ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 824/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 824/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 324 din data

de 10 iunie 2011 a Tribunalului Maramureș, secția penală, în temeiul art. 11

pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. b)

1

C. proc. pen.,

s-a dispus achitarea inculpatului D.C.T., pentru infracțiunea

prev. de

art. 4 alin. (1) din Legea nr.

143/2000 și pentru infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui

autovehicul de o persoană care se află sub influența unor produse stupefiante

prev. de

art. 87 alin. (2) din O.U.G. nr.

195/2002, cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

În baza art. 18

1

C. pen. și

a art. 91 C. pen., s-a aplicat inculpatului sancțiunea cu caracter

administrativ a amenzii în sumă de 1.000 lei.

În temeiul art. 192 alin. (1) pct. 1 lit.

d) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 830

lei - cheltuieli judiciare.

Pentru a dispune în acest sens, prima

instanță a reținut, în esență, că prin rechizitoriul întocmit la 29 aprilie

2011, în dosarul nr. 3-D/P/2010 de D.I.I.C.O.T. - Biroul teritorial Maramureș, s-a

dispus trimiterea în judecată a inculpatului D.C.T. pentru infracțiunea de

deținere fără drept de droguri de risc în vederea consumului propriu,

prev. de

art. 4 alin. (1) din Legea nr.

143/2000, și de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sub influența

unor substanțe psihotrope,

prev.

de

art. 87

alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. S-a

reținut, în sinteză, că în data de 16 ianuarie 2010 inculpatul și-a procurat

canabis, l-a deținut fără drept pentru consum propriu, a consumat efectiv

asemenea droguri, iar la data de 17 ianuarie 2010 a condus pe drumurile publice

(pe traseul Cavnic - Baia Mare) un autovehicul în timp ce se afla sub influența

substanțelor psihotrope (THC).

Din probele de la dosar, instanța de

fond a reținut următoarele:

În după-amiaza zilei de 16 ianuarie

2010, inculpatul D.C.T. a fumat o țigară ce conținea THC în timp ce se afla la

locuința numitului I.B., apoi a doua zi, în jurul orelor 17

00

,

acesta s-a deplasat împreună cu martorul N.L., de la Baia Mare la Cavnic (la

schi), și retur, cu autoturismul tatălui inculpatului, marca „Skoda

Octavia", înmatriculat sub nr. condus de inculpat, fiind depistați în

trafic în Baia Mare, în jurul orelor 20

00

, stabilindu-se că inculpatul

s-a aflat sub influența acestor substanțe, asupra martorului N.L. găsindu-se

0,3 g canabis.

Buletinul de analiză toxicologică

nr. 20 din 17 ianuarie 2010 întocmit

de S.M.L. Baia Mare a evidențiat prezența de THC în organismul inculpatului, iar

în cuprinsul raportului de expertiză medico-legală nr. 500 din 26 mai 2010

întocmit de același serviciu s-a menționat faptul că nu există metode obiectiv

științifice prin care să se poată stabili nivelul de concentrație al substanței

respective, aceasta se poate afla în organism până la 72 de ore după consum (în

funcție de cantitatea consumată și de starea fizică a celui care a ingerat-o),

efectele ei apar după 6-10 minute de la consum și se manifestă cât timp se află

în organism pe o perioadă care diferă în funcție de cantitatea de substanță

consumată, de starea fizică a persoanei (cantitatea de țesut adipos) și de

existența unui consum cronic sau ocazional (f.40, 53, 54 dos. u.p.).

În suplimentul la acest raport de expertiză

s-a precizat faptul că în cazul administrării pe cale respiratorie a unei

țigări de THC simptomele neurologice apar după 6-12 minute, perioada în care se

menține în organism este variabilă în funcție de cantitatea ingerată și de

starea fizică a persoanei (de cantitatea de țesut adipos în care se depozitează

această substanță și de unde se elimină treptat). Perioada necesară pentru

eliminarea substanței de THC provenită din ingerare prin respirație a unei

singure astfel de țigări este de cel puțin 72 de ore (f.58, 59 dos. u.p.)

Este adevărat, reține instanța de

fond, că legiuitorul nu pretinde în cuprinsul normei de incriminare (din O.U.G.

nr. 195/2002) existența în organism a unei anumite cantități de droguri pentru

ca fapta să fie infracțiune, iar stabilirea în concret a acestei cantități de

asemene substanțe nu este posibilă (ca și în cazul ingerării de alcool)

întrucât acestea se depun în țesutul adipos (și nu intră doar în sânge, ca și

în cazul consumului de alcool pentru a li se putea determina astfel

concentrația). Cu toate acestea este necesar a se avea în vedere, de la caz la

caz, și alte elemente pentru a se putea stabili gradul de pericol social al

faptelor și pentru a se putea individualiza răspunderea inculpaților.

În speță, s-a reținut că inculpatul a

deținut și a consumat o singură țigară cu THC, a condus autoturismul la un

interval de cel puțin 24 de ore de la acest consum fără a avea reprezentarea

faptului că această substanță se mai află în organism. De asemenea, din

procesul-verbal de sesizare din oficiu, din depozițiile martorilor sau din fișa

întocmită cu ocazia recoltării de probe biologice, nu rezultă dacă și în ce

măsură acest consum de droguri i-a afectat inculpatului reacțiile neurologice

(și implicit capacitatea de a conduce autovehiculul), astfel că se impune, în

opinia instanței de fond, a se da eficiență principiului „

in dubio pro reo

".

În raport de toate aceste elemente,

văzând și lipsa de antecedente penale a inculpatului, instanța de fond a

apreciat că faptele acestuia nu prezintă gradul de pericol social al unor

infracțiuni (respectiv al infracțiunii de deținere fără drept de droguri de

risc în vederea consumului propriu

prev. de

art.

4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și de conducere pe drumurile publice a unui

autovehicul de o persoană care se află sub influența unor produse stupefiante

prev. de

art. 87 alin. (2) din O.U.G. nr.

195/2002 cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. Față de cele de mai sus, s-a dispus

achitarea inculpatului pentru aceste infracțiuni, în temeiul art. 10 lit. b)

1

C. proc. pen. La individualizarea sancțiunii administrative aplicate acestuia

tribunalul a avut în vedere gradul de pericol social al faptelor comise (dat de

natura și gravitatea lor chiar dacă ele nu constituie infracțiuni) și al

inculpatului (nu are antecedente penale, și-a recunoscut faptele).

În baza art. 192 alin. (1) pct. 1 lit.

d) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să achite statului suma de 830 lei

cu titlu de cheltuieli judiciare din care suma de 800 lei reprezintă

cheltuielile de urmărire penală.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel, în termen legal, D.I.I.C.O.T.

-

SERVICIUL TERITORIAL MARAMUREȘ solicitând admiterea apelului, cu consecința

pronunțării unei noi hotărâri prin care să se dispună condamnarea inculpatului

D.C.T. la pedeapsa închisorii, cu suspendarea condiționată a executării

acesteia.

În motivarea apelului, procurorul a

arătat că inculpatul D.C.T. a săvârșit infracțiunile așa cum au fost reținute

în actul de inculpare, respectiv a primit cu o zi înainte cu titlu gratuit o

țigară conținând canabis, aspect cunoscut pe deplin de inculpat și acceptat ca

atare, consumând-o în anturajul respectiv, iar în perioada următoare, în timp

ce substanța psihotropă continua să se găsească în organismul său, producând

efecte specifice drogurilor și nu alcoolului, inculpatul a condus pe drumurile

publice un autovehicul, până când la sfârșitul zilei de 17 ianuarie 2010 a fost

surprins în trafic. Pe lângă consumul de droguri inculpatul a agravat

consecințele acestei fapte prin acțiunea de conducere a unui autovehicul pe

drumurile publice, cu urmări grave și foarte grave posibil de produs, astfel că

nu există elemente de atenuare a gradelor de pericol social concret al faptelor

penale săvârșite, ci de agravare a acestora. S-a făcut trimitere la doctrină în

ce privește scopul incriminării și conținutul infracțiunii de deținere de

droguri pentru consum propriu, iar referitor la infracțiunea

prev. de

art. 87 alin. (2) din O.U.G. nr.

195/2002 s-a susținut că a fost incriminată alături de infracțiunea de

conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având în sânge o îmbibație

alcoolică peste limita legală ceea ce denotă gravitatea acestei fapte penale.

De asemenea s-a făcut trimitere la practica judiciară. Legea nu distinge

privitor la eventuale grade diferite de pericol social al infracțiunii

prev. de

art. 87 alin. (2) din O.U.G. nr.

195/2002 în funcție de anumite reacții ori manifestări exterioare vizibile ale

conducătorului auto, impunând doar depistarea prezenței în organism la momentul

conducerii a drogurilor. Consideră procurorul că soluția adoptată de instanța

de fond nu este de natură a proteja societatea și valorile acesteia de urmările

unor fapte penale pe care trebuie să le descurajeze, și că nu s-a ținut seama

de concluziile expertizelor medico-legale efectuate în cauză în care s-a arătat

perioada de timp în care drogul persistă în organism și care sunt consecințele

și manifestările psiho-neurologice ale ingurgitării fie și a unei singure doze

de THC în organism.

Prin decizia penală nr. 162 A din 3

octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția penală, a respins ca nefondat

apelul declarat de Ministerul Public, menținând astfel sentința instanței de

fond.

Pentru a dispune în acest sens,

instanța de prim-control judiciar a reținut următoarele:

În primul rând, s-a apreciat că

instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, susținută de

probele administrate în cauză. A rezultat din ansamblul probator că, în după

amiaza zilei de 16 ianuarie 2010, inculpatul D.C.T. a fumat o țigară ce

conținea THC în timp ce se afla la locuința numitului I.B., apoi a doua zi, în

jurul orelor 17

00

, acesta s-a deplasat împreună cu martorul N.L. de

la Baia Mare la Cavnic (la schi) și retur cu autoturismul tatălui inculpatului

marca „Skoda Octavia" înmatriculat sub nr. condus de inculpat, fiind

depistați în trafic în Baia Mare, în jurul orelor 20

00

,

stabilindu-se că inculpatul s-a aflat sub influența acestor substanțe, asupra

martorului N.L. găsindu-se 0,3 g canabis.

Curtea de apel a menționat că, în

conformitate cu prevederile art. 18

1

C. pen., dacă fapta prin

atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei

concret este lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol

social al unei infracțiuni. Alin. (2) al art. 18

1

C. pen. dispune că

la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și

mijloacele desăvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care

fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum

și de persoana și conduita făptuitorului, dacă este cunoscut. Din conținutul

art. 18

1

alin. (2) C. pen. rezultă că aprecierea unei fapte ca fiind

lipsită de pericolul social al unei infracțiuni poate avea loc și prin

raportare doar la datele care țin de faptă, nu și de persoana făptuitorului, o

soluție întemeiată pe lipsa de pericol social al infracțiunii putând fi adoptată

și în cazul în care făptuitorul nu este cunoscut și deci nu există date

referitoare la persoana sa.

În consecință, în raport de aceste

prevederi legale curtea de apel a apreciat că în mod corect instanța de fond a

stabilit că faptele imputate inculpatului D.C.T. nu prezintă gradul de pericol

social al unei infracțiuni. Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul

după ce substanța interzisă fusese consumată cu o zi înainte, deținerea de drog

de risc în vederea consumului propriu, constând în deținerea unei singure

țigări cu canabis ce a fost consumată de inculpat în mod izolat, fără ca din

datele de la dosar să rezulte că acesta obișnuia să consume astfel de

substanțe, ori că a mai deținut în vederea consumului propriu în vreo

împrejurare substanțe interzise, coroborate cu atitudinea procesuală sinceră a

inculpatului, pe tot parcursul procesului, și prezentarea sa în fața organelor

judiciare, inclusiv în fața instanței de apel, sunt aspecte de natură a contura

atingerea minimă adusă valorilor ocrotite de lege și vădita lipsă de importanță

a faptelor inculpatului.

Este incontestabil - în opinia

instanței de apel - că, din punct de vedere strict formal, fapta de a conduce

un autovehicul pe drumurile publice fiind sub influența unor substanțe ori

produse stupefiante, precum și fapta de a deține droguri de risc în vederea

consumului propriu, prezintă un pericol social. Totuși, invocarea unor aspecte

de ordin general de către procuror pentru a justifica soluția de condamnare a

inculpatului, respectiv: frecventa evenimentelor rutiere ce a crescut

considerabil, precum și frecvența consumului de droguri de risc, necesitatea

descurajării faptelor penale, nu reprezintă argumente care să poată fi luate în

considerare în cazul prezent. Determinarea pericolului social se face in

concret, cu referire directa la împrejurările ce au ocazionat ori pe fondul

cărora s-a comis fapta, la modul concret de manifestare a autorului si la

persoana acestuia, neputându-i-se reproșa inculpatului frecvența evenimentelor

rutiere ori creșterea consumului de droguri de risc.

De asemenea, curtea de apel a

menționat că nu poate avea în vedere situația inculpaților din alte dosare, ci

se poate raporta doar la situația concretă, obiectivă din prezentul dosar,

observând - în acest sens - că, prin rechizitoriu, față de învinuitul N.L. s-a

dispus scoaterea de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni cu caracter

administrativ, cu motivarea că nu are antecedente penale, a avut o conduită

bună în cursul urmăririi penale, nefiind cunoscut ca o persoană cu un

comportament antisocial, așadar soluția se întemeiază numai pe aspecte care țin

de persoana învinuitului N.L. Concluzia referitoare la lipsa comportamentului

antisocial al învinuitului N.L. nu este susținută de nici un act de la dosar

(cazier auto, caracterizare) după cum nici concluziile în privința

periculozității inculpatului D.C.T. nu au susținere în actele de la dosar,

fiind făcute doar referiri generice la gradul de pericol social al

infracțiunilor reținute în sarcina acestuia.

Reține instanța de apel că inculpatul

D.C.T. a deținut în vederea consumului propriu o singură țigară cu canabis, pe

care a fumat-o, și a condus, a doua zi după ce a fumat respectiva țigară,

autovehiculul pe o strada din Baia Mare, venind dinspre Cavnic, fără a cauza

vreun eveniment rutier și fără a se constata încălcarea vreunei reguli de

circulație. împrejurările că inculpatul a recunoscut comiterea faptelor, le-a

regretat și că în momentul conducerii pe drumurile publice a autoturismului nu

a realizat că poate fi afectat de consumul unei singure țigări cu canabis ce avusese

loc cu o zi înainte, că acțiunea sa de conducere în condițiile descrise a

autoturismului nu s-a soldat cu încălcarea vreunei reguli de circulație ori cu

vreo urmare periculoasă constând în avarierea vreunor bunuri, ori producerea

unui accident soldat cu victime, sunt de natură, în opinia instanței de apel, a

conduce la concluzia temeiniciei soluției dispuse de instanța de fond. S-a mai

arătat că susținerea inculpatului, referitoare la faptul că nu a realizat că

poate fi afectat de consumul unei singure țigări cu canabis ce avusese loc cu o

zi înainte, este credibilă, ținând seama că pentru a stabili prezența în

organism și efectele substanțelor interzise a fost necesar a se dispune efectuarea

unei expertize medico-legale, așadar a fost necesar a se recurge la

cunoștințele unor specialiști, conform art. 116 C. proc. pen. Totodată, din

probele administrate rezultă ca inculpatul nu are antecedente penale, este

student în vârstă de 22 de ani, a avut o conduită procesuală corectă, astfel că

soluția instanței de fond prin care i se acordă șansa de reeducare printr-o

intervenție coercitivă redusă apare ca fiind temeinică și legală. Reținând în

ansamblu criteriile de individualizare

prev. de

art. 72 C. pen., și raportând

circumstanțele reale la cele personale, curtea de apel a apreciat că soluția de

achitare pronunțată își poate atinge scopul educativ, păstrându-se în același

timp și fermitatea actului de justiție, instanța de fond cuantificând judicios

gravitatea concretă a faptelor săvârșite de inculpat.

Împotriva ambelor hotărâri, Ministerul

Public a declarat recurs,

fiind

invocate cazurile de casare prevăzute de art. 385/9 pct. 14, 17/2 și 18 C.

proc. pen., motivele fiind expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

Recursul Ministerului Public va fi

admis, și cauza penală trimisă la instanța de fond, pentru rejudecare, având în

vedere următoarele:

Așa cum rezultă din examinarea

conținutului încheierii de ședință din data de 26 mai 2011, instanța de fond a

soluționat cauza penală, la cererea expresă a inculpatului, prin procedura

prevăzută de art. 320/1 C. proc. pen., la dezbateri acuzarea solicitând

condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii cu suspendarea sub supraveghere

a executării acesteia, iar apărarea solicitând, în principal, achitarea în

temeiul art. 10 lit. b)/1 C. pen. cu referire la art. 18/1 C. pen., iar în

subsidiar, aplicarea pedepsei amenzii, iar nu a pedepsei închisorii [chiar

executabilă în modalități neprivative de libertate). Soluția instanței de fond

a fost cea de achitare în temeiul art. 10 lit. b)/1 C. proc. pen. cu referire

la art. 18/1 C. pen.]

Ulterior, în apelul Ministerului

Public, instanța de prim-control judiciar, fără a efectua cercetare

judecătorească, a soluționat cauza la primul termen de judecată, confirmând

soluția de achitare dispusă de instanța de fond. în apel, acuzarea, ca și la

fond, a solicitat condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii cu

suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, invocând atât aspecte din

doctrina juridică, cât și aspecte din jurisprudența Î.C.C.J. în apel,

inculpatul a invocat „dreptul la tăcere" (pag. 1 a deciziei).

Sentința și decizia atacate sunt

nelegale pentru motivele ce se vor arăta:

Prin Legea nr. 202/2010, respectiv,

art. 320/1 C. proc. pen., legiuitorul român a introdus în dreptul intern o nouă

procedură de judecată, cunoscută în multe sisteme judiciare (cel nord-american

fiind promotorul principal al acesteia), procedură denumită, după caz, „pledarea

vinovăției", „recunoașterea vinovăției", „procedură sumară de

judecată", „procedură simplificată de judecată" etc.

Această nouă procedură de judecată

este parte a conceptului juridic contemporan de „justiție penală

negociată" căreia, în viitorul Cod de procedură penală, i se vor adăuga și

altele („acordul de recunoaștere a vinovăției" etc). Elemente ale acestui

nou concept sunt relevate de tezele prealabile ale noilor coduri (H.G. nr. 829/2007

și H.G. nr. 1183/2008), precum și de doctrina juridică.

În sinteză, potrivit dispozițiilor

art. 320/1 C. proc. pen., în schimbul „pledării vinovăției" în fața

judecătorului, și acceptării judecării cauzei pe baza probatorului administrat

în cursul urmării penale, acuzatul este condamnat, având dreptul să fie

sancționat cu o pedeapsă redusă, evitând astfel aplicarea unei pedepse

orientată semnificativ către maximul special al textului incriminator al faptei

ori chiar egală cu acest maxim.

O astfel de procedură de judecată,

după cum s-a menționat regăsită în majoritatea sistemelor judiciare penale

moderne, compatibilă cu principiile CEDO și cu jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, prezintă evidente avantaje, deopotrivă pentru acuzat și

pentru înfăptuirea justiției, prezentarea lor neconstituind obiectul acestei

cauze penale.

În consecință, în situația în care

inculpatul „pledează vinovat", instanța de fond nu mai efectuează

„cercetare judecătorească", dispunând soluția condamnării acestuia, cu

aplicarea unei pedepse reduse în condițiile art. 320/1 alin. (7) C. proc. pen.

O altă soluție nu este posibilă

deoarece, în toate celelalte situații, legea impune, în mod firesc, efectuarea

cercetării judecătorești de către judecător: administrarea probelor în mod

direct, nemijlocit, contradictoriu și public, în condițiile unei proceduri

judiciare complete, iar nu „simplificate".

Numai o cercetare judecătorească

„completă" poate sta la baza oricărei soluții prevăzută de art. 345 C.

proc. pen. („achitare" sau „condamnare").

Examinarea dispozițiilor legale

prevăzute de art. 320/1 C. proc. pen. susține, în mod categoric, cele

menționate, după cum se va arăta în continuare:

Astfel, potrivit art. 320/1 alin. (4)C.

proc. pen., în vigoare la data judecării cauzei, „instanța de judecată

soluționează cauza penală atunci când, din probele administrate (NB - la

urmărirea penală), rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite și sunt

suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei

pedepse".

Textul citat este rațional deoarece se

înlătură două erori grave ce se pot comite în „procedura simplificată de

judecată", și anume:

- condamnarea acuzatului pe baza unor

probe insuficiente, care nu dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă,

faptele pentru care a fost trimis în judecată

- condamnarea altei persoane decât cea

care, în mod real, a săvârșit faptele deduse judecății.

În aceste situații, judecătorul este

obligat să procedeze la efectuarea cercetării judecătorești, chiar dacă

inculpatul solicită expres aplicarea procedurii de judecată prevăzută de art. 320/1

C. proc. pen.

Textul art. 320/1 alin. (4)C. proc.

pen. a fost modificat prin O.U.G. nr. 121/2011 și are următorul conținut: „Instanța

de judecată soluționează latura penală atunci când din probele administrate în

cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a

fost săvârșită de inculpat".

Această modificare relevă, încă o

dată, că în urma judecării cauzei penale pe baza „procedurii simplificate"

nu se poate dispune o soluție decât atunci când fapta există, constituie

infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, nu și atunci când, printre altele,

fapta nu constituie infracțiune (aici fiind inclus și cazul prevăzut de art. 10

lit. b)/1 C. proc. pen. combinat cu art. 18/1 C. pen. deoarece, în această ipoteză,

instanța constată că „fapta nu prezintă pericolul social al unei

infracțiuni").

Aceste dispoziții legale trebuie

corelate cu cele ale art. 320/1 alin. (7) C. proc. pen. conform cărora „Instanța

va pronunța condamnarea inculpatului care beneficiază de reducerea cu o treime a

limitelor de pedeapsă prevăzute de lege" (dispoziții nemodificate de O.U.G.

nr. 121/2011).

În concluzie, prin aplicarea

procedurii prevăzută de art. 320/1 C. proc. pen., instanța nu poate pronunța

decât soluția de „condamnare a inculpatului" care beneficiază de reducerea

cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege. Achitarea inculpatului

nu se poate dispune decât în urma efectuării „cercetării judecătorești",

chiar dacă acesta a solicitat expres judecarea prin această „procedură

simplificată".

De altfel, un alt argument din care

rezultă voința legiuitorului, este cel dedus din dispozițiile art. 320/1 alin.

(8) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin O.U.G.

nr. 121/2011:

„Instanța respinge cererea

atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt

suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost

săvârșită de inculpat. În acest caz, instanța continuă judecarea cauzei

potrivit procedurii de drept comun".

„Continuarea judecării cauzei potrivit

procedurii de drept comun"

(adică

prin efectuarea cercetării judecătorești] se poate realiza fie la începutul

procedurii judiciare, după respingerea cererii inculpatului de judecare în

condițiile art. 320/1 C. proc. pen., fie prin repunerea cauzei pe rol în

vederea efectuării cercetării judecătorești dacă judecătorul a acceptat cererea

inculpatului însă, cu ocazia deliberării, constată că probele administrate în

cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există,

constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat și, deci, că poate

pronunța, în condițiile art. 320/1 alin. (7) C. proc. pen., condamnarea

inculpatului care va beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă

prevăzute de lege.

În consecință, pe lângă cele deja

menționate, având în vedere și lipsa cercetării judecătorești - astfel cum s-a

statuat conform principiilor arătate în decizia penală nr. 6026/2007 a Î.C.C.J.

- se va admite recursul Ministerului Public, se vor casa ambele hotărâri

atacate și se va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță, niciuna

dintre instanțe neefectuând cercetare judecătorească.

În final, cu referire la corelația

dintre soluția dispusă în temeiul art. 10 lit. b)/1 C. proc. pen., cu referire

la art. 18/1 C. pen., și necesitatea stabilirii corecte și complete a situației

de fapt în urma administrării nemijlocite a probelor de către judecător, Înalta

Curte apreciază că se impune și menționarea argumentelor juridice expuse în Decizia

nr. VII/2009 a SECȚIILOR UNITE ALE Î.C.C.J. (M.Of. nr. 691/2009), în care se

arată următoarele cu privire la controlul judiciar al soluțiilor dispuse în

temeiul art. 18/1 C. pen.:

„...

cenzura

instanței de control judiciar, ca instanță de recurs, trebuie să urmărească

atenta și completa verificare a întregului material probator din dosar, pentru

ca eroarea de fapt sesizată să nu fie doar aparentă sau ca împrejurarea

considerată esențială lămuririi cauzei să fie neverificabilă.

Or, eventualele constatări privind

gradul de pericol social al unei anumite fapte pot fi consecința unor aprecieri

determinate de raționamente bazate pe erori esențiale în reținerea faptelor și

a împrejurărilor în care au fost comise ori care privesc persoana

făptuitorului.

Cum astfel de erori se pot răsfrânge

grav asupra justei rețineri a faptelor și a gradului de pericol social al

făptuitorului, cu consecința aplicării unui tratament penal inadecvat, trebuie

să se aibă în vedere că însuși scopul procesului penal, ca și principiile aflării

adevărului și al rolului activ, astfel cum sunt reglementate în art. 1, art. 3

și art. 4 C. proc. pen., impun stabilirea realității în totalitatea sa, cu

toate detaliile, având relevanță în justa determinare a gradului de pericol

social în accepțiunea prevederilor art. 18

1

C. pen.

Evident, numai pe baza aprecierii

corecte și complete a materialului probator necesar pot fi descoperite faptele

și împrejurările cu reală semnificație pentru evaluarea gradului de pericol

social în raport cu elementele la care se referă dispozițiile art. 18

1

alin. (1) și (2) C. pen.

De aceea, excluderea posibilității

instanței de recurs de a-și exercita cenzura și asupra modului în care

instanțele ierarhic inferioare au apreciat conținutul probelor în raport cu

elementele ce pot duce la constatarea lipsei vădite de importanță a unei

anumite încălcări a legii, de natură a-i conferi lipsa pericolului social al

unei infracțiuni, sau, dimpotrivă, la evidențierea gradului de pericol social,

cu consecința neaplicabilității dispozițiilor art. 18

1

C. pen., ar

echivala cu lipsirea de conținut a cazului de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., putând conduce astfel la denaturarea

substanțială a scopului procesului penal și la nesocotirea principiilor sale de

bază.

Ca urmare, nu trebuie să prevaleze

formalismul în interpretarea dispozițiilor ce guvernează procesul penal, care

ar putea echivala cu acceptarea producerii de erori grave, doar pentru a se

asigura o aparentă separare a situațiilor de fapt de cele specifice de drept.

înfăptuirea interesului superior al justiției, acela de aflare a adevărului, și

impunerea respectului cuvenit legii fac necesar ca, în cadrul temeiului de

casare înscris în art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., să se

examineze și întregul ansamblu de împrejurări de ordin obiectiv sau subiectiv

ce trebuie să stea la baza aprecierii incidenței prevederilor art. 18

1

C. pen. în raport cu cazul concret judecat".

Înalta Curte apreciază că, în raport

de condițiile concrete în care a fost soluționată cauza (lipsa cercetării

judecătorești la cele două jurisdicții), este exclusă aplicarea dispozițiilor

cazului de casare prevăzut de art. 385/9 pct. 18 C. proc. pen. deoarece

examinarea „erorii grave de fapt" presupune, implicit, examinarea

probatoriului, atât a celui administrat în cursul urmăririi penale, cât și a

celui administrat în cursul cercetării judecătorești.

În consecință, instanța de fond - în

rejudecare - după caz, fie va face legala aplicare a dispozițiilor art. 320/1

C. proc. pen., fie va efectua cercetarea judecătorească în urma căreia va putea

dispune oricare din soluțiile prevăzute de lege (soluția de achitare ori

soluția de condamnare).

Întrucât încheierea de ședință din 26

mai 2011, în care au fost consemnate dezbaterile și prin care s-a dispus

amânarea pronunțării hotărârii, face parte integrantă din sentința atacată, odată

cu casarea acesteia, implicit, este casată și încheierea respectivă.

Observând dispozițiile art. 385/15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., precum și cele ale art. 192 alin. (3) C. proc.

pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial

Cluj împotriva deciziei penale nr. 162/A din 03 octombrie 2011 a Curții de Apel

Cluj, secția penală și de minori, privind pe intimatul inculpat D.C.T.

Casează decizia penală sus-menționată

și sentința penală nr. 324 din 10 iunie 2011 a Tribunalului Maramureș și

dispune rejudecarea cauzei de Tribunalul Maramureș.

Onorariul apărătorului desemnat din

oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 25 lei, se va plăti

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 20

martie 2012.