ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4160/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la nr. 1525/104/2010 la Tribunalul Olt reclamantul Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date București, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Italia a numitei I.G. In motivare, s-a arătat că aceasta a fost expulzată din Italia la data de 17 martie 2010 în baza Decretului Prefectului Provinciei Governo. Din documentele transmise de statul italian reiese că pârâta a fost returnată datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia. S-au invocat în drept dispozițiile. art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința civilă nr. 636 din 1 inie 2010 pronunțată de Tribunalul Olt în dosarul nr. 1525/104/2010, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantului formulată în contradictoriu cu pârâta I.G. Pentru a hotărî astfel s-a reținut că din probele administrate rezultă că față de pârâtă s-a luat măsura privind expulzarea și interzicerea dreptului de intrare pe teritoriul Italiei timp de 5 ani, fiind aplicabilă astfel măsura prevăzută de art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38/CE. Solicitarea reclamantei privind limitarea dreptului la liberă circulație încalcă principiul proporționalității, nefiind dovedit în concret modul în care conduita persoanei aduce atingere intereselor țării de origine sau relațiilor bilaterale, din moment ce oricum persoana respectivă are interdicție de a intra pe teritoriul Italiei.

În consecință, se impune lăsarea ca neaplicată a normei interne și aplicarea normei comunitare. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 239 din 13 iulie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I-a civilă. S-a reținut, în esență, că art. 38 din Legea 248/2005 prevede posibilitatea restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate pe o perioadă de cel mult 3 ani, în cazul persoanelor returnate dintr-o altă țară în baza unui acord de readmisie, însă odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate, potrivit art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție.

Această prioritate este instituită și prin art. 10 din Tratatul Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele membre, inclusiv a instanțelor judecătorești, prin respectarea principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene. În cauza Van Gend en Los și cauza Becker, Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile unei directive sunt direct aplicabile, chiar în absența unor măsuri de transpunere în dreptul intern, cu condiția să fie necondiționate și suficient de precise pentru a permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.

Examinând prevederile Legii 248/2005, se constată că pentru a dispune restrângerea dreptului cetățeanului român la liberă circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat dintr-un stat, în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat. Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei cazuri în care autoritățile statelor membre pot lua o astfel de măsură restrictivă, respectiv afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice.

Curtea Europeană de Justiție a subliniat că, deși statele sunt libere să stabilească cerințele de ordine publică și de siguranță publică, în conformitate cu nevoile lor naționale, care pot varia de la un stat membru la altul și de la o perioadă la alta, nu este mai puțin adevărat că în contextul comunitar și în special ca justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor, aceste cerințe trebuie interpretate în mod strict, astfel încât sfera lor nu poate fi stabilită unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din partea instituțiilor Comunității Europene (Hotărârea Rutili, din 28 octombrie 1975, Hotărârea Bouchereau, din 27 octombrie 1977 și Hotărârea Orfanopoulos și Olivieri din 29 aprilie 2004). Derogările de la principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor fiind de strictă interpretare, măsurile luate în aplicarea art. 27 din Directiva 2004/38 trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, pentru a fi justificate, neputând fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de cazul respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.

În pronunțarea hotărârii preliminare din 10 iulie 2008, în procedura MAI - Direcția Generală de Pașapoarte București, împotriva lui G.J., formulată în temeiul art. 234 din CE de Tribunalul Dâmbovița, Curtea Europeană de Justiție a precizat că art. 27 din directiva 2004/38 nu se opune reglementării naționale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, cu condiția ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, și, pe de altă parte, măsura restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește și să nu depășească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia.

În speță, condițiile mai sus enunțate nu sunt incidente. Pârâta fost expulzată din Italia, la data de 17 martie 2010, conform Decretului Prefectului provinciei Governo, întrucât a nu a avut documente de ședere legală și nici documente din care să rezulte desfășurarea vreunei activități legale, prin care să-și asigure șederea în condiții optime și civilizate. Motivul îndepărtării pârâtei din statul italian nu se circumscrie cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/ CE. În aceste condiții, măsura ce se solicită a fi luată nu respectă principiul legalității și proporționalității cu scopul urmărit, și încalcă astfel dreptul la liberă circulație de care se bucură toți cetățenii Uniunii.

Europene . Tribunalul a apreciat corect că nu sunt incidente prevederile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, și prin urmare, nu se poate restrânge exercitarea dreptului la liberă circulație pentru pârâtă. Împotriva susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, cale de atac ce poate fi încadrată, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căreia a susținut următoarele: În acord cu dispozițiile art. 2 lit. d) din H.G.

nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de masuri privind sprijinirea cetățenilor romani aflați in Italia,ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementari ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborată cu dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate Inspectoratul Național pentru Evidenta Persoanelor are obligația de a înainta către instanța competentă dosarul de îndepărtare al cetățenilor români expulzați din Italia. Dispozițiile art. 2 lit. d) din același act normativ prevăd că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea deplasării cetățenilor expulzați în Italia pe o perioadă determinată.

În acest context, dar și în raport de datele spetei din care rezulta ca parata a fost îndepărtată de pe teritoriul Italiei la data de 17 martie 2010 in conformitate cu dispozițiile Decretului Prefectului Provinciei Governo, din conținutul căruia rezulta ca pe durata șederii pârâta a avut un comportament antisocial, fiind expulzată pentru săvârșirea infracțiunii de prostituție, cererea dedusă judecații este întemeiată, astfel încât în mod greșit a fost respinsă de instanțele fondului. Măsura solicitată își găsește corespondent în dispozițiile legale naționale, dar și în cele comunitare, sens în care s-a făcut referire la prevederile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, potrivit căreia măsurile luate din motive de ordine publica sau siguranța publica respecta principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză, cerința considerată a fi îndeplinită în cauză.

În consecință, s-a apreciat ca eronat curtea de apel a reținut faptul ca motivul îndepărtării paratei din statul italian nu se circumscrie cazurilor expres și limitativ prevăzute de dispozițiile comunitare relevate, în condițiile in care in favoarea acestei interpretări sunt si dispozițiile acordului de readmisie încheiat intre cele două țări și ratificat prin Legea nr. 173/1997. S-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei curții de apel și, în urma rejudecării cauzei,admiterea cererii de chemare în judecată cu consecința restrângerii dreptului paratei la libera circulație în Italia. Împrejurarea că autoritățile statului membru al Uniunii Europene au dispus expulzarea pârâtului cetățean român nu este prin ea însăși suficientă pentru instanța română de a interzice, la rândul său, dreptul de circulație al cetățeanului său.

Se impune deci a fi examinată situația de fapt a pârâtului în raport de noua ordine juridică din România, determinată de aderarea țării noastre la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. În ceea ce privește principiul de bază în materia liberei circulații a persoanelor având cetățenia română, în prezent, atât legea internă, cât și legislația comunitară stabilesc regula potrivit căreia dreptul la liberă circulație a cetățenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat - art. 25 din Constituția României, art. 18 din Tratatul CEE, art. 4 din Directiva 2004/38/CE. Cât privește excepțiile de la această regulă, ele se regăsesc atât în cuprinsul legii interne, art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005, cât și în cuprinsul legislației comunitare - art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

De la 1 ianuarie 2007, orice cetățean român este cetățean al Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că se poate prevala, chiar și fața de statul a cărui cetățenie o are, de toate drepturile ce decurg din acest statut. Art. 18 alin. (1) CE este direct aplicabil în ordinea juridică internă națională, deci cetățenii Uniunii Europene, inclusiv cetățenii români, beneficiază de dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru, inclusiv statul membru de origine, pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru. Dreptul de a circula liber pe teritoriul statelor membre așa cum e prevăzut și garantat de art. 18 alin. (1) CE, cuprinde și dreptul de a părăsi statul de origine și acest drept fundamental ar fi lipsit de substanța sa dacă statul membru, în speță România, ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică resortisanților proprii sa părăsească teritoriul său în scopul de a intra pe teritoriul altui stat membru.

Aceste restrângeri ar constitui adevărate obstacole în calea exercitării dreptului la liberă circulație, atât în statul de origine, cât și în statul de destinație (în acest sens jurisprudența, CEJ-Presa - C224/02) Singhe 070/90), Internațional Transport Workers Federation et The Firmnish Seamen's Union, C-438/05) Daily Mail and General Trust, 81/87; Bosman C 415/93). De altfel, art. 4 alin. (1) din Directiva 2004/38/prevede în mod expres că toți cetățenii Uniunii care au cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile, au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru. Dreptul la liberă circulație al cetățenilor Uniunii nu este unul necondiționat, el poate fi supus limitărilor și condițiilor prevăzute prin Tratat, precum și prin dispozițiile adoptate pentru punerea sa în aplicare.

În privința limitărilor și condițiilor ce decurg din art. 27 alin. (1) Directiva 2004/38, așa cum rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene, deși, în general, statele membre sunt libere să stabilească cerințele de ordine publică și de siguranță publică, în conformitate cu nevoile lor naționale, care pot varia de la un stat membru la altul și de la o persoană la alta, totuși, în contextul comunitar și în special ca o justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor, aceste cerințe trebuie interpretate în mod strict, astfel încât sfera lor nu poate fi stabilită unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din partea instituțiilor comunităților Europene.

Privite astfel, derogările de la principiul fundamental menționat ce ar putea invocate de un stat membru implică, în special, astfel cum reiese din art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38, că pentru a fi justificate, măsurile luate din motive de ordine publică sau de siguranță publică, trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate motive care nu sunt strict legate de cazul respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție generală. În această situație, împrejurarea că, față de un cetățean al României s-a dispus măsura returnării de pe teritoriul unui alt stat membru unde ședea în mod ilegal, nu ar putea fi luată în considerare de statul membru de origine al acestuia pentru a limita dreptul la liberă circulație al cetățenilor respectiv, decât în măsura în care conduita acestuia reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.

În speța supusă judecății, cererea reclamantului prin care se urmărește limitarea dreptului la libera circulație a pârâtului are ca unic temei măsura de returnare care s-a dispus față de acesta în alt stat, a cărui conduită a fost apreciată ca antisocială, în lipsa unei condamnări penale ori a altor elemente care să justifice proporționalitatea acesteia. Nu poate constitui temei pentru a se dispune limitarea dreptului de a ieși de pe teritoriul național, actul administrativ emis de o entitate a statului italian , iar conduita pârâtei nu reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, pentru a se putea justifica necesitatea luării sale potrivit dispozițiilor comunitare privitoare normelor naționale, inclusiv H.G.

nr. 1347/2007. Pentru aceste considerente, recursul va fi respins și în baza art. 312 C. proc. civ. va fi menținută decizia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția pentru evidența persoanelor și administrarea bazelor de date împotriva deciziei nr. 239 din 13 iulie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2011.