ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 698/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La 9 septembrie 2005, M.F.P. a solicitat instanței - în contradictoriu cu A.M. - ca, în baza dispozițiilor art. 404 1 alin. (1) C. proc. civ. să dispună întoarcerea executării și în consecință obligarea pârâtului la restituirea sumei de 12.967.532.432 lei, reprezentând plată nedatorată, efectuată de reclamant la stăruința creditorului, urmare încheierii nr. 646 din 7 februarie 2005, dată de Judecătoria Alba-Iulia în Dosarul execuțional nr. 872/2005.

În motivarea cererii, reclamantul a învederat că prin decizia nr. 1905/ A din 7 decembrie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia, a fost obligat să plătească contestatorului suma de 12.740.343.432 lei hotărârea definitivă fiind pusă efectiv în executare, la solicitarea executorului judecătoresc, în datele de 4 iulie 2005 și respectiv 28 iunie 2005. Ulterior, prin decizia nr. 6164 din 8 iulie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile formulate împotriva acestei hotărâri pe care a modificat-o, în sensul că a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 626 din 3 decembrie 2003 a Tribunalului Alba, care a fost menținută.

Cum, prin decizia instanței supreme, se arată, nu s-a dispus restabilirea situației anterioare, devin aplicabile prevederile art. 404 2 alin. (3) C. proc. civ. La 26 octombrie 2005, pârâtul A.M. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, invocând prematuritatea introducerii cererii, iar în subsidiar arătând că operează compensarea datoriilor prevăzută la art. 22, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel încât se impune suspendarea judecării acestei cauze, până la îndeplinirea procedurii administrative, prevăzută de legea specială. Pe calea acțiunii reconvenționale, A.M. a solicitat - în contradictoriu cu M.F.P., A.P.A.P.S. și SC A. SA Alba Iulia - să se constate că pârâții reconvenționali au obligația stabilită prin chiar sentința civilă nr. 626/2003 a Tribunalului Alba, menținută de instanța supremă, de a-l despăgubi, în condițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Ca urmare, s-a solicitat ca instanța să dispună compensarea sumei ce trebuie restituită, ca efect al întoarcerii executării, cu datoria pe care pârâtele o au în favoarea reclamantului reconvențional, reprezentând titluri de valoare nominală emise de M.F.P., acțiuni la societăți comerciale emise de A.P.A.P.S., ori compensarea cu alte bunuri ori servicii oferite de deținătorul imobilului, la valoarea de circulație. Investit în primă instanță, Tribunalul Alba, secția civilă, prin sentința nr. 592 din 14 aprilie 2010, a respins excepția prematurității introducerii cererii de întoarcere a executării, invocată de pârât, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive în acțiunea reconvențională, invocată de pârâta reconvențională SC A. SA Alba Iulia, prin lichidator SC M.C.M.

SA. A respins acțiunea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant reconvențional A.M., prin moștenitor A.C., împotriva pârâților reconvenționali M.F.P., A.P.A.P.S. și SC A. SA. A admis acțiunea civilă vizând întoarcerea executării formulată de reclamantul M.F.P. împotriva pârâtului A.M. - succedat de A.C. A obligat pârâtul la plata, în favoarea reclamantului a sumei de 12.967.532.432 lei, cu titlu de întoarcere a despăgubirilor civile și cheltuielilor de judecată, din Dosarul execuțional nr. 872/2005 al B.E.J. - B.T. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că declanșarea procedurii prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realizează numai după finalizarea procedurii administrative prealabile prevăzută de Legea nr. 10/2001, republicată.

Finalizarea acestei din urmă proceduri se realizează prin emiterea unei decizii/dispoziții prin care, în cazul în care măsura restituirii în natură, sau a compensării cu alte bunuri sau servicii, nu este posibilă, se propune ca măsură reparatorie în echivalent acordarea de despăgubiri în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Aceste despăgubiri vor fi determinate (sub aspectul cuantumului valoric) și vor fi valorificate potrivit procedurii administrative de acordare a despăgubirilor prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Prevederile art. 22 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocate de petentul A.M.

ca temei al cererii, se mai arată, devin incidente în ipoteza existenței unor obligații reciproce de plată și, respectiv, de restituire, existente între stat și persoanele îndreptățite. Obligațiile de plată sunt cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 10/2001 și sunt instituite în sarcina Statului Român, iar plata acestor despăgubiri va fi făcută potrivit procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar obligația de restituire (restituirea despăgubirilor încasate) fiind instituită în sarcina persoanelor solicitante, în ipoteza în care, fie în temeiul Legii nr. 112/1995, fie în temeiul unor acte normative anterioare acesteia, au fost încasate despăgubiri, despăgubiri ce trebuie rambursate de acestea pentru a avea beneficiul restituirii în natură a imobilului notificat potrivit procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Așadar, conchide instanța fondului, compensarea se poate dispune la cererea persoanei îndreptățite în măsura în care acesteia i se poate restitui în natură un imobil preluat în mod abuziv și pentru care fie la data preluării, fie în temeiul Legii nr. 112/1995, aceasta a primit o despăgubire, caz în care, potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, este instituită obligația restituirii despăgubirii primite, actualizată în conformitate cu prevederile legale incidente, iar pentru un alt imobil notificat, acesteia, prin decizie/dispoziție i-au fost acordate/propuse despăgubiri ce urmează a fi valorificate potrivit procedurii administrative invocate. În susținerea celor mai sus-arătate s-au reținut și prevederile pct. 22.3.

din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1.095/2005, care fac vorbire de referatul aprobat de conducătorul entității învestite cu soluționarea notificării, prin care se constată ca posibilă restituirea în natură a imobilului și decizia-dispoziția sau, după caz, ordinul emis de entitatea învestită cu soluționarea notificării, prin care s-au acordat sau, după caz, s-au propus despăgubiri. Cum, prin decizia instanței de recurs nu s-a dispus restabilirea situației anterioare, în cauză s-a apreciat ca fiind incidente dispozițiile art. 404 2 alin (3) C. proc. civ.

în care se precizează că „dacă nu s-a dispus restabilirea situației anterioare executării în condițiile alin. (1) si alin. (2), cel îndreptățit o va putea cere instanței judecătorești competente potrivit legii ” . Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de pârâtul A.C., a fost admis de Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă care, prin decizia nr. 183/ A din 9 decembrie 2010, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că tribunalul a încălcat dispozițiile art. 297 C. proc. civ., judecata în primă instanță făcându-se în lipsa pârâtului, care nu a fost legal citat, la domiciliul său din Alba-Iulia, str. Oituz, pentru termenul la care instanța a rămas în pronunțare.

Tot astfel, s-a mai reținut că, în cauză nu s-a prezentat vreo dovadă a faptului că pârâtul este moștenitorul debitorului A.M., simpla afirmație a avocatului părții că cel pe care-l reprezintă a decedat, nefiind suficientă în lipsa certificatului de deces al celui în cauză, ori a certificatului de moștenitor. Tot astfel, s-a reținut și lipsa de la dosar, a titlului executoriu care stă la baza întoarcerii executării. Cât privește motivul de apel referitor la necompetența materială a tribunalului, de a soluționa cauza în fond, s-a reținut că acesta este nefondat, întrucât instanța competentă potrivit legii, la care face trimitere art. 404 2 alin. (3) C. proc. civ., nu este instanța de executare ci instanța competentă material potrivit art. 1 și art. 2 C. proc.

civ., după obiectul și valoarea pricinii, în raport de care tribunalul în mod corect și-a reținut competența în primă instanță, valoarea prezentului litigiu fiind peste pragul de 5 miliarde lei vechi, la care art. 12 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., face referire. Împotriva deciziei dată în apel, au declarat recurs, în termen legal, atât reclamantul M.F.P., cât și pârâtul A.C. În recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul A.C. critică hotărârile pronunțate în cauză, pe considerentul încălcării dispozițiilor art. 404 2 alin. (3), art. 404 3 precum și art. 373 3 alin. (2) C. proc. civ., sub aspectul competenței de soluționare a cererii în primă instanță. Astfel, se arată, cererea de întoarcere a executării este o cerere ce ține de faza procesuală a executării, subsecventă fazei procesuale de soluționare irevocabilă a fondului litigiului.

Ca atare, din coroborarea prevederilor art. 404 2 alin. (2) și alin. (3) cu art. 373 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că instanța competentă potrivit legii, la care textele fac referire, este instanța de executare, respectiv Judecătoria Alba-Iulia în circumscripția căreia se va face executarea. În consecință, conchide recurentul, hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale privind competența materială în primă instanță. Fundamentându-și calea extraordinară de atac pe același temei juridic - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - reclamantul M.F.P., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează: - s-a reținut în mod greșit că judecata în fond s-a făcut în lipsa părții (pârâtului) care nu ar fi fost legal citat.

Astfel, pe tot parcursul procesului, atât intimatul A.C., cât și antecesorul său A.M., au fost reprezentați de aceeași societate civilă de avocați iar la termenul când instanța a rămas în pronunțare, cel în cauză a fost citat, inclusiv la adresa indicată ca domiciliu. - greșit s-a reținut și împrejurarea că, nu s-a făcut dovada calității de moștenitor a pârâtului-reclamant, în condițiile în care, în probațiune, au depus înscrisuri care atestă această calitate. De altfel, deși intimatul nu-și recunoaște calitatea de moștenitor al defunctului A.M., acesta domiciliază chiar în imobilul ce a aparținut defunctului, soluționarea cererii fiind în mod deliberat tergiversată de cei doi, încă din anul 2005. - la data formulării cererii, au depus la dosar, certificat emis de instanța supremă, din care rezultă fără echivoc soluția pronunțată în Dosarul nr. 1979/2005.

Ca atare, nu se poate susține că nu au depus titlul executoriu, în baza căruia s-a solicitat întoarcerea executării. Recursurile se privesc ca nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea celor ce succed. Se constată că în mod corect, Tribunalul Alba s-a considerat competent să soluționeze cauza, în primă instanță. Astfel, întoarcerea executării este posibilă prin trei modalități procedurale, toate fiind reglementate prin dispozițiile art. 404 2 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ. Într-o primă modalitate, întoarcerea executării se dispune chiar de către instanța care a desființat titlul executoriu sau actele de executare, la cererea celui interesat. Când instanța care a desființat hotărârea executată a dispus rejudecarea în fond a pricinii fără a desființa titlul executoriu, această măsură va putea fi luată de către instanța de trimitere.

În ipoteza vizată de alin. (3) al textului, dacă nu s-a dispus restabilirea situației anterioare executării, cel îndreptățit o va putea cere instanței judecătorești competente, potrivit legii, determinarea competenței făcându-se după regulile stabilite prin dispozițiile art. 1 - 16 C. proc. civ. Chiar dacă textul de lege nu o prevede în mod expres, este fără echivoc că sintagma „instanța competentă potrivit legii” cuprinsă în art. 404 2 alin. (3) C. proc. civ. face trimitere la competența materială de soluționare a litigiului în primă instanță, determinată în funcție de criteriul valorii obiectului cererii de chemare în judecată. Astfel, deși temeiul cererii de repunere în situația anterioară îl constituie executarea unui titlu desființat, cerere formulată potrivit art. 404 2 alin. (3) C. proc.

civ., aceasta nu vizează însă, analiza executării însăși. Ca atare, în lipsa unui text expres care să dea cererile având ca obiect întoarcerea executării, în competența instanței de executare, nu se poate susține că soluționarea în primă instanță a unor astfel de cereri ar reveni judecătoriei, în circumscripția căreia s-a făcut executarea, astfel cum prevede art. 373 alin. (2) C. proc. civ. Nefondate se privesc și criticile formulate de reclamantul M.F.P. în legătură cu decizia atacată. Astfel, după mai multe suspendări și respectiv repuneri pe rol ale cauzei, urmare decesului pârâtului A.M., prin încheierea din 10 iunie 2009 s-a dispus introducerea în cauză a lui A.C., indicat de reclamant ca moștenitor al debitorului, cu domiciliul în Alba Iulia, Bd.

Revoluției 1989, județul Alba. Din copia actului de identitate, depusă de acesta, în apel, rezultă, însă că domiciliul real al pârâtului este în Alba Iulia, str. Oituz, județul Alba, adresă la care acesta nu a fost citat pentru termenul la care tribunalul a procedat la soluționarea cauzei. Or, potrivit cu art. 85 C. proc. civ., judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, afară numai dacă legea nu dispune altfel. Tot astfel, tribunalul nu putea păși la judecarea cauzei, fără ca la dosar să existe dovada certă a decesului debitorului A.M., dovadă ce nu putea fi făcută decât prin depunerea certificatului de deces or - în situația prezumată a tergiversării deliberate a soluționării cererii de către succesorul celui în cauză - a unui duplicat de pe acest act, care putea fi solicitat chiar de către instanță.

Indispensabil soluționării judicioase a cauzei, era și stabilirea persoanei care are calitatea de succesor al defunctului A.M., simpla indicare a unui succesibil nefiind suficientă, în condițiile în care nu s-a probat că acesta ar fi acceptat moștenirea sau modalitatea în care ar fi avut loc această acceptare, pur și simplu or sub beneficiu de inventar. Nu în ultimul rând, cu prilejul rejudecării cauzei, este util a se verifica și afirmațiile reclamantului care, învederând că de peste 6 ani pârâtul defunct și prezumtivul său moștenitor, se sustrag în mod deliberat întoarcerii executării, arată că A.C. își are domiciliul chiar în imobilul care a aparținut debitorului obligației de restituire, aspect confirmat prin chiar actul de identitate, depus în cauză.

Acest aspect, face trimitere la noțiunea de sezină, respectiv de moștenitor sezinar, reglementată prin dispozițiile art. 653 din vechiul C. civ., în vigoare la data deschiderii succesiunii lui A.M., în virtutea căreia cel în cauză s-ar putea bucura de posesiunea de drept asupra bunurilor succesorale, fără a fi nevoie de îndeplinirea vreunei formalități. Tot astfel, odată dovedită calitatea de succesibil a celui în cauză, negarea calității de moștenitor nu poate fi probată decât prin prezentarea actului autentic de renunțare expresă la succesiune, în forma solemnă cerută de lege, act care nu a fost depus la dosar. Ca atare, cum toate aspectele mai sus relevate, de esența litigiului și care țin de o bună judecată asupra fondului, nu au fost lămurite de prima instanță, în mod corect curtea de apel a făcut aplicațiunea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. și a trimis cauza spre rejudecare, tribunalului. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, ambele recursuri urmează a se respinge, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul M.F.P. și pârâtul A.C. împotriva deciziei nr. 183/ A din 09 decembrie 2010 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 07 februarie 2012.