ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 824/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 324 din data de 10 iunie 2011 a Tribunalului Maramureș, secția penală, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. b) 1 C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului D.C.T., pentru infracțiunea prev. de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și pentru infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de o persoană care se află sub influența unor produse stupefiante prev. de art. 87 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. În baza art. 18 1 C. pen. și a art. 91 C. pen., s-a aplicat inculpatului sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii în sumă de 1.000 lei.

În temeiul art. 192 alin. (1) pct. 1 lit. d) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 830 lei - cheltuieli judiciare. Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut, în esență, că prin rechizitoriul întocmit la 29 aprilie 2011, în dosarul nr. 3-D/P/2010 de D.I.I.C.O.T. - Biroul teritorial Maramureș, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului D.C.T. pentru infracțiunea de deținere fără drept de droguri de risc în vederea consumului propriu, prev. de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, și de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sub influența unor substanțe psihotrope, prev. de art. 87 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

S-a reținut, în sinteză, că în data de 16 ianuarie 2010 inculpatul și-a procurat canabis, l-a deținut fără drept pentru consum propriu, a consumat efectiv asemenea droguri, iar la data de 17 ianuarie 2010 a condus pe drumurile publice (pe traseul Cavnic - Baia Mare) un autovehicul în timp ce se afla sub influența substanțelor psihotrope (THC). Din probele de la dosar, instanța de fond a reținut următoarele: În după-amiaza zilei de 16 ianuarie 2010, inculpatul D.C.T. a fumat o țigară ce conținea THC în timp ce se afla la locuința numitului I.B., apoi a doua zi, în jurul orelor 17 00 , acesta s-a deplasat împreună cu martorul N.L., de la Baia Mare la Cavnic (la schi), și retur, cu autoturismul tatălui inculpatului, marca „Skoda Octavia", înmatriculat sub nr. condus de inculpat, fiind depistați în trafic în Baia Mare, în jurul orelor 20 00 , stabilindu-se că inculpatul s-a aflat sub influența acestor substanțe, asupra martorului N.L.

găsindu-se 0,3 g canabis. Buletinul de analiză toxicologică nr. 20 din 17 ianuarie 2010 întocmit de S.M.L. Baia Mare a evidențiat prezența de THC în organismul inculpatului, iar în cuprinsul raportului de expertiză medico-legală nr. 500 din 26 mai 2010 întocmit de același serviciu s-a menționat faptul că nu există metode obiectiv științifice prin care să se poată stabili nivelul de concentrație al substanței respective, aceasta se poate afla în organism până la 72 de ore după consum (în funcție de cantitatea consumată și de starea fizică a celui care a ingerat-o), efectele ei apar după 6-10 minute de la consum și se manifestă cât timp se află în organism pe o perioadă care diferă în funcție de cantitatea de substanță consumată, de starea fizică a persoanei (cantitatea de țesut adipos) și de existența unui consum cronic sau ocazional (f.40, 53, 54 dos.

u.p.). În suplimentul la acest raport de expertiză s-a precizat faptul că în cazul administrării pe cale respiratorie a unei țigări de THC simptomele neurologice apar după 6-12 minute, perioada în care se menține în organism este variabilă în funcție de cantitatea ingerată și de starea fizică a persoanei (de cantitatea de țesut adipos în care se depozitează această substanță și de unde se elimină treptat). Perioada necesară pentru eliminarea substanței de THC provenită din ingerare prin respirație a unei singure astfel de țigări este de cel puțin 72 de ore (f.58, 59 dos. u.p.) Este adevărat, reține instanța de fond, că legiuitorul nu pretinde în cuprinsul normei de incriminare (din O.U.G.

nr. 195/2002) existența în organism a unei anumite cantități de droguri pentru ca fapta să fie infracțiune, iar stabilirea în concret a acestei cantități de asemene substanțe nu este posibilă (ca și în cazul ingerării de alcool) întrucât acestea se depun în țesutul adipos (și nu intră doar în sânge, ca și în cazul consumului de alcool pentru a li se putea determina astfel concentrația). Cu toate acestea este necesar a se avea în vedere, de la caz la caz, și alte elemente pentru a se putea stabili gradul de pericol social al faptelor și pentru a se putea individualiza răspunderea inculpaților. În speță, s-a reținut că inculpatul a deținut și a consumat o singură țigară cu THC, a condus autoturismul la un interval de cel puțin 24 de ore de la acest consum fără a avea reprezentarea faptului că această substanță se mai află în organism.

De asemenea, din procesul-verbal de sesizare din oficiu, din depozițiile martorilor sau din fișa întocmită cu ocazia recoltării de probe biologice, nu rezultă dacă și în ce măsură acest consum de droguri i-a afectat inculpatului reacțiile neurologice (și implicit capacitatea de a conduce autovehiculul), astfel că se impune, în opinia instanței de fond, a se da eficiență principiului „ in dubio pro reo ". În raport de toate aceste elemente, văzând și lipsa de antecedente penale a inculpatului, instanța de fond a apreciat că faptele acestuia nu prezintă gradul de pericol social al unor infracțiuni (respectiv al infracțiunii de deținere fără drept de droguri de risc în vederea consumului propriu prev. de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de o persoană care se află sub influența unor produse stupefiante prev. de art. 87 alin. (2) din O.U.G.

nr. 195/2002 cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. Față de cele de mai sus, s-a dispus achitarea inculpatului pentru aceste infracțiuni, în temeiul art. 10 lit. b) 1 C. proc. pen. La individualizarea sancțiunii administrative aplicate acestuia tribunalul a avut în vedere gradul de pericol social al faptelor comise (dat de natura și gravitatea lor chiar dacă ele nu constituie infracțiuni) și al inculpatului (nu are antecedente penale, și-a recunoscut faptele). În baza art. 192 alin. (1) pct. 1 lit. d) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să achite statului suma de 830 lei cu titlu de cheltuieli judiciare din care suma de 800 lei reprezintă cheltuielile de urmărire penală. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, D.I.I.C.O.T.

- SERVICIUL TERITORIAL MARAMUREȘ solicitând admiterea apelului, cu consecința pronunțării unei noi hotărâri prin care să se dispună condamnarea inculpatului D.C.T. la pedeapsa închisorii, cu suspendarea condiționată a executării acesteia. În motivarea apelului, procurorul a arătat că inculpatul D.C.T. a săvârșit infracțiunile așa cum au fost reținute în actul de inculpare, respectiv a primit cu o zi înainte cu titlu gratuit o țigară conținând canabis, aspect cunoscut pe deplin de inculpat și acceptat ca atare, consumând-o în anturajul respectiv, iar în perioada următoare, în timp ce substanța psihotropă continua să se găsească în organismul său, producând efecte specifice drogurilor și nu alcoolului, inculpatul a condus pe drumurile publice un autovehicul, până când la sfârșitul zilei de 17 ianuarie 2010 a fost surprins în trafic.

Pe lângă consumul de droguri inculpatul a agravat consecințele acestei fapte prin acțiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice, cu urmări grave și foarte grave posibil de produs, astfel că nu există elemente de atenuare a gradelor de pericol social concret al faptelor penale săvârșite, ci de agravare a acestora. S-a făcut trimitere la doctrină în ce privește scopul incriminării și conținutul infracțiunii de deținere de droguri pentru consum propriu, iar referitor la infracțiunea prev. de art. 87 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 s-a susținut că a fost incriminată alături de infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală ceea ce denotă gravitatea acestei fapte penale.

De asemenea s-a făcut trimitere la practica judiciară. Legea nu distinge privitor la eventuale grade diferite de pericol social al infracțiunii prev. de art. 87 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 în funcție de anumite reacții ori manifestări exterioare vizibile ale conducătorului auto, impunând doar depistarea prezenței în organism la momentul conducerii a drogurilor. Consideră procurorul că soluția adoptată de instanța de fond nu este de natură a proteja societatea și valorile acesteia de urmările unor fapte penale pe care trebuie să le descurajeze, și că nu s-a ținut seama de concluziile expertizelor medico-legale efectuate în cauză în care s-a arătat perioada de timp în care drogul persistă în organism și care sunt consecințele și manifestările psiho-neurologice ale ingurgitării fie și a unei singure doze de THC în organism.

Prin decizia penală nr. 162 A din 3 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția penală, a respins ca nefondat apelul declarat de Ministerul Public, menținând astfel sentința instanței de fond. Pentru a dispune în acest sens, instanța de prim-control judiciar a reținut următoarele: În primul rând, s-a apreciat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, susținută de probele administrate în cauză. A rezultat din ansamblul probator că, în după amiaza zilei de 16 ianuarie 2010, inculpatul D.C.T. a fumat o țigară ce conținea THC în timp ce se afla la locuința numitului I.B., apoi a doua zi, în jurul orelor 17 00 , acesta s-a deplasat împreună cu martorul N.L.

de la Baia Mare la Cavnic (la schi) și retur cu autoturismul tatălui inculpatului marca „Skoda Octavia" înmatriculat sub nr. condus de inculpat, fiind depistați în trafic în Baia Mare, în jurul orelor 20 00 , stabilindu-se că inculpatul s-a aflat sub influența acestor substanțe, asupra martorului N.L. găsindu-se 0,3 g canabis. Curtea de apel a menționat că, în conformitate cu prevederile art. 18 1 C. pen., dacă fapta prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret este lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Alin. (2) al art. 18 1 C. pen. dispune că la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele desăvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului, dacă este cunoscut.

Din conținutul art. 18 1 alin. (2) C. pen. rezultă că aprecierea unei fapte ca fiind lipsită de pericolul social al unei infracțiuni poate avea loc și prin raportare doar la datele care țin de faptă, nu și de persoana făptuitorului, o soluție întemeiată pe lipsa de pericol social al infracțiunii putând fi adoptată și în cazul în care făptuitorul nu este cunoscut și deci nu există date referitoare la persoana sa. În consecință, în raport de aceste prevederi legale curtea de apel a apreciat că în mod corect instanța de fond a stabilit că faptele imputate inculpatului D.C.T. nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul după ce substanța interzisă fusese consumată cu o zi înainte, deținerea de drog de risc în vederea consumului propriu, constând în deținerea unei singure țigări cu canabis ce a fost consumată de inculpat în mod izolat, fără ca din datele de la dosar să rezulte că acesta obișnuia să consume astfel de substanțe, ori că a mai deținut în vederea consumului propriu în vreo împrejurare substanțe interzise, coroborate cu atitudinea procesuală sinceră a inculpatului, pe tot parcursul procesului, și prezentarea sa în fața organelor judiciare, inclusiv în fața instanței de apel, sunt aspecte de natură a contura atingerea minimă adusă valorilor ocrotite de lege și vădita lipsă de importanță a faptelor inculpatului.

Este incontestabil - în opinia instanței de apel - că, din punct de vedere strict formal, fapta de a conduce un autovehicul pe drumurile publice fiind sub influența unor substanțe ori produse stupefiante, precum și fapta de a deține droguri de risc în vederea consumului propriu, prezintă un pericol social. Totuși, invocarea unor aspecte de ordin general de către procuror pentru a justifica soluția de condamnare a inculpatului, respectiv: frecventa evenimentelor rutiere ce a crescut considerabil, precum și frecvența consumului de droguri de risc, necesitatea descurajării faptelor penale, nu reprezintă argumente care să poată fi luate în considerare în cazul prezent.

Determinarea pericolului social se face in concret, cu referire directa la împrejurările ce au ocazionat ori pe fondul cărora s-a comis fapta, la modul concret de manifestare a autorului si la persoana acestuia, neputându-i-se reproșa inculpatului frecvența evenimentelor rutiere ori creșterea consumului de droguri de risc. De asemenea, curtea de apel a menționat că nu poate avea în vedere situația inculpaților din alte dosare, ci se poate raporta doar la situația concretă, obiectivă din prezentul dosar, observând - în acest sens - că, prin rechizitoriu, față de învinuitul N.L. s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ, cu motivarea că nu are antecedente penale, a avut o conduită bună în cursul urmăririi penale, nefiind cunoscut ca o persoană cu un comportament antisocial, așadar soluția se întemeiază numai pe aspecte care țin de persoana învinuitului N.L.

Concluzia referitoare la lipsa comportamentului antisocial al învinuitului N.L. nu este susținută de nici un act de la dosar (cazier auto, caracterizare) după cum nici concluziile în privința periculozității inculpatului D.C.T. nu au susținere în actele de la dosar, fiind făcute doar referiri generice la gradul de pericol social al infracțiunilor reținute în sarcina acestuia. Reține instanța de apel că inculpatul D.C.T. a deținut în vederea consumului propriu o singură țigară cu canabis, pe care a fumat-o, și a condus, a doua zi după ce a fumat respectiva țigară, autovehiculul pe o strada din Baia Mare, venind dinspre Cavnic, fără a cauza vreun eveniment rutier și fără a se constata încălcarea vreunei reguli de circulație.

împrejurările că inculpatul a recunoscut comiterea faptelor, le-a regretat și că în momentul conducerii pe drumurile publice a autoturismului nu a realizat că poate fi afectat de consumul unei singure țigări cu canabis ce avusese loc cu o zi înainte, că acțiunea sa de conducere în condițiile descrise a autoturismului nu s-a soldat cu încălcarea vreunei reguli de circulație ori cu vreo urmare periculoasă constând în avarierea vreunor bunuri, ori producerea unui accident soldat cu victime, sunt de natură, în opinia instanței de apel, a conduce la concluzia temeiniciei soluției dispuse de instanța de fond.

S-a mai arătat că susținerea inculpatului, referitoare la faptul că nu a realizat că poate fi afectat de consumul unei singure țigări cu canabis ce avusese loc cu o zi înainte, este credibilă, ținând seama că pentru a stabili prezența în organism și efectele substanțelor interzise a fost necesar a se dispune efectuarea unei expertize medico-legale, așadar a fost necesar a se recurge la cunoștințele unor specialiști, conform art. 116 C. proc. pen. Totodată, din probele administrate rezultă ca inculpatul nu are antecedente penale, este student în vârstă de 22 de ani, a avut o conduită procesuală corectă, astfel că soluția instanței de fond prin care i se acordă șansa de reeducare printr-o intervenție coercitivă redusă apare ca fiind temeinică și legală.

Reținând în ansamblu criteriile de individualizare prev. de art. 72 C. pen., și raportând circumstanțele reale la cele personale, curtea de apel a apreciat că soluția de achitare pronunțată își poate atinge scopul educativ, păstrându-se în același timp și fermitatea actului de justiție, instanța de fond cuantificând judicios gravitatea concretă a faptelor săvârșite de inculpat. Împotriva ambelor hotărâri, Ministerul Public a declarat recurs, fiind invocate cazurile de casare prevăzute de art. 385/9 pct. 14, 17/2 și 18 C. proc. pen., motivele fiind expuse în partea introductivă a prezentei decizii. Recursul Ministerului Public va fi admis, și cauza penală trimisă la instanța de fond, pentru rejudecare, având în vedere următoarele: Așa cum rezultă din examinarea conținutului încheierii de ședință din data de 26 mai 2011, instanța de fond a soluționat cauza penală, la cererea expresă a inculpatului, prin procedura prevăzută de art. 320/1 C. proc.

pen., la dezbateri acuzarea solicitând condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, iar apărarea solicitând, în principal, achitarea în temeiul art. 10 lit. b)/1 C. pen. cu referire la art. 18/1 C. pen., iar în subsidiar, aplicarea pedepsei amenzii, iar nu a pedepsei închisorii [chiar executabilă în modalități neprivative de libertate). Soluția instanței de fond a fost cea de achitare în temeiul art. 10 lit. b)/1 C. proc. pen. cu referire la art. 18/1 C. pen.] Ulterior, în apelul Ministerului Public, instanța de prim-control judiciar, fără a efectua cercetare judecătorească, a soluționat cauza la primul termen de judecată, confirmând soluția de achitare dispusă de instanța de fond.

în apel, acuzarea, ca și la fond, a solicitat condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, invocând atât aspecte din doctrina juridică, cât și aspecte din jurisprudența Î.C.C.J. în apel, inculpatul a invocat „dreptul la tăcere" (pag. 1 a deciziei). Sentința și decizia atacate sunt nelegale pentru motivele ce se vor arăta: Prin Legea nr. 202/2010, respectiv, art. 320/1 C. proc.

pen., legiuitorul român a introdus în dreptul intern o nouă procedură de judecată, cunoscută în multe sisteme judiciare (cel nord-american fiind promotorul principal al acesteia), procedură denumită, după caz, „pledarea vinovăției", „recunoașterea vinovăției", „procedură sumară de judecată", „procedură simplificată de judecată" etc. Această nouă procedură de judecată este parte a conceptului juridic contemporan de „justiție penală negociată" căreia, în viitorul Cod de procedură penală, i se vor adăuga și altele („acordul de recunoaștere a vinovăției" etc). Elemente ale acestui nou concept sunt relevate de tezele prealabile ale noilor coduri (H.G. nr. 829/2007 și H.G. nr. 1183/2008), precum și de doctrina juridică.

În sinteză, potrivit dispozițiilor art. 320/1 C. proc. pen., în schimbul „pledării vinovăției" în fața judecătorului, și acceptării judecării cauzei pe baza probatorului administrat în cursul urmării penale, acuzatul este condamnat, având dreptul să fie sancționat cu o pedeapsă redusă, evitând astfel aplicarea unei pedepse orientată semnificativ către maximul special al textului incriminator al faptei ori chiar egală cu acest maxim. O astfel de procedură de judecată, după cum s-a menționat regăsită în majoritatea sistemelor judiciare penale moderne, compatibilă cu principiile CEDO și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prezintă evidente avantaje, deopotrivă pentru acuzat și pentru înfăptuirea justiției, prezentarea lor neconstituind obiectul acestei cauze penale.

În consecință, în situația în care inculpatul „pledează vinovat", instanța de fond nu mai efectuează „cercetare judecătorească", dispunând soluția condamnării acestuia, cu aplicarea unei pedepse reduse în condițiile art. 320/1 alin. (7) C. proc. pen. O altă soluție nu este posibilă deoarece, în toate celelalte situații, legea impune, în mod firesc, efectuarea cercetării judecătorești de către judecător: administrarea probelor în mod direct, nemijlocit, contradictoriu și public, în condițiile unei proceduri judiciare complete, iar nu „simplificate". Numai o cercetare judecătorească „completă" poate sta la baza oricărei soluții prevăzută de art. 345 C. proc. pen. („achitare" sau „condamnare"). Examinarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 320/1 C. proc.

pen. susține, în mod categoric, cele menționate, după cum se va arăta în continuare: Astfel, potrivit art. 320/1 alin. (4)C. proc. pen., în vigoare la data judecării cauzei, „instanța de judecată soluționează cauza penală atunci când, din probele administrate (NB - la urmărirea penală), rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite și sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse". Textul citat este rațional deoarece se înlătură două erori grave ce se pot comite în „procedura simplificată de judecată", și anume: - condamnarea acuzatului pe baza unor probe insuficiente, care nu dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, faptele pentru care a fost trimis în judecată - condamnarea altei persoane decât cea care, în mod real, a săvârșit faptele deduse judecății.

În aceste situații, judecătorul este obligat să procedeze la efectuarea cercetării judecătorești, chiar dacă inculpatul solicită expres aplicarea procedurii de judecată prevăzută de art. 320/1 C. proc. pen. Textul art. 320/1 alin. (4)C. proc. pen. a fost modificat prin O.U.G. nr. 121/2011 și are următorul conținut: „Instanța de judecată soluționează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat". Această modificare relevă, încă o dată, că în urma judecării cauzei penale pe baza „procedurii simplificate" nu se poate dispune o soluție decât atunci când fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, nu și atunci când, printre altele, fapta nu constituie infracțiune (aici fiind inclus și cazul prevăzut de art. 10 lit. b)/1 C. proc.

pen. combinat cu art. 18/1 C. pen. deoarece, în această ipoteză, instanța constată că „fapta nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni"). Aceste dispoziții legale trebuie corelate cu cele ale art. 320/1 alin. (7) C. proc. pen. conform cărora „Instanța va pronunța condamnarea inculpatului care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege" (dispoziții nemodificate de O.U.G. nr. 121/2011). În concluzie, prin aplicarea procedurii prevăzută de art. 320/1 C. proc. pen., instanța nu poate pronunța decât soluția de „condamnare a inculpatului" care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege. Achitarea inculpatului nu se poate dispune decât în urma efectuării „cercetării judecătorești", chiar dacă acesta a solicitat expres judecarea prin această „procedură simplificată". De altfel, un alt argument din care rezultă voința legiuitorului, este cel dedus din dispozițiile art. 320/1 alin. (8) C. proc.

pen., astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 121/2011: „Instanța respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. În acest caz, instanța continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun". „Continuarea judecării cauzei potrivit procedurii de drept comun" (adică prin efectuarea cercetării judecătorești] se poate realiza fie la începutul procedurii judiciare, după respingerea cererii inculpatului de judecare în condițiile art. 320/1 C. proc.

pen., fie prin repunerea cauzei pe rol în vederea efectuării cercetării judecătorești dacă judecătorul a acceptat cererea inculpatului însă, cu ocazia deliberării, constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat și, deci, că poate pronunța, în condițiile art. 320/1 alin. (7) C. proc. pen., condamnarea inculpatului care va beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege. În consecință, pe lângă cele deja menționate, având în vedere și lipsa cercetării judecătorești - astfel cum s-a statuat conform principiilor arătate în decizia penală nr. 6026/2007 a Î.C.C.J.

- se va admite recursul Ministerului Public, se vor casa ambele hotărâri atacate și se va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță, niciuna dintre instanțe neefectuând cercetare judecătorească. În final, cu referire la corelația dintre soluția dispusă în temeiul art. 10 lit. b)/1 C. proc. pen., cu referire la art. 18/1 C. pen., și necesitatea stabilirii corecte și complete a situației de fapt în urma administrării nemijlocite a probelor de către judecător, Înalta Curte apreciază că se impune și menționarea argumentelor juridice expuse în Decizia nr. VII/2009 a SECȚIILOR UNITE ALE Î.C.C.J. (M.Of.

nr. 691/2009), în care se arată următoarele cu privire la controlul judiciar al soluțiilor dispuse în temeiul art. 18/1 C. pen.: „... cenzura instanței de control judiciar, ca instanță de recurs, trebuie să urmărească atenta și completa verificare a întregului material probator din dosar, pentru ca eroarea de fapt sesizată să nu fie doar aparentă sau ca împrejurarea considerată esențială lămuririi cauzei să fie neverificabilă. Or, eventualele constatări privind gradul de pericol social al unei anumite fapte pot fi consecința unor aprecieri determinate de raționamente bazate pe erori esențiale în reținerea faptelor și a împrejurărilor în care au fost comise ori care privesc persoana făptuitorului.

Cum astfel de erori se pot răsfrânge grav asupra justei rețineri a faptelor și a gradului de pericol social al făptuitorului, cu consecința aplicării unui tratament penal inadecvat, trebuie să se aibă în vedere că însuși scopul procesului penal, ca și principiile aflării adevărului și al rolului activ, astfel cum sunt reglementate în art. 1, art. 3 și art. 4 C. proc. pen., impun stabilirea realității în totalitatea sa, cu toate detaliile, având relevanță în justa determinare a gradului de pericol social în accepțiunea prevederilor art. 18 1 C. pen. Evident, numai pe baza aprecierii corecte și complete a materialului probator necesar pot fi descoperite faptele și împrejurările cu reală semnificație pentru evaluarea gradului de pericol social în raport cu elementele la care se referă dispozițiile art. 18 1 alin. (1) și (2) C. pen.

De aceea, excluderea posibilității instanței de recurs de a-și exercita cenzura și asupra modului în care instanțele ierarhic inferioare au apreciat conținutul probelor în raport cu elementele ce pot duce la constatarea lipsei vădite de importanță a unei anumite încălcări a legii, de natură a-i conferi lipsa pericolului social al unei infracțiuni, sau, dimpotrivă, la evidențierea gradului de pericol social, cu consecința neaplicabilității dispozițiilor art. 18 1 C. pen., ar echivala cu lipsirea de conținut a cazului de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., putând conduce astfel la denaturarea substanțială a scopului procesului penal și la nesocotirea principiilor sale de bază.

Ca urmare, nu trebuie să prevaleze formalismul în interpretarea dispozițiilor ce guvernează procesul penal, care ar putea echivala cu acceptarea producerii de erori grave, doar pentru a se asigura o aparentă separare a situațiilor de fapt de cele specifice de drept. înfăptuirea interesului superior al justiției, acela de aflare a adevărului, și impunerea respectului cuvenit legii fac necesar ca, în cadrul temeiului de casare înscris în art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., să se examineze și întregul ansamblu de împrejurări de ordin obiectiv sau subiectiv ce trebuie să stea la baza aprecierii incidenței prevederilor art. 18 1 C. pen. în raport cu cazul concret judecat". Înalta Curte apreciază că, în raport de condițiile concrete în care a fost soluționată cauza (lipsa cercetării judecătorești la cele două jurisdicții), este exclusă aplicarea dispozițiilor cazului de casare prevăzut de art. 385/9 pct. 18 C. proc.

pen. deoarece examinarea „erorii grave de fapt" presupune, implicit, examinarea probatoriului, atât a celui administrat în cursul urmăririi penale, cât și a celui administrat în cursul cercetării judecătorești. În consecință, instanța de fond - în rejudecare - după caz, fie va face legala aplicare a dispozițiilor art. 320/1 C. proc. pen., fie va efectua cercetarea judecătorească în urma căreia va putea dispune oricare din soluțiile prevăzute de lege (soluția de achitare ori soluția de condamnare). Întrucât încheierea de ședință din 26 mai 2011, în care au fost consemnate dezbaterile și prin care s-a dispus amânarea pronunțării hotărârii, face parte integrantă din sentința atacată, odată cu casarea acesteia, implicit, este casată și încheierea respectivă.

Observând dispozițiile art. 385/15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., precum și cele ale art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Cluj împotriva deciziei penale nr. 162/A din 03 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, privind pe intimatul inculpat D.C.T. Casează decizia penală sus-menționată și sentința penală nr. 324 din 10 iunie 2011 a Tribunalului Maramureș și dispune rejudecarea cauzei de Tribunalul Maramureș. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 20 martie 2012.