ÎCCJ, Decizia nr. 127/2011

Asupra contestației

în anulare de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 77 din 21 martie

2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5

judecători, în Dosarul nr. 1866/1/2011 a fost respinsă ca inadmisibilă

contestația în anulare formulată de contestatorul B.I. împotriva Deciziei nr. 132

din 22 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală.

Împotriva acestei

decizii, contestatorul B.I. a formulat din nou contestație în anulare, susținând

că hotărârea atacată este ”netemeinică, nelegală, nu analizează cazurile de

casare”, invocându-se cazurile de contestație în anulare prevăzute de art. 386 lit.

a), b), c), d) și e) C. proc. pen.

Înalta Curte,

examinând motivele invocate, prin prisma dispozițiilor art. 386 și următoarele C.

proc. pen., constată că, contestația în anulare formulată de contestatorul B.I.

este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori

ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii

și nulități relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în

cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în

care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului

stabilității hotărârilor judecătorești definitive.

Tocmai caracterul de

cale extraordinară a contestației în anulare constituie o garanție că această

cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de

înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești

definitive.

Potrivit

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive

se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de

citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de

recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea

dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre

această împiedicare;

c) când instanța de

recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre

cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i

1

), cu privire la

care existau probe în dosar;

d) când împotriva

unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă;

e) când, la judecarea

recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul

prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art.

385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin. (1).

Conform dispozițiilor

art. 391 alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare, întemeiată pe

dispozițiile art. 386 lit. a) - c) și e) C. proc. pen., este supusă unei

verificări prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se

pronunța asupra cererii de contestație, instanța este obligată să examineze

admisibilitatea în principiu a cererii.

În această etapă

procesuală instanța este obligată să examineze dacă cererea introdusă privește

o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C.

proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestația este unul din cele

limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației

s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar.

Înalta Curte constată

că, cererea de contestație în anulare formulată de contestatorul B.I. împotriva

Deciziei penale nr. 77 din 21 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 1866/1/2011 este

inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Prin decizia penală

mai sus menționată a fost respinsă ca inadmisibilă, contestația în anulare

formulată de contestatorul B.I. împotriva Deciziei nr. 132 din 22 februarie

2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9

judecători, în Dosarul nr. 9769/1/2009.

Potrivit

dispozițiilor art. 392 C. proc. pen., deciziile pronunțate în contestație în

anulare sunt definitive, legea neprevăzând posibilitatea atacării acestora cu vreuna

din căile ordinare de atac (apel sau recurs) ori cu o nouă cale extraordinară

de atac a contestației în anulare.

În cauză,

contestatorul B.I. a formulat o nouă contestație în anulare împotriva Deciziei

penale nr. 77 din 21 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, care a avut ca obiect contestația în anulare introdusă de același

contestator împotriva Deciziei nr. 132 din 22 februarie 2010 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, contestație care

i-a fost respinsă ca inadmisibilă.

Potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită, a fost statuat principiul potrivit căruia

părțile interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective

încălcate, oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul

procesului penal.

În raport de

principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și,

pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este

condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

Mai mult, potrivit

dispozițiilor cuprinse în Codul de procedură penală, legiuitorul a impus în

sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în

condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător.

Prin urmare, revine

persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în

condițiile legii procesual penale, aceleași pentru subiecții de drept aflați în

situații identice.

Totodată, aceleași

exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de

atac, în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea

procesuală.

Legea procesual

penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a

asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri

judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care să evite

provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părților din proces.

În raport de

dispozițiile art. 392 C. proc. pen., deciziile pronunțate în contestație în

anulare de o instanță de recurs nu sunt supuse unei alte căi extraordinare de

atac a contestației în anulare, ele fiind definitive.

Așadar, sistemul

român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac,

dreptul la o nouă contestație în anulare împotriva unei decizii pronunțate de o

instanță de recurs, tot în contestație în anulare, stingându-se prin

exercitare, astfel încât posibilitatea legală a declarării mai multor

contestații în anulare împotriva unei decizii pronunțată în contestație în anulare

este exclusă.

Din dispozițiile

Codului de procedură penală rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi

întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, una privește

existența unei hotărâri, determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă

controlului judiciar pe această cale.

În speță, hotărârea

contestată a dobândit caracter definitiv și, prin urmare, nu mai poate fi

supusă unui nou control judiciar specific căii de reformare.

Recunoașterea unei

căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală

constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a

principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și,

din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Conform dispozițiilor

art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestației

în anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor privind

respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea procesual-penală, arătarea

de motive prevăzute în art. 386 C. proc. pen., precum și invocarea de dovezi în

sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se află la

dosarul cauzei.

Una dintre aceste

condiții este ca motivul pe care se sprijină contestația în anulare să fie

dintre cele prevăzute expres și limitativ în art. 386 C. proc. pen.

Raportând aspectele

teoretice prezentate speței de față, se constată că formularea de critici

privind modul de soluționare a cauzei de către instanța de recurs nu pot

reprezenta temeiuri pentru constatarea admisibilității contestației în anulare,

neregăsindu-se printre cele 5 motive prevăzute de lege, care se referă exclusiv

la :

a) neîndeplinirea în

condițiile legii a procedurii de citare a părții la termenul când s-a judecat

recursul;

b) imposibilitatea

părții de a se prezenta la termenul de judecare a recursului și de a

încunoștința instanța despre această împiedicare;

c) situația în care

instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului

penal dintre cele prevăzute în art. 10 lit. f) - i

1

), cu privire la

care existau probe în dosar;

d) situația în care

împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași

faptă și

e) situația în care

la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs,

inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie

potrivit art. 385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin.

(1) C. proc. pen.

Criticile de fond ale

soluției instanței de recurs nu pot fi încadrate în unul din cazurile de

contestație în anulare expres și limitativ prevăzute de lege.

Nici celelalte

critici formulate de contestator nu se încadrează în nici unul din cazurile

prevăzute în art. 386 C. proc. pen., astfel încât nu este îndeplinită una din

cerințele de a căror îndeplinire cumulativă este condiționată admiterea în

principiu a contestației în anulare, potrivit art. 391 alin. (2) C. proc. pen.

În consecință, Înalta

Curte va respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul

B.I. împotriva Deciziei penale nr. 77 din 21 martie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 1866/1/2011.

Totodată, în baza art.

192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 400 RON,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul B.I. împotriva Deciziei

penale nr. 77 din 21 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 1866/1/2011.

Obligă contestatorul

la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 30 mai 2011.