SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 69822/01 prezentată de Ahmet BEYBOLAT împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 4 iulie 2006 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza, președinte, domnii J. Casadevall, G. Bonello, R. Türmen, domnul Pellonpäää, K. Traja, S. Pavlovschi, judecători, și de domnul T.L. Early, grefier de setare Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 20 februarie 2001, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTĂ Reclamantul, dl Ahmet Beybolat, este un cetățean turc, născut în 1948 și rezident în Içel. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Akillio Electroluxlu și A. Aktay, avocați în Ankara. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează. La 27 august 1996, trei parcele de teren (n 346, 2325 și 2327) aparținând reclamantului, au fost expropriate de municipalitate în satul Nacarli, districtul Tarsus. La data transferului de proprietate au fost plătite despăgubiri pentru expropriere. La 7 și 19 februarie 1997, reclamantul a introdus două acțiuni în creștere a indemnizațiilor de expropriere la Tribunalul de Mare Instanță din Tarsus pentru trei parcele. Prin hotărârea din 3 iunie 1997, instanța i-a acordat o indemnizație suplimentară de 11 574 547 000 de lire turce (TRL) pentru parcela nr 346 și 5 162 650 Prin hotărârea din 2 decembrie 1997, Curtea de Casație a confirmat hotărârea în primă instanță, cu condiția ca aceasta să se refere la parcela nr. 346. Prin hotărârea din 11 mai 1999, aceasta a confirmat hotărârea în primă instanță cu privire la celelalte două parcele. La 5 iunie 1998 și 25 octombrie 1999, reclamantul a formulat două acțiuni împotriva municipiului la biroul de executare a hotărârilor, solicitând executarea hotărârilor Curții de Casație devenite definitive. Cu toate acestea, dosarele au fost clasate din lipsă de urmărire din partea avocatului reclamantului. La 27 octombrie 2005, reprezentantul reclamantului și-a reînnoit cererea la biroul de executare a hotărârilor. La 11 aprilie 2006, biroul i-a restituit reclamantului suma totală de 75 052 000 000 TRL (aproximativ 46 908 EUR), însoțită de dobânzi restante la un nivel modificat. La momentul faptei, rata dobânzii moratorii aplicabilă datoriilor statului era de 30 % pe an. Această rată a fost ajustată printr-o ordonanță din 8 august 1997, după care, începând cu 1 august 1997, În ianuarie 1998, rata legală era stabilită la 50 % la an. Ca urmare a intrării în vigoare a Legii privind dobânzile legale și moratorii, dobânda datorată pentru întârzierea plății datoriilor statului a fost stabilită la rata anuală de reeșalonare aplicată datoriilor pe termen scurt de Banca Centrală la data de 31 decembrie a anului precedent, și anume o rată de 60% începând cu anul 2000. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său de a-și respecta bunurile din cauza insuficienței ratei dobânzii datorate datoriei statului membru în cauză ca urmare a întârzierii în plata unei părți suplimentare de expropriere. Reclamantul consideră că situația în litigiu aduce atingere dreptului său la respectarea bunurilor sale, garantat prin art. 1 din Protocolul nr 1 astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Reclamantul susține că, în cazul de față, echilibrul corect În ceea ce privește cerințele de interes general și cerințele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanelor, acestea au fost încălcate din cauza modului în care legislația națională prevede despăgubiri. În această privință, acesta arată că a fost obligat să sesizeze Tribunalul de Mare Instanță din Tarsus în vederea obținerii unei despăgubiri suplimentare de expropriere, dat fiind că dreptul inițial stabilit nu corespundea valorii reale a bunului său. El subliniază că dreptul suplimentar stabilit de instanță i-a fost plătit cu întârziere. În opinia sa, consecințele acestei întârzieri, combinate cu lipsa intereselor legale în raport cu inflația, au generat, fără îndoială, un dezechilibru nejustificat între interesele sale personale și cele ale publicului care au motivat măsurile de expropriere în cauză. Guvernul susține că reclamantul a atins în întregime dreptul la plată stabilit de instanță și că acest lucru însoțit de interese restante modificate ținând cont de efectul la inflație în țară. El face să se observe că, în urma plății sumelor datorate, litigiul a fost astfel soluționat. Prin urmare, solicită Curții să declare cererea inadmisibilă. Curtea constată că acțiunile în executare a hotărârii Curții de Casație formulate de reclamant în 1999 au fost clasificate ca nereușite de către avocatul său. Curtea constată, de asemenea, că, la 27 octombrie 2005, avocatul, după ce a așteptat aproape cinci ani, a reînnoit cererea de executare a hotărârilor. Ca urmare a acestui demers, la 11 aprilie 2006, reclamantul a primit întreaga datorie, împreună cu dobânzi restante modificate, ținând seama de efectele inflației. În opinia Curții, plata creanței însoțite de dobânzi revocate modificate a avut ca efect practic satisfacerea revendicărilor reclamantului formulate sub unghiul articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Guerrera și Fusco c. Italia 406/98, 3 aprilie 2003, Folcheri c. Italia (dec.), nr 61839/00, 3 iunie 2004, Ortiz Ortiz și alții c. Spania (dec.), n 50146/99, 15 martie 2001 și Y Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu mai poate pretinde că este victima unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, cererea trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decisă să pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din Convenție Declarați cererea inadmisibilă. T.L. Early Nicolas Bratza Modululer Președinte
de la requête n
o
69822/01
présentée par Ahmet BEYBOLAT
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 4 juillet 2006 en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza,
président,
MM.
juges,
et de M. T.L.
Early,
greffier de setion
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 20 février 2001,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Ahmet Beybolat, est un ressortissant turc, né en 1948 et résidant à Içel. Il est représenté devant la Cour par M
es
T
Akillioğlu et A.
Aktay, avocats à Ankara.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 27 août 1996, trois parcelles de terrain (n
os
346, 2325 et 2327) appartenant au requérant, sises dans le village Nacarlı, district de Tarsus, furent expropriées par la municipalité. Des indemnités d’expropriation furent versées au requérant à la date du transfert de propriété.
Les 7 et 19 février 1997, le requérant introduisit deux recours en augmentation des indemnités d’expropriation auprès du tribunal de grande instance de Tarsus pour trois parcelles.
Par un jugement du 3 juin 1997, le tribunal lui accorda une indemnité complémentaire de 11
574
547 000 livres turques (TRL) pour la parcelle n
o
346 et de 5
162
650
000 TRL pour les deux autres parcelles, assorties d’intérêts moratoires au taux légal à compter des 21 et 25
février 1997 respectivement.
Par un arrêt du 2 décembre 1997, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance pour autant qu’il concernait la parcelle n
o
346.
Par un arrêt du 11 mai 1999, elle confirma le jugement de première instance concernant les deux autres parcelles.
Les 5 juin 1998 et 25 octobre 1999, le requérant formula deux recours contre la municipalité auprès du bureau de l’exécution des arrêts, demandant l’exécution des arrêts de la Cour de cassation devenus définitifs. Toutefois, les dossiers furent classés faute de poursuite de la part de l’avocat du requérant.
Le 27 octobre 2005, le représentant du requérant renouvela sa demande auprès du bureau de l’exécution des arrêts.
Le 11 avril 2006, le bureau versa au requérant la somme totale de 75
052
000
000
TRL (environ 46
908 euros), assortie d’intérêts moratoires à un taux modifié.
B.
Le droit et la pratique interne pertinent
A l’époque des faits, le taux des intérêts moratoires applicable aux dettes de l’État était de 30 % par an. Ce taux a été réajusté par une ordonnance du 8
août 1997, d’après laquelle, à partir du 1
er
janvier 1998, le taux légal était fixé à 50 % l’an. A la suite de l’entrée en vigueur de la loi sur les intérêts légaux et moratoires, les intérêts dus pour retard de paiement des dettes de l’État ont été fixés au taux de réescompte annuel appliqué aux dettes à court terme par la Banque centrale le 31 décembre de l’année précédente, à savoir un taux de 60 % à partir de l’année 2000.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens en raison de l’insuffisance du taux de l’intérêt moratoire appliqué aux dettes de l’État dû au retard dans le paiement d’une indemnité complémentaire d’expropriation.
Le requérant estime que la situation litigieuse porte atteinte à son droit au respect de ses biens, garanti par l’article 1 du Protocole n
o
1 ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Le requérant soutient qu’en l’espèce le «
juste équilibre
» devant être ménagé entre les exigences de l’intérêt général et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu a été rompu en raison de la modalité d’indemnisation prévue par la législation nationale. Il expose à cet égard qu’il a été contraint de saisir le tribunal de grande instance de Tarsus en vue d’obtenir une indemnité complémentaire d’expropriation, étant donné que l’indemnité initialement fixée ne correspondait pas à la valeur réelle de son bien. Il souligne que l’indemnité complémentaire fixée par le tribunal lui a été payée tardivement. Selon lui, les conséquences de ce retard, conjuguées avec l’insuffisance des intérêts légaux par rapport à l’inflation, ont incontestablement engendré un déséquilibre injustifié entre ses intérêts personnels et ceux du public ayant motivé les mesures d’expropriation en cause.
Le Gouvernement soutient que le requérant a touché l’intégralité de l’indemnité fixée par le tribunal et ceci assortie d’intérêts moratoires modifiés tenant compte de l’effet de l’inflation dans le pays. Il fait observer qu’à la suite du paiement des sommes dues, le litige a ainsi été résolu. Il invite donc la Cour à déclarer la requête irrecevable.
La Cour observe que les recours en exécution de l’arrêt de la Cour de cassation formulés par le requérant en 1999 ont été classés faute de poursuite de la part de son avocat. Elle note également que le 27
octobre 2005, l’avocat, après avoir attendu presque cinq ans, a renouvelé la demande d’exécution des arrêts. A la suite de cette démarche, le 11
avril 2006, le requérant a perçu l’intégralité de sa créance, assortie d’intérêts moratoires modifiés en tenant compte des effets de l’inflation.
A l’analyse de l’ensemble des éléments du dossier, aux yeux de la Cour, le paiement de la créance assortie d’intérêts moratoires modifiés a eu pour effet pratique de satisfaire les revendications du requérant formulées sous l’angle de l’article 1 du Protocole n
o
1 (voir
Guerrera et Fusco c.
Italie
,
n
o
40601/98, 3 avril 2003,
Folcheri c. Italie
(déc.), n
o
61839/00, 3
juin 2004,
Ortiz Ortiz et autres c. Espagne
(déc.), n
o
50146/99, 15 mars 2001, et
Yıldırım et Durman c. Turquie
(déc.), n
o
49507/99, 3 mai 2005).
De plus, la Cour observe qu’en tenant compte des indices figurant sur la liste publiée par l’institut des statistiques de l’État, le montant total versé au requérant est conséquent par rapport à l’inflation.
Partant, la Cour estime que le requérant ne peut plus se prétendre victime d’une violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.Dès lors, la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 §§
3 et
4 de la Convention.
Il y a ainsi lieu de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable.
T.L.
Early
Nicolas
Bratza
Greffier
Président