ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4160/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4160/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la nr. 1525/104/2010 la Tribunalul Olt reclamantul Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date București, a solicitat

instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restrângerea

exercitării dreptului la libera circulație în Italia a numitei I.G.

In motivare, s-a

arătat că aceasta a fost expulzată din Italia la data de 17 martie 2010 în baza

Decretului Prefectului Provinciei Governo.

Din documentele

transmise de statul italian reiese că pârâta a fost returnată datorită

comportamentului de care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia.

S-au invocat în drept

dispozițiile. art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința civilă

nr. 636 din 1 inie 2010 pronunțată de Tribunalul Olt în dosarul nr. 1525/104/2010,

a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantului formulată în

contradictoriu cu pârâta I.G.

Pentru a hotărî

astfel s-a reținut că din probele administrate rezultă că față de pârâtă s-a

luat măsura privind expulzarea și interzicerea dreptului de intrare pe

teritoriul Italiei timp de 5 ani, fiind aplicabilă astfel măsura prevăzută de

art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38/CE.

Solicitarea

reclamantei privind limitarea dreptului la liberă circulație încalcă principiul

proporționalității, nefiind dovedit în concret modul în care conduita persoanei

aduce atingere intereselor țării de origine sau relațiilor bilaterale, din

moment ce oricum persoana respectivă are interdicție de a intra pe teritoriul

Italiei. În consecință, se impune lăsarea ca neaplicată a normei interne și

aplicarea normei comunitare.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia

nr. 239 din 13 iulie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I-a

civilă.

S-a reținut, în

esență, că art. 38 din Legea 248/2005 prevede posibilitatea restrângerii

exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate pe o perioadă de cel

mult 3 ani, în cazul persoanelor returnate dintr-o altă țară în baza unui acord

de readmisie, însă odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar,

care are prioritate, potrivit art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție.

Această prioritate

este instituită și prin art. 10 din Tratatul Comunității Europene, care prevede

obligația de cooperare loială între statele membre, inclusiv a instanțelor

judecătorești, prin respectarea principiilor și soluțiilor consacrate de

jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene.

În cauza Van Gend en

Los și cauza Becker, Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile

unei directive sunt direct aplicabile, chiar în absența unor măsuri de

transpunere în dreptul intern, cu condiția să fie necondiționate și suficient

de precise pentru a permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt

formulate.

Examinând prevederile

Legii 248/2005, se constată că pentru a dispune restrângerea dreptului

cetățeanului român la liberă circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul

statelor membre ale Uniunii Europene), este suficient ca acesta să fi fost

returnat dintr-un stat, în baza unui acord de readmisie încheiat între România

și acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.

Spre deosebire de

norma internă, art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE stabilește expres și

limitativ doar trei cazuri în care autoritățile statelor membre pot lua o

astfel de măsură restrictivă, respectiv afectarea ordinii publice, siguranței

publice sau sănătății publice.

Curtea Europeană de

Justiție a subliniat că, deși statele sunt libere să stabilească cerințele de

ordine publică și de siguranță publică, în conformitate cu nevoile lor

naționale, care pot varia de la un stat membru la altul și de la o perioadă la

alta, nu este mai puțin adevărat că în contextul comunitar și în special ca

justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulații

a persoanelor, aceste cerințe trebuie interpretate în mod strict, astfel încât

sfera lor nu poate fi stabilită unilateral de fiecare stat membru fără

exercitarea unui control din partea instituțiilor Comunității Europene

(Hotărârea Rutili, din 28 octombrie 1975, Hotărârea Bouchereau, din 27

octombrie 1977 și Hotărârea Orfanopoulos și Olivieri din 29 aprilie 2004).

Derogările de la

principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor fiind de strictă

interpretare, măsurile luate în aplicarea art. 27 din Directiva 2004/38 trebuie

să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, pentru a fi

justificate, neputând fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de cazul

respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.

În pronunțarea

hotărârii preliminare din 10 iulie 2008, în procedura MAI - Direcția Generală

de Pașapoarte București, împotriva lui G.J., formulată în temeiul art. 234 din

CE de Tribunalul Dâmbovița, Curtea Europeană de Justiție a precizat că art. 27

din directiva 2004/38 nu se opune reglementării naționale care permite

restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe

teritoriul unui alt stat membru, cu condiția ca, pe de o parte, conduita

acestui resortisant să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de

gravă la adresa unui interes fundamental al societății, și, pe de altă parte,

măsura restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea

obiectivului pe care îl urmărește și să nu depășească cadrul a ceea ce este

necesar pentru atingerea acestuia.

În speță, condițiile

mai sus enunțate nu sunt incidente.

Pârâta fost expulzată

din Italia, la data de 17 martie 2010, conform Decretului Prefectului

provinciei Governo, întrucât a nu a avut documente de ședere legală și nici

documente din care să rezulte desfășurarea vreunei activități legale, prin care

să-și asigure șederea în condiții optime și civilizate.

Motivul îndepărtării

pârâtei din statul italian nu se circumscrie cazurilor expres și limitativ prevăzute

de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/ CE.

În aceste condiții,

măsura ce se solicită a fi luată nu respectă principiul legalității și proporționalității

cu scopul urmărit, și încalcă astfel dreptul la liberă circulație de care se

bucură toți cetățenii Uniunii. Europene .

Tribunalul a

apreciat corect că nu sunt incidente prevederile art. 27 din Directiva nr.

2004/38/CE, și prin urmare, nu se poate restrânge exercitarea dreptului la

liberă circulație pentru pârâtă.

Împotriva

susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru

nelegalitate, cale de atac ce poate fi încadrată, în conformitate cu

dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în dezvoltarea căreia a susținut următoarele:

În acord

cu dispozițiile art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului

de masuri privind sprijinirea cetățenilor romani aflați in Italia,ca urmare a

situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementari

ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborată cu dispozițiile art. 38

lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei

circulații a cetățenilor români în străinătate Inspectoratul Național pentru

Evidenta Persoanelor are obligația de a înainta către instanța competentă

dosarul de îndepărtare al cetățenilor români expulzați din Italia.

Dispozițiile

art. 2 lit. d) din același act normativ prevăd că autoritățile judecătorești

urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea deplasării cetățenilor

expulzați în Italia pe o perioadă determinată.

În

acest context, dar și în raport de datele spetei din care rezulta ca parata a

fost îndepărtată de pe teritoriul Italiei la data de 17 martie 2010 in

conformitate cu dispozițiile Decretului Prefectului Provinciei Governo, din

conținutul căruia rezulta ca pe durata șederii pârâta a avut un comportament

antisocial, fiind expulzată pentru săvârșirea infracțiunii de prostituție,

cererea dedusă judecații este întemeiată, astfel încât în mod greșit a fost

respinsă de instanțele fondului.

Măsura

solicitată își găsește corespondent în dispozițiile legale naționale, dar și în

cele comunitare, sens în care s-a făcut referire la prevederile art. 27 din

Directiva nr. 2004/38/CE, potrivit căreia măsurile luate din motive de ordine

publica sau siguranța publica respecta principiul proporționalității și se

întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză, cerința considerată a fi

îndeplinită în cauză.

În

consecință, s-a apreciat ca eronat curtea de apel a reținut faptul ca motivul

îndepărtării paratei din statul italian nu se circumscrie cazurilor expres și

limitativ prevăzute de dispozițiile comunitare relevate, în condițiile in care

in favoarea acestei interpretări sunt si dispozițiile acordului de readmisie

încheiat intre cele două țări și ratificat prin Legea nr. 173/1997.

S-a

solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei curții de apel și, în urma

rejudecării cauzei,admiterea cererii de chemare în judecată cu consecința

restrângerii dreptului paratei la libera circulație în Italia.

Împrejurarea

că autoritățile statului membru al Uniunii Europene au dispus expulzarea

pârâtului cetățean român nu este prin ea însăși suficientă pentru instanța

română de a interzice, la rândul său, dreptul de circulație al cetățeanului

său.

Se

impune deci a fi examinată situația de fapt a pârâtului în raport de noua

ordine juridică din România, determinată de aderarea țării noastre la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

În

ceea ce privește principiul de bază în materia liberei circulații a persoanelor

având cetățenia română, în prezent, atât legea internă, cât și legislația

comunitară stabilesc regula potrivit căreia dreptul la liberă circulație a

cetățenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este

garantat - art. 25 din Constituția României, art. 18 din Tratatul CEE, art. 4

din Directiva 2004/38/CE.

Cât

privește

excepțiile de la această regulă, ele se regăsesc atât în cuprinsul legii

interne, art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005, cât și în cuprinsul

legislației comunitare - art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

De

la 1 ianuarie 2007, orice cetățean român este cetățean al Uniunii Europene,

ceea ce înseamnă că se poate prevala, chiar și fața de statul a cărui cetățenie

o are, de toate drepturile ce decurg din acest statut.

Art.

18 alin. (1) CE este direct aplicabil în ordinea juridică internă națională,

deci cetățenii Uniunii Europene, inclusiv cetățenii români, beneficiază de

dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru, inclusiv statul membru de

origine, pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru.

Dreptul

de a circula liber pe teritoriul statelor membre așa cum e prevăzut și garantat

de art. 18 alin. (1) CE, cuprinde și dreptul de a părăsi statul de origine și

acest drept fundamental ar fi lipsit de substanța sa dacă statul membru, în

speță România, ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică

resortisanților proprii sa părăsească teritoriul său în scopul de a intra pe

teritoriul altui stat membru. Aceste restrângeri ar constitui adevărate

obstacole în calea exercitării dreptului la liberă circulație, atât în statul

de origine, cât și în statul de destinație (în acest sens jurisprudența,

CEJ-Presa - C224/02) Singhe 070/90), Internațional Transport Workers Federation

et The Firmnish Seamen's Union, C-438/05) Daily Mail and General Trust, 81/87;

Bosman C 415/93).

De

altfel, art. 4 alin. (1) din Directiva 2004/38/prevede în mod expres că toți

cetățenii Uniunii care au cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile,

au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt

stat membru.

Dreptul

la liberă circulație al cetățenilor Uniunii nu este unul necondiționat, el poate

fi supus limitărilor și condițiilor prevăzute prin Tratat, precum și prin

dispozițiile adoptate pentru punerea sa în aplicare.

În

privința limitărilor și condițiilor ce decurg din art. 27 alin. (1) Directiva

2004/38, așa cum rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților

Europene, deși, în general, statele membre sunt libere să stabilească cerințele

de ordine publică și de siguranță publică, în conformitate cu nevoile lor

naționale, care pot varia de la un stat membru la altul și de la o persoană la

alta, totuși, în contextul comunitar și în special ca o justificare a unei

derogări de la principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor,

aceste cerințe trebuie interpretate în mod strict, astfel încât sfera lor nu

poate fi stabilită unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui

control din partea instituțiilor comunităților Europene.

Privite

astfel, derogările de la principiul fundamental menționat ce ar putea invocate

de un stat membru implică, în special, astfel cum reiese din art. 27 alin. (2)

din Directiva 2004/38, că pentru a fi justificate, măsurile luate din motive de

ordine publică sau de siguranță publică, trebuie să se întemeieze exclusiv pe

conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate motive care nu sunt strict

legate de cazul respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție

generală.

În

această situație, împrejurarea că, față de un cetățean al României s-a dispus

măsura returnării de pe teritoriul unui alt stat membru unde ședea în mod

ilegal, nu ar putea fi luată în considerare de statul membru de origine al

acestuia pentru a limita dreptul la liberă circulație al cetățenilor respectiv,

decât în măsura în care conduita acestuia reprezintă o amenințare reală,

prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al

societății.

În speța

supusă judecății, cererea reclamantului prin care se urmărește limitarea

dreptului la libera circulație a pârâtului are ca unic temei măsura de

returnare care s-a dispus față de acesta în alt stat, a cărui conduită a fost

apreciată ca antisocială, în lipsa unei condamnări penale ori a altor elemente

care să justifice proporționalitatea acesteia.

Nu poate

constitui temei pentru a se dispune limitarea dreptului de a ieși de pe

teritoriul național, actul administrativ emis de o entitate a statului italian

, iar conduita pârâtei nu reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient

de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, pentru a se putea

justifica necesitatea luării sale potrivit dispozițiilor comunitare privitoare

normelor naționale, inclusiv H.G. nr. 1347/2007.

Pentru

aceste considerente, recursul va fi respins și în baza art. 312 C. proc. civ.

va fi menținută decizia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta Direcția pentru evidența persoanelor și administrarea

bazelor de date împotriva deciziei nr. 239 din 13 iulie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 mai 2011.