ÎCCJ, Decizia nr. 179/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 179/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 984 din 5 iulie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a respins,

ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată

de inculpatul M.R. și a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această hotărâre prima instanță a reținut că la data de 29 iunie 2011

inculpatul a formulat cerere de liberare provizorie sub control judiciar.

Prima instanță a

reținut că inculpatul M.R. este cercetat sub aspectul săvârșirii următoarelor

infracțiuni:

I. Infracțiunea

prevăzută și pedepsită de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003, constând în

faptul că a aderat și sprijinit un grup infracțional organizat.

II. Infracțiunea de

dare de mită prevăzută și pedepsită de art. 255 pct. 1 C. pen., raportat la art.

6 și art. 7 pct. 2 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea dispozițiilor art. 41

alin. (2) C. pen.

În intervalul

octombrie 2010 – februarie 2011, în calitate de intermediar vamal a săvârșit,

la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții

infracționale, mai multe cate materiale specifice infracțiunii de dare de mită.

În concret,

inculpatul a promis, a oferit sau, după caz, a dat diverse sume de bani

comisionarului vamal T.D.I. pentru ca acesta să remită respectivele sume

lucrătorilor vamali de la B.V.C.S.A., precum și conducerii grupului

infracțional constituit în cauză, în scopul ca lucrătorii vamali să-și încalce

atribuțiile de serviciu și să permită accesul pe teritoriul României a unor

containere importate ce conțineau, după caz: mărfuri contrafăcute, alte mărfuri

sau mărfuri în alte cantități decât cele înscrise în declarația vamală de

import, mărfuri subevaluate ori, pur și simplu, ca lucrătorii vamali să-și

executa atribuțiile de serviciu și să proceseze containerele respective,

permițând accesul lor în țară, în loc să fie blocate în vamă, fără vreun temei

legal plauzibil.

Astfel:

1) La data de 10

noiembrie 2010, inculpatul M.R. i-a promis inculpatului T.D.I. că îi va plăti

suma de 500 dolari S.U.A., cu titlu de mită, pentru lucrătorii vamali de la B.V.C.S.A.

pentru a permite intrarea în țară și a da liberul de vamă în cazul unui

container conținând, printre altele, 15 colete cu carcase de telefoane mobile.

2) La data de 12

noiembrie 2010, inculpatul M.R. i-a promis inculpatului T.D.I. că îi va plăti

suma de 1.000 dolari S.U.A., cu titlu de mită, pentru lucrătorii vamali de la B.V.C.S.A.

pentru a permite intrarea în țară și a da liberul de vamă în cazul unui

container conținând, printre altele, disimulate, 70 baxuri cu icoane și alte

articole religioase ortodoxe, pentru care nu exista autorizarea Patriarhiei

Române.

3) La data de 15

noiembrie 2010, inculpatul M.R. i-a promis inculpatului T.D.I. că îi va plăti,

cu titlu de mită, pentru lucrătorii vamali de la B.V.C.S.A., pentru a permite

intrarea în țară și a da liberul de vamă în cazul mai multor containere, după

cum urmează:

- 3.500 dolari S.U.A.

pentru lucrătorii vamali și 500 dolari S.U.A. pentru inculpatul T.D.I., pentru

108 baxuri conținând chiloți bărbătești purtând însemnele de marcă contrafăcută

D.G.,

- 7.000 dolari S.U.A.

pentru jucării contrafăcute purtând însemnele mărcii B.;

- 2.000 dolari S.U.A.

pentru 111 baxuri de ochelari contrafăcuți;

- 1.500 dolari S.U.A.

pentru produse contrafăcute purtând însemnele mărcii B.;

- 3.000 dolari S.U.A.

pentru 30 de baxuri de chiloți (alții decât cei care purtau însemnele mărcii D.G.);

- 4.500 dolari S.U.A.

pentru 221 baxuri cu tampoane igienice marca A.D.

4) La data de 15

noiembrie 2010, inculpatul M.R. i-a promis inculpatului T.D.I. că îi va plăti

suma de 1.500 dolari S.U.A., cu titlu de mită pentru lucrătorii vamali de la B.V.C.S.A.,

pentru a permite intrarea în țară și a da liberul de vamă în cazul unor

containere, conținând mărfuri contrafăcute ce purtau neautorizat marca K.,

precum și 15 baxuri cu jucării contrafăcute, purtând mărcile H.M. și P.D.

5) La data de 16

noiembrie 2010, inculpatul M.R. i-a promis inculpatului T.D.I. că îi va plăti

suma de 1.500 dolari S.U.A., cu titlu de mită pentru lucrătorii vamali de la B.V.C.S.A.,

pentru a permite intrarea în țară și a da liberul de vamă în cazul unui

container conținând cantități neprecizate de perdea și ochelari de vedere, câtă

vreme în documentele vamale erau înscrise materiale textile și, respectiv, ochelari

de soare, încadrări tarifare ce presupuneau plata unor taxe vamale mai mici.

6) La data de 17

noiembrie 2010, inculpatul M.R. i-a promis inculpatului T.D.I. că îi va plăti

suma de 1.000 dolari S.U.A., cu titlu de mită pentru lucrătorii vamali de la B.V.C.S.A.,

pentru a permite intrarea în țară și a da liberul de vamă în cazul a 10 baxuri

cu ochelari de vedere.

7) La data de 18

noiembrie 2010, inculpatul M.R. i-a promis inculpatului T.D.I. că îi va plăti

suma de 3.500 dolari S.U.A., cu titlu de mită pentru lucrătorii vamali de la B.V.C.S.A.,

pentru a permite intrarea în țară și a da liberul de vamă în cazul a 60 de

colete cu parfumuri, 40 baxuri cu umbrele, 7 baxuri cu cărți de joc și produse

contrafăcute marca H.M.

8) La data de 6

decembrie 2010, inculpatul M.R. i-a promis inculpatului T.D.I. că îi va plăti

suma de 500 dolari S.U.A., cu titlu de mită pentru lucrătorii vamali de la B.V.C.S.A.,

pentru a permite intrarea în țară și a da liberul de vamă în cazul unui

container cu diverse produse contrafăcute.

9) La data de 23

decembrie 2010, inculpatul M.R. i-a promis inculpatului T.D.I. că îi va plăti

5.000 dolari S.U.A., negociați ulterior la suma finală de 4.000 dolari S.U.A.,

cu titlu de mită, pentru lucrătorii vamali de la B.V.C.S.A., pentru a permite

intrarea în țară și a da liberul de vamă în cazul unui container conținând,

disimulate, 10 baxuri cu artificii și 61 baxuri cu mărfuri contrafăcute.

Infracțiunea

prevăzută și pedepsită de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, dar și

multitudinea actelor materiale presupus a fi fost săvârșite (nouă acte

materiale, sumele promise lucrătorilor vamali fiind între 500 dolari S.U.A. și

7.000 dolari S.U.A.) și care, potrivit organelor de urmărire penală, compun

infracțiunea de dare de mită în formă continuată, au justificat concluzia

pentru prima instanță, că scopul măsurilor preventive, cel puțin la acest

moment, nu poate fi realizat prin acordarea liberării provizorii sub control

judiciar, ci numai prin executarea efectivă a măsurii preventive.

Prima instanță a

apreciat că celelalte apărări ale inculpatului (nu a știut de structura

grupului infracțional, probele în acuzare sunt insuficiente, urmărirea penală

este aproape finalizată în ce îl privește), fie sunt lipsite de relevanță

juridică în prezentul cadru procesula, fie depășesc limitele acestui cadru

procesual, configurat de examinarea cererii de liberare provizorie sub control

judiciar.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul.

Amplele concluzii ale

apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului parchetului, precum și

ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a

prezentei hotărâri.

Analizând cauza prin

prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins,

pentru considerentele ce urmează:

Liberarea provizorie,

deși nu este o măsură preventivă, poate fi considerată ca fiind o modalitate de

individualizare a măsurii arestării preventive, o instituție destinată să concilieze

libertatea individuală (prin evitarea detenției) și protecția socială (impunând

un control asupra persoanei liberate, prin instituirea de obligații sau de

restricții ale libertății), scopul urmărit prin ambele măsuri – chiar dacă sunt

de natură diferită – fiind același și anume, buna desfășurare a procesului

penal în ansamblul său.

Individualizarea

măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului,

respectiv, a instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar

este suficient sau se impune luarea, respectiv, menținerea, față de inculpat, a

măsurii arestării preventive.

Din analiza

prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora, „scopul

măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control

judiciar sau pe cauțiune” corelate cu cele ale art. 160

2

C. proc.

pen., rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie trebuie

îndeplinite trei condiții, două pozitive și una negativă.

Prima condiție

pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie (indiferent de modalitate)

este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă

în lipsa unei stări de arest efectiv.

A doua condiție

pozitivă, vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.

Sub acest aspect,

potrivit dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., „liberarea

provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor

săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care

lege prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.

Condiția negativă

vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după

liberarea provizorie.

Astfel, potrivit art.

160

2

alin. (2) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control

judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea

de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau

că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte”.

Îndeplinirea

condițiilor sus-menționate nu conferă celui arestat un drept la liberarea

provizorie, ci numai o vocație – concluzie ce se desprinde din art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. - care prevede „liberarea provizorie sub control

judiciar se poate acorda..”, instanța de judecată având facultatea și nu

obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă

apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului

penal, astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen. nu poate fi asigurat

decât prin menținerea măsurii arestării preventive.

Din perspectiva

Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5

3

se arată că

orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit.

c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil

sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată

unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege

sensul dispozițiilor legale sus-menționate, în jurisprudența sa, instanța

europeană a stabilit cu exactitate domeniul lor de aplicare. Astfel, s-a

apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei

împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să

aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la

un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în

circumstanțele cauzei, putea fi impus, în mod rezonabil, unei persoane

prezumată nevinovată.

Cu valoare de

principiu, instanța europeană a decis că termenul final al detenției provizorii

la care se referă art. 5

3

din Convenție este ziua când hotărârea de

condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a stabilit asupra fondului

cauzei, fie chiar numai în primă instanță. A mai stabilit Curtea că, gravitatea

unei fapte poate justifica menținerea stării de arest, în condițiile în care

durata acesteia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând

dispozițiile cuprinse în legea națională (art. 160

2

și urm. C. proc.

pen.) corelate cu prevederile art. 5

3

din Convenție, la speța dedusă

judecății, Înalta Curte constată că în acest moment, un control judiciar

instituit în sarcina inculpatului M.R. ar fi insuficient pentru realizarea

scopului procesului penal, astfel cum este definit de art. 136 alin. (1) C.

proc. pen. și că, se impune menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat

în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și

gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că, prin încheierea din Camera de consiliu nr. 759

din 24/25 mai 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 4374/1/2011, (definitivă prin încheierea nr. 143 din 31

mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5

judecători, în dosarul nr. 4454/1/2011, prin respingerea, ca nefondat a

recursului formulat de inculpat), Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus

în baza art. 149

1

raportat la art. 143, art. 148 alin. (1) lit. f)

și art. 151 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului M.R. pe o durată

de 29 de zile, de la data încarcerării.

Temeiurile de drept

ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului le-au

constituit dispozițiile art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.,

judecătorul fondului reținând că există probe și indicii temeinice care duc la

presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care s-a

cerut arestarea preventivă și că lăsarea lui în liberate prezintă un pericol

concret pentru ordinea publică [condiții prevăzute în art. 148 lit. f) C. proc.

pen.].

Înalta Curte

apreciază că, nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci și la aprecierea

temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate, trebuie

analizată, chiar și în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită

instituție nu menționează expres, condiția referitoare la pericolul pentru ordinea

publică pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate - condiție

cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - și care a constituit temei

legal ce a stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului.

La analizarea cererii

de liberare provizorie sub control judiciar trebuie avute în vedere natura

și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat

și împrejurarea că lăsarea sa în libertate ar reprezenta un pericol

concret pentru ordinea publică, iar nu numai datele ce caracterizează favorabil

persoana inculpatului și care ar justifica admiterea cererii.

Astfel, natura

infracțiunilor presupus a fi săvârșite, gradul de pericol social concret al

faptei, modalitățile și împrejurările comiterii (inculpatul, în calitate de

intermediar vamal a promis, a oferit sau a dat diverse sume de bani

comisionarului vamal T.D.I. pentru ca acesta să remită respectivele sume

lucrătorilor vamali de la B.V.C.S.A., precum și conducerii grupului

infracțional constituit în cauză, în scopul ca lucrătorii vamali să-și încalce

atribuțiile de serviciu și să permită accesul pe teritoriul României a unor

containere ce conțineau mărfuri contrafăcute, alte mărfuri sau mărfuri în alte

cantități, mărfuri subevaluate ori, ca lucărtorii vamali să-și execute

atribuțiile de serviciu și să proceseze containerele respective permițând

accesul lor în țară, în loc să fie blocate în vamă, fără vreun temei legal

plauzibil), urmările negative pe care le produce contribuind la amplificarea

fenomenului de criminalitate transfrontalieră și implicit la diminuarea

credibilității instituțiilor statului, sunt argumente pentru care Înalta Curte

apreciază că nu se impune lăsarea în libertate a inculpatului M.R.

A analiza

instituția liberării provizorii sub control judiciar numai prin raportare

la condițiile limitativ prevăzute în art. 160

2

C. proc. pen.

și la datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului, ar însemna

ignorarea dispozițiilor referitoare la scopul măsurilor preventive, între

care și acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal.

Totodată, analizând

numai condițiile menționate de art. 160

2

C. proc. pen. se

poate ajunge la punerea în libertate a unei persoane care, în raport cu

infracțiunile grave pentru care este cercetată, cu modalitatea concretă în

care s-a reținut că au fost comise și de urmările produse, prezintă

un pericol concret pentru ordinea publică, cel puțin la acest moment procesual.

Referitor la critica

privind lipsa probelor care să ducă la concluzia comiterii de către inculpat a

faptelor care îi sunt imputate, Înalta Curte o apreciază ca nefondată, având în

vedere stadiul procesual în care se află cauza, dar și jurisprudența C.E.D.O.,

potrivit căreia, pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi

și stabili realitatea și natura infracțiunilor pretins comise,

acesta fiind scopul urmăririi penale, detenția permițând desfășurarea

normală a acesteia (cauza C. vs T.).

Așa fiind, se

constată că încheierea atacată este legală, temeinică și riguros motivată,

motivele de recurs invocate fiind nefondate.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen. raportat la art. 160

9

C. proc. pen., recursul declarat de

inculpat va fi respins, ca nefondat.

În baza art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 400 RON,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului

ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul

interpretului de limba arabă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul M.R. împotriva încheierii nr. 984 din

5 iulie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 5523/1/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Onorariul interpretului

de limba arabă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 18 iulie 2011.