ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 748/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 748/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată la 11 aprilie 2006

și ulterior precizată sub nr. 2146/33/2006 la Curtea de Apel Cluj-Napoca,

reclamanta SC „A.” SA Bonțida a chemat în judecată Direcția Generală a Finanțelor

Publice Cluj, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să

dispună anularea capătului IV din raportul de inspecție fiscală parțială din 22

iulie 2005 încheiat de către pârâtă, anularea celor șase procese-verbale, toate

cu din 6 ianuarie 2006 emise de pârâtă și comunicate la data de 6 februarie

2006, anularea, respectiv, exonerarea de obligația de plată în cuantum de

998.189,0529 RON stabilite suplimentar în sarcina societății, reprezentând

dobânzi și penalități, așa cum au fost ele precizate în acțiune.

și de drept pe care s-a întemeiat cererea.

Reclamanta a arătat

că a încheiat cu Ministerul Finanțelor Publice Convenția de eșalonare nr. 124

din 5 noiembrie 2002 prin care s-a aprobat eșalonarea la plata dobânzilor

bugetare restante în sumă de 12.264.593.313 RON, în conformitate cu prevederile

O.U.G. nr. 408/2002 iar în cursul anului 2005 în urma unui control, prin

raportul de inspecție fiscală parțială la Capitolul IV s-a constatat că nu s-ar

fi respectat obligații de eșalonare, context în care prin adresa/înștiințare i

s-a adus la cunoștință că urmare a pierderii înlesnirilor datorează suma de

998.189.052,9 RON. Ulterior, mai arată reclamantul, i-au fost comunicate și

șase procese-verbale prin care s-a stabilit în sarcina sa penalități în cuantum

de 82.395.8804 RON.

Organele de inspecție

fiscală, arată reclamanta, au constatat presupusa nerespectare a obligațiilor

și au propus anularea înlesnirilor. Acest aspect a fost contestat iar prin

adresa din 18 octombrie 2005 i s-a comunicat că potrivit prevederilor

O.A.N.A.F. nr. 519/2005 contestația este lipsită de obiect, întrucât raportul

de inspecție nu ar fi act administrativ prin care să se stabilească sume și

măsuri. Această adresă constituie un refuz de soluționare a contestației și nu

poate fi considerată act administrativ ci doar un act prin care se refuză

explicit analiza criticilor.

Cât privește

presupusa nerespectare a obligațiilor reținute prin raportul încheiat, arată

reclamanta, nu pot fi reținute garanții întrucât dispozițiile legale au în

vedere constituirea garanției ca o condiție pentru acordarea înlesnirii la

plată și nu pentru mențiunea sa, legea neprevăzând care este termenul minim

obligatoriu pentru care trebuie constituită garanția.

de fond.

Curtea de Apel Cluj,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal prin Sentința civilă

nr. 130 din 25 martie 2009 a admis în parte acțiunea formulată, dispunând

anularea Deciziei nr. 1 din 10 august 2006 emisă de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Cluj.

Totodată, a admis

contestația înregistrată sub nr. 137/2006, a anulat înștiințarea de plată din 6

ianuarie 2006 și implicit constatarea din actul premergător - raport inspecție

fiscală parțială Capitolul IV cu consecința exonerării obligației de plată

stabilite în sarcina reclamantei în sumă de 915.793 RON.

De asemenea, a

respins cererea având ca obiect anularea proceselor-verbale cu același nr. X

din 6 ianuarie 2006 și a obligat pârâta să achite reclamantei cheltuieli

parțiale de judecată în sumă de 13.846 RON.

și de drept pe care s-a întemeiat hotărârea.

Instanța a reținut că

din cele exprimate de expert se poate constata că societatea reclamantă a

achitat integral și la timp creanțele eșalonate, că nu au existat debite

curente și accesorii neachitate, context în care ipoteza neîntrunirii condiției

cerute, neîndeplinirea obligației de plată a datoriilor curente invocate de

pârâtă nu poate fi reținută.

Referitor la

neachitarea în termen a datoriilor curente s-a constatat că această susținere

nu poate fi reținută întrucât prin expertiza ordonată s-a constatat că

societatea și-ar fi achitat toate datoriile, impozit pe veniturile realizate

din salarii, impozitul pe veniturile din dobânzi inclusiv datoriile restante

care nu făceau obiectul înlesnirii la plată.

Cu toate acestea, mai

arată instanța de fond, susținerile reclamantei referitoare la accesoriile în

sumă de 82.396 RON nu pot fi reținute câtă vreme aceste acte au fost

desființate printr-o decizie anterioară necontestată, respectiv Decizia nr. 54

din 23 iunie 2008 a D.G.A.N.C. București.

de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj.

Motive de recurs

întemeiate pe dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

5.1. În ceea ce privește

neachitarea în termenele prevăzute de lege a obligațiilor curente, instanța de

fond, în mod greșit a apreciat că aceste obligații au fost achitate în termen,

deși raportul de expertiză demonstrează contrariul.

Instanța nu a făcut

nicio referire la termenul în care obligațiile trebuie achitate, ignorând în

totalitate art. 15 din O.U.G. nr. 40/2002 și pct. 1 din Convenție.

Societatea avea

obligația să achite debitele curente la termenele scadente sau în termenele

prevăzute de art. III pct. 1 al Convenției nr. 124/2002.

Însuși expertul a

arătat în raportul de expertiză că reclamanta a achitat la termen obligațiile

scadente „mai puțin TVA și impozitul pe salarii pe anul 2003”.

Instanța de fond a

făcut abstracție de faptul că, potrivit legii, compensarea se realizează cu

data depunerii decontului, care a fost la 26 ianuarie 2004, adică după data

limită de 29 decembrie 2003.

În raportul de

expertiză contabilă se confirmă faptul că debitele societății aferente lunii

noiembrie și decembrie 2003 nu puteau fi achitate în luna decembrie prin

compensare cu TVA, deoarece reclamanta avea TVA de plată (nu avea dreptul la

rambursare).

De asemenea,

accesoriile trebuiau achitate până la data de 29 decembrie a fiecărui an

fiscal.

5.2. Referitor la

neîntregirea garanției bancare, în mod greșit, instanța de fond a apreciat că

obligația reîntregirii era doar în cazul utilizării și nu a analizat adevărata

problemă pusă în discuție: obligația reîntregirii în cazul expirării garanției.

La pct. III 4 din

Convenția de eșalonare nr. 124 din 5 noiembrie 2002, în art. 7 din Ordinul

M.F.P. nr. 580/2002, cât și la art. 18 din O.U.G. nr. 40/2002 se menționează ca

fiind o condiție obligatorie a acordării facilităților fiscale atât

constituirea unei garanții, cât și reîntregirea acesteia.

Scrisoarea de

garanție nr. 1 din 6 ianuarie 2003 emisă de W.B. SA Arad - Sucursala Cluj a

expirat la 3 ianuarie 2004 și nu a mai fost reînnoită.

formulate de intimata-reclamantă de SC A. SA.

Prin întâmpinare,

intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

6.1. Constituirea

garanției este o condiție pentru acordarea înlesnirii la plata și nu pentru

menținerea sa.

Legea nu prevede care

este termenul minim obligatoriu pentru care trebuie constituită garanția, iar

scrisoarea de garanție este adresată băncii de către recurentă, care nu a

solicitat prelungirea sa, astfel cum banca i-a indicat expres să procedeze.

6.2. Așa cum rezultă

din cuprinsul expertizei contabile administrate în cauză, evidențele recurentei

nu reflectă realitatea, de unde rezultă că nici verificările efectuate pe baza

acestor evidențe și nici actele administrativ-fiscale emise în baza lor, nu

reflectă realitatea.

Astfel cum a

constatat și expertul, fișele de plătitor au fost modificate de către

recurentă, ceea ce a condus la obligația de plată a sumei de 223.243,91 RON,

suplimentar față de obligațiile reale.

6.3. Societatea a

respectat dispozițiile art. 25 alin. (1

1

) din O.G. nr. 94/2004

modificată prin Legea nr. 507/2004 și la 30 noiembrie 2004 ratele eșalonate

erau stinse integral, nu mai existau obligații de plată restante față de

bugetul de stat, astfel încât eșalonarea trebuie considerată că a fost

respectată.

6.4. O analiză a

situației obligațiilor de plată la data de 30 aprilie 2005, din perspectiva

O.U.G. nr. 26/2005 este lipsită de obiect datorită faptului că societatea

beneficia de prevederile O.G. nr. 94/2004 modificată prin Legea nr. 507/2004.

După cum rezultă din

raportul de expertiză, suma de 49 RON impozit pe venituri din dobânzi, a fost

achitată încă din anul 2002, astfel încât nici accesoriile calculate nu sunt

datorate, iar creanța de 33 de RON reprezentând penalități aferente impozitului

pe dividende nu există.

Chiar dacă s-ar

reține că societatea nu putea beneficia de dispozițiile art. 25 alin. (1

1

)

din O.G. nr. 94/2004 modificată, în mod cert aceasta beneficia de dispozițiile

art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 26/2005, conform cărora debitorii care au

beneficiat de înlesniri la plată ale căror termene de plată din grafice au

expirat până la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență sau expiră

până la data de 30 aprilie 2005, înlesnirea la plată se consideră respectată la

data la care toate condițiile au fost sau vor fi îndeplinite dar nu mai târziu

de data de 30 aprilie 2005, inclusiv în situația în care nu au fost constituite

în termen garanțiile.

II. Considerentele

instanței de recurs.

nefondat.

reîntregirea garanției bancare, se va constata că motivul de recurs nu poate fi

primit.

2.1. Prevederile

O.U.G. nr. 40/2002 și ale O.M.F.P. nr. 580/2002 impun constituirea unei

garanții în termen de 60 de zile de la semnarea convenției.

2.2. Reîntregirea

garanției are loc în momentul în care aceasta a fost utilizată pentru stingerea

ratelor și/sau a obligațiilor curente, ceea ce nu este cazul în speță.

Utilizarea garanției

se face la cererea organului fiscal teritorial, pe baza solicitării

debitorului.

2.3. Aspectele ce țin

de expirarea garanției nu sunt reglementate în actele normative sus-menționate,

iar recurenta nu a indicat un alt temei juridic pentru anularea înlesnirilor pe

considerentul expirării garanției.

Mai mult, garanția a

expirat la data de 3 ianuarie 2004 „puțin înainte de finalizarea eșalonării”,

așa cum a afirmat și recurenta în motivele de recurs, astfel încât nu se

justifică anularea înlesnirii printr-un act emis în anul 2006.

privește anularea facilităților acordate, drept urmare a neachitării în

termenele prevăzute de lege a obligațiilor curente, se constată o încălcare a

principiului european al proporționalității măsurii fiscale adoptate între

mijloacele utilizate și scopul urmărit.

În speță, este vorba

despre impozitul pe veniturile realizate din salarii aferente lunii noiembrie

2003 și TVA pe luna noiembrie 2003.

Societatea a plătit

însă toate accesoriile aferente.

Reclamanta a achitat

toate datoriile din convenția de eșalonare, în data de 14 ianuarie 2005,

anterior termenului limită de 30 aprilie 2005.

3.2. Din cuprinsul

raportul de expertiză rezultă și că fișele de plătitor ale societății au fost

modificate de către recurentă,după data expirării convenției de eșalonare, în

scopul evidențierii unor datorii ale acesteia, iar recurenta nu a putut da o

explicație pertinentă acestei situații.

3.3. Recurenta

consideră că deși accesoriile au fost achitate, nu are relevanță plata,

deoarece a fost făcută după data de 29 decembrie a fiecărui an fiscal,

respectiv în data de 13 ianuarie 2004, 11 februarie 2004, 7 martie 2004 și 17

martie 2004.

Plata accesoriilor

are relevanță, deoarece datoriile cuprinse în convenția de eșalonare, au fost

achitate în data de 14 ianuarie 2005, în termenul stabilit în Convenția de

eșalonare.

3.4. Politica fiscală

națională și comunitară urmărește, printre alte obiective, și împiedicarea

oricărui comportament al persoanei impozabile care să conducă la pierderea de

venituri fiscale pentru statul respectiv.

În speță, a avut loc

o compensare de TVA, de unde rezultă că bugetul statului nu a fost prejudiciat,

iar societatea a datorat și plătit accesorii fiscale.

Mai mult, din raportul

de expertiză rezultă faptul că în contul recurentei, societatea intimată avea

sume achitate în avans, sume din care organul fiscal se putea îndestula, dacă

era nevoie.

3.5. Recurenta nu a

răspuns nici cererii societății de a-i fi aplicate prevederile art. 25 din O.G.

nr. 94/2004, care dau posibilitatea menținerii înlesnirii în situația în care

se înregistrează întârzieri la plata ratelor, iar dacă obligațiile curente se

achită cu întârziere, se percep majorări sau penalități, fără a se dispune

anularea convenției de eșalonare.

3.6. În consecință,

instanța de recurs consideră că măsura anulării convenției de eșalonare este

nejustificată și disproporționată în raport cu gravitatea încălcării.

3.7. Urmează ca în

temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004 modificată și completată se va dispune respingerea

recursului formulat în sensul considerentelor arătate și parțial modificate

față de cele ale Curții de Apel Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Cluj împotriva

Sentinței civile nr. 130 din 25 martie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 februarie 2010.