată nu este supusă recursului.

Pe de altă parte, potrivit normei

atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24,

completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se regăsește

în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac

în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o

încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția de inadmisibilitate

pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de

contestatorul V.G. împotriva deciziei nr. 4740 din 22 august 2005, a secției

penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, Curtea va obliga recurentul menționat, conform dispozitivului,

la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de condamnatul V.G. împotriva deciziei nr. 4740

din 22 august 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în dosarul nr. 4342/2005.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 200 lei (2.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2006.