AFFAIRE LA ROSA ET ALBA c. ITALIE (N° 5)

AFFAIRE LA ROSA ET ALBA c. ITALIE (N° 5) (CtEDO, 2006)

SECȚIUNEA A PATRA LA ROSA ȘI ALBA c. ITALIA (N (solicitarea nr. 63239/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 iulie 2006 DEFINIF 11/10/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza La Rosa și Albac. Italia (n 5), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Bonello Traja Zagrebelsky Garlicki Mijović, dnii Šikuta, judecători și grefier de secțiune, după ce a intenționat în camera Consiliului la 20 iunie 2006, renunțând hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (nr. 63239/00) îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care patru resortisanți ai acestui stat, domnii Mario La Rosa, Giacomo La Rosa, Vincenzo Alba și doamna Maria La Rosa, ( Cel de-al doilea reclamant a decedat la 2 ianuarie 2005. Printr-o scrisoare din 11 martie 2005, domnul Nicola La Rosa a informat grefa cu privire la ce a moștenit cel de-al doilea reclamant și a dorit să se constituie în cadrul procedurii în fața Curții. Reclamanții sunt reprezentați de domnul A. Anfuso Alberghina, avocat la Caltagirone. În conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament, în cadrul acesteia, camera însărcinată cu soluționarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Printr-o decizie din 18 martie 2004, camera a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice obiecțiile întemeiate pe încălcarea nejustificată a dreptului la respectarea bunurilor reclamanților și dreptul acestora la un proces echitabil guvernului. Această cerere a fost atribuită celei de-a patra secțiuni, astfel cum a fost modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Reclamanții au deținut un teren situat la Caltagirone și au fost înregistrați la Caltagirone, fișa 139, parcela 139. Prin decretul din 15 aprilie 1980, primarul Caltagirone a autorizat societatea cooperativă Esperia să ocupe de urgență 2 230 de metri pătrați din terenul reclamanților, pentru o perioadă maximă de trei ani, în vederea exproprierii sale pentru motive de interes public. Pe 19 mai 1980, a fost o ocupație materială. Printr-un act notificat la 27 martie 1987, reclamanții au introdus o acțiune în despăgubire împotriva societății Esperia în fața instanței civile din Caltagirone. Ei susțineau că, deși lucrările efectuate pe teritoriul lor l-au transformat pe acesta, nici un decret de expropriere și nici o despăgubire nu erau luate în considerare. În plus, ei au susținut că ocupația terenului era ilegală, dat fiind că aceasta era urmărită dincolo de termenul limită permis. Cei interesați au invitat instanța să declare că construcția clădirilor a transformat într-un astfel de punct terenul lor, încât a dus la pierderea ireversibilă a binelui. Ei solicitau daune-interese pentru pierderea terenului în limita valorii de piață a acestuia. În plus, ei solicitau o sumă pentru neîndeplinirea terenului. 10. noiembrie 1987, partea pârâtă: la cererea municipiului Caltagirone, iar Tribunalul a acceptat această cerere. 11. Potrivit raportului de experiență depus în 1993, ocupația a vizat 2 538 de metri pătrați de teren și a trebuit să fie legal la 18 mai 1983. La această dată, terenul a fost transformat ireversibil. La expert a estimat că valoarea terenului în 1983 a fost de 64 500 ITL pe metru pătrat. 12. În 1996, tribunalul a ordonat o nouă expertiză pentru recalcularea sumelor care trebuie acordate în conformitate cu legea bugetară nr. 662 din 1996 intrată în vigoare între timp, care a adăugat un paragraf bis la la a art. 5a din Legea nr 359 din 1992. Potrivit acestei noi expertize, având în vedere valoarea terenului estimată în 1983 la 64 500 ITL, plata a fost de 90 080 487 lira italiană (35 492 ITL pe metru pătrat). 13. Prin hotărârea din 12 aprilie 2000, Tribunalul din Caltagirone a declarat că ocupația terenului, autorizată inițial, devenise ilegală începând cu 18 mai 1983 și a constatat că, la acea dată, terenul fusese transformat ireversibil de construcții. Prin urmare, conform principiului exproprierii indirecte (ocuparea achiziționatătiva) În conformitate cu Legea nr. 662 din 1996, a fost necesar să se acorde o despăgubire de 90 080 487 ITL, plus indexare și dobândă. În plus, o despăgubire pentru neîndeplinirea terenului în perioada de ocupație autorizată a fost datorată 14. În mai 2006, reclamanții au declarat că nu au obținut încă toate sumele acordate de instanță. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 16. Dreptul intern relevant este descris în hotărârea Serrao c. Italia 67198/01, 13 octombrie 2005). ÎN DREPTUL OBSERVAȚIEI PRELIMINARE 17. Curtea constată că al doilea reclamant a decedat la 2 ianuarie 2005, dar că acesta are dreptul, dl Nicola La Rosa, și-a exprimat dorința de a urmări în justiție instanța 18. Curtea consideră că moștenitorul celui de-al doilea reclamant, având în vedere obiectul prezentei cauze, poate pretinde că are un interes suficient pentru a justifica continuarea examinării cererii și, prin urmare, îi recunoaște calitatea pentru a se substitui acestuia în speță (a se vedea, de exemplu, Xc. Franța, Hotărârea din 31 martie 1992, seria A n 234-C, p. 89 alineatul 26). II. În opinia acestora, această situație le-a afectat dreptul la respectarea bunurilor garantate la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat, în lipsa unui decret de expropriere și de despăgubire. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 20. Curtea constată că acest lucru nu este în mod vădit greșit întemeiat pe în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea arată, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz; prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. Pe fondul Teze ale părților Reclamanții 21. Cu privire la jurisprudența Curții în materie de expropriere indirectă, reclamanții observă că aplicarea principiului la .. expropriere indirectă la cazul lor nu este în conformitate cu principiul preeminenței dreptului. 22. În această privință, reclamanții subliniază că terenul respectiv a fost ocupat și prelucrat fără a fi adoptat un decret de expropriere. Acest lucru se întâmplă numai la sfârșitul procedurii în despăgubire în fața instanțelor naționale pe care le-au putut obține o hotărâre judecătorească prin care se declara că are loc o ocupație, decizie care, în același timp, a avut drept consecință declararea lor privată retroactivă de proprietatea lor. 23. În ceea ce privește despăgubirea, care depinde, de asemenea, de inițiativa persoanei în cauză, reclamanții susțin că aceasta nu este capabilă să repare . În această privință, aceștia constată că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24. Guvernul observă că, în cazul de față, este vorba despre o ocupație de teren în cadrul unei proceduri administrative bazate pe o declarație de interes public. El recunoaște că procedura de expropriere nu a fost pusă în aplicare în termenii prevăzuți de lege, în măsura în care nu a fost adoptat niciun decret de expropriere. 25. În primul rând, ar fi util din punct de vedere public, ceea ce nu a fost pus sub semnul întrebării de instanțele naționale. 26. În al doilea rând, privarea bunurilor astfel cum rezultă din exproprierea indirectă ar fi prevăzută de lege Potrivit guvernului, principiul exproprierii indirecte trebuie considerat ca făcând parte din dreptul pozitiv care începe cel târziu din hotărârea Curții de Casație nr. 1464 din 1983. Jurisprudența ulterioară ar fi confirmat acest principiu și ar fi precizat anumite aspecte ale aplicării sale și, în plus, acest principiu ar fi fost recunoscut prin legea nr. 458 din 27 octombrie 1988 și prin Legea bugetară nr. 662 din 1996. 27. Guvernul concluzionează că, începând din 1983, normele privind exproprierea indirectă erau perfect previzibile, clare și accesibile tuturor proprietarilor de terenuri. 28. 28. 28. În consecință, jurisprudența consolidată a Curții de Casație nu poate fi exclusă din noțiunea de lege în sensul Convenției 29. În ceea ce privește calitatea legii, guvernul recunoaște că faptul că un decret de expropriere nu a fost pronunțat este în sine o încălcare a normelor care prezidează procedura administrativă. 30. Cu toate acestea, având în vedere faptul că terenul a fost transformat în mod ireversibil din cauza construirii unei lucrări de interes public, restituirea acestuia nu mai este posibilă. 31. Guvernul definește exproprierea indirectă ca rezultat al interpretării sistematice de către judecătorii principiilor existente, care urmăresc să garanteze că interesul general prevalează asupra interesului particularilor, atunci când lucrarea publică a fost realizată (transformarea terenului) și că acesta răspunde interesului public. 32. În ceea ce privește cerința de a asigura un echilibru corect între sacrificiul impus persoanelor fizice și compensația acordată acestora, guvernul recunoaște că administrația este ținută de persoana particulară. 33. Cu toate acestea, această despăgubire poate fi mai mică decât prejudiciul suferit de persoana în cauză, având în vedere că exproprierea indirectă răspunde unui interes colectiv și că, în ceea ce privește administrația, se referă numai la forma, și anume încălcarea normelor care prezidează procedura administrativă. 34. Cu toate acestea, având în vedere că exproprierea indirectă răspunde unui interes colectiv, guvernul susține că suma în cauză se încadrează în marja de apreciere lăsată statelor pentru a stabili o despăgubire care este în mod rezonabil legată de valoarea bunului. reamintește, de asemenea, că, având în vedere aceste considerații, guvernul concluzionează că echilibrul corect a fost, de asemenea, respectat. 2.Recuperarea Curții cu privire la existența unei ingerințe 36. Curtea reamintește că, pentru a determina dacă a avut loc o priveliste de bunuri, trebuie să se examineze nu numai dacă a existat deposedare sau expropriere formală, ci și dacă s-a privit dincolo de aparențe și dacă s-a analizat realitatea situației în litigiu. De asemenea, este important să se verifice dacă această situație a fost echivalentă cu o expropriere de facto (Sporrong și Lönnroth c. Suedia, Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A n 52, pp. 24-25, § 63). 37. Curtea arată că, prin aplicarea principiului de proprietate indirectă, tribunalul din Caltagirone a considerat că reclamanții sunt privați de proprietatea lor din momentul în care ocupația terenului a încetat să mai fie legală. În lipsa unui act formal de expropriere, constatarea judecătorului este elementul care consacră transferul patrimoniului public al binelui ocupat. În aceste împrejurări, Curtea concluzionează că hotărârea Tribunalului a avut ca efect privarea reclamanților de proprietatea lor în sensul celei de a doua teze a articolului 1 din Protocolul nr 1 ( Carbonara și Ventura c. Italia, nr 24638/94, § 61, CEDH 2000 VI și Brumărescu c. România [GC], n 28342/95, § 77, CEDH 1999-VII). 38. Pentru a fi compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 o astfel de interferență trebuie să fie despre o cauză de interes public și, în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale de drept internațional. Lingurgența trebuie să aibă un echilibru corect între cerințele de interes general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului (Sporong și Lönnroth) , citată anterior, p. 26, § 69. În plus, necesitatea de a examina problema echilibrului echitabil nu se poate face simțită decât atunci când a fost dovedită ingerința în litigiu că a respectat principiul legalității și nu a fost arbitrară (Latridis c. Grecia [GC], nr. 31107/96, § 58 CEDH 1999 II, și Beyeler c. Italia [GC], nr. 33202/96, § 107 CEDH 2000-I). 39. Prin urmare, Curtea nu consideră că este oportun să își bazeze raționamentul pe simpla constatare că o despăgubire integrală în favoarea întreprinderilor în cauză nu a avut loc ( Carbonara, citată anterior, § 62). Pe respectarea principiului legalității 40. Curtea face trimitere la jurisprudența sa în materie de expropriere indirectă (Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia, n 31524/96, CEDH 2000 Carbonara și Ventura c. Italia , citată anterior ; printre hotărârile mai recente, Acciardi și Campagna c. Italia , n 4040/98, 19 mai 2005 Pasculli c. Italia , n 36818/97, 17 mai 2005 Scordino c. Italia (n , n 43662/98, 17 mai 2005 ; Serrao c. Italia , n 671980/01, 13 octombrie 2005 La Rosa și Alba c. Italia (n , n 58119/00, 11 octombrie 2005 Chirć c. Italia (n , 67196/01, 11 octombrie 2005), conform căreia exproprierea indirectă încalcă principiul legalității pe motiv că nu este capabilă să asigure un grad suficient de securitate juridică și că permite în general administrației să treacă peste normele stabilite în materie de expropriere. Într-adevăr, în toate cazurile, exproprierea indirectă are drept scop să aprofundeze o situație de fapt care decurge din ilegalitățile comise de administrație, să soluționeze consecințele pentru particular și pentru administrație, în beneficiul acesteia. 41. În prezenta cauză, Curtea subliniază că: prin aplicarea principiului "la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Or, în absența unui act formal de expropriere, Curtea consideră că această situație nu poate fi considerată ca fiind o situație previzibilă, dat fiind că aceasta este doar prin decizia definitivă și că a fost consacrată achiziționarea terenului patrimoniului public. Prin urmare, instanțele au avut siguranță juridică în ceea ce privește privarea de teren în momentul în care judecata tribunalului din Caltagirone a devenit definitivă. 42. Curtea observă apoi că situația în cauză a permis administrației să profite de o ocupație ilegală de teren. Cu alte cuvinte, administrația a reușit să se conformeze normelor care reglementează exproprierea în mod corespunzător și, printre altele, fără ca o despăgubire să fie pusă în paralel cu dispoziția părților interesate. 43. În acest sens, Curtea constată că aplicarea retroactivă a Legii nr. 662 din 1996 în cazul de față a avut ca efect privarea reclamanților de posibilitatea de a obține despăgubiri pentru prejudiciul suferit. 44. Având în vedere aceste considerații, Curtea consideră că ingerința în cauză nu este compatibilă cu principiul legalității și că aceasta a încălcat, prin urmare, dreptul la respectarea bunurilor reclamanților. 45. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. III. privind VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 46. Reclamanții susțin că adoptarea și aplicarea legii nr. 662 din 23 decembrie 1996 la procedura lor constituie o ingerință legislativă contrară dreptului lor la un proces echitabil, astfel cum este garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție, care, în pasajele sale relevante, dispune de Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 47. Guvernul contestă această teză și observă că legea în cauză nu a fost adoptată pentru a influența încheierea procedurii intentate de reclamanți. În plus, aplicarea acestei legi nu ar fi avut un impact negativ asupra reclamanților și, prin urmare, se concluzionează că nu există nicio problemă cu privire la aplicarea dispoziției în litigiu în ceea ce privește cauza reclamanților. În sprijinul tezelor sale, guvernul se referă în mod specific la Hotărârea Forrerer-Niedenthal c. Germania 47316/99, 20 februarie 2003); OGIS-Institut Stanislas, OGEC Saint-Pie X și Blanche de Castille și alții c. France 4221/98 și 51633/00, 27 mai 2004) și Bäck c. Finlanda , (n 37598/97, CEDH 2004 VIII). 48. Curtea arată că acest motiv este legat de cel examinat mai sus și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. 49. Curtea tocmai a constatat, sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1, întrucât situația denunțată de reclamant nu este conformă cu principiul legalității (punctele 43-44 de mai sus). Având în vedere motivele care au adus Curtea la această constatare a încălcării, Curtea consideră că În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă mai mult decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții 51. S a se referi la cauza Carbonara și Ventura c. Italia (satisfacție echitabilă), nr. 24638/94, 11 decembrie 2003) și la cauza Papamichalopoulos și alții c. Grecia (art. 50), Hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A n 330 B), reclamanții solicită repararea integrală a prejudiciului suferit. În această privință, aceștia solicită plata unei sume corespunzătoare valorii de piață actuale a terenului, plus valoarea cea mai ridicată a prezenței clădirilor și solicită Curții să numească un expert. În cererile lor din iulie 2004, reclamanții au calculat acest prejudiciu la 938 806 EUR (EUR). 52. În ceea ce privește prejudiciul moral, reclamanții solicită fiecare 50 000 EUR. 53. Reclamanții solicită, de asemenea, 64 896 EUR, plus taxa pe valoarea adăugată (TVA) și contribuțiile la fondul de previzionare al avocaților (CPA), pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. Guvernul 54. Guvernul contestă pretențiile materiale ale reclamanților, atât în temeiul, cât și în suma acestora, și constată că acestea sunt în orice caz excesive și bazate pe calcule greșite. 55. În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul susține că o astfel de pagubă depinde de durata excesivă a procedurii în fața instanțelor naționale. Prin urmare, plata oricărei sume cu titlu de despăgubire este condiționată de epuizarea remeditorului Pinto, care nu a avut loc în speță. În orice caz, guvernul consideră că suma solicitată de solicitanți este excesivă. 56. Guvernul susține că nici o sumă nu trebuie plătită pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, deoarece obiecțiile reclamanților sunt nefondate. În orice caz, suma solicitată ar fi excesivă. Evaluare a Curții 57. Curtea consideră că problema aplicării articolului 41 nu se află în stare de fapt. Prin urmare, aceasta o rezervă, având în vedere posibilitatea de a ajunge la un acord între statul pârât și persoana pârâtă [art. 75 alineatele (1) și (4) din regulament]. nu este cazul să se ia în considerare ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. 2 din Convenție, observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să îi dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge rezervă procedura ulterioară și deleagă președintelui camerei sarcina de a o stabili. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 iulie 2006 în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul de procedură. T. Early icolas Bratza Modululer Președintele

QUATRIEME SECTION

AFFAIRE

LA ROSA ET ALBA c. ITALIE (N

o

5)

(Requête n

o

63239/00)

ARRÊT

STRASBOURG

11 juillet 2006

DÉFINITIF

11/10/2006

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire La Rosa et Alba c. Italie (n

o

5),

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

G.

Bonello

,

K.

Traja

,

V.

Zagrebelsky

,

L.

Garlicki

,

M

me

L.

Mijović,

MM.

J.

Šikuta,

juges

,

et de M.

T.

L Early,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 juin 2006,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (no 63239/00) dirigée contre la République italienne et dont quatre ressortissants de cet Etat, MM.

Mario La Rosa, Giacomo La Rosa, Vincenzo Alba et Mme Maria La

Rosa, («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 30 mars 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). Le deuxième requérant est décédé le 2

janvier 2005. Par une lettre du 11 mars 2005, M. Nicola La Rosa a informé le Greffe de ce qu’il avait hérité du deuxième requérant et qu’il souhaitait se constituer dans la procédure devant la Cour.

2.

Les requérants sont représentés par M

e

A. Anfuso Alberghina, avocat à Caltagirone. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. I.M. Braguglia, et par son coagent, M.

F.

Crisafulli.

3.

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article

52 §

1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

4.

Par une décision du 18 mars 2004, la chambre a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer les griefs tirés d’une atteinte injustifiée au droit au respect des biens des requérants et à leur droit à un procès équitable au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

5.

Le 1

er

novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la quatrième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

6.

Les requérants étaient propriétaires d’un terrain sis à Caltagirone et enregistré au cadastre, feuille 139, parcelle 139.

7.

Par un arrêté du 15

avril

1980, le maire de Caltagirone autorisa la société coopérative Esperia à occuper d’urgence 2 230 mètres carrés du terrain des requérants, pour une période maximale de trois ans, en vue de son expropriation pour cause d’utilité publique.

8.

Le 19

mai

1980, il y eut occupation matérielle.

9.

Par un acte notifié le 27

mars

1987, les requérants introduisirent une action en dommages intérêts à l’encontre de la société Esperia devant le tribunal civil de Caltagirone. Ils alléguaient que, bien que les travaux effectués sur leur terrain aient transformé celui-ci, aucun décret d’expropriation et aucune indemnisation n’étaient intervenus. En outre, ils alléguaient que l’occupation du terrain était illégale, étant donné qu’elle s’était poursuivie au delà du délai autorisé. Les intéressés invitaient le tribunal à déclarer que la construction des immeubles avait à un tel point transformé leur terrain qu’elle avait entraîné la perte irréversible du bien. Ils réclamaient les dommages-intérêts pour la perte du terrain à concurrence de la valeur marchande de celui-ci. En outre, ils demandaient une somme pour non jouissance du terrain.

10.

Le

17

novembre

1987, la partie défenderesse demanda l’appel en garantie de la municipalité de Caltagirone, et le tribunal fit droit à cette demande.

11.

Selon le rapport d’expertise déposé en 1993, l’occupation avait concerné 2

538 mètres carrés de terrain et avait cessé d’être légale le 18 mai 1983. A cette date, le terrain était irréversiblement transformé. L’expert estima que la valeur du terrain en 1983 était de 64

500 ITL le mètre carré.

12.

En 1996, le tribunal ordonna une nouvelle expertise pour recalculer les sommes à octroyer en fonction de la loi budgétaire n

o

662 de 1996 entre-temps entrée en vigueur, qui ajouta un alinéa

7

bis

à l’article 5

bis

de la loi n

o

359 de 1992. Selon cette nouvelle expertise, compte tenu de la valeur du terrain estimée en 1983 à 64 500 ITL, l’indemnité à verser était de 90

080

487 lires italiennes (35

492 ITL le mètre carré).

13.

Par un jugement du 12

avril

2000, le tribunal de Caltagirone déclara que l’occupation du terrain, initialement autorisée, était devenue illégale à compter du 18 mai 1983 et constata qu’à cette date, le terrain avait été irréversiblement transformé par les constructions. De ce fait, conformément au principe de l’expropriation indirecte (

occupazione acquisitiva

), les intéressés avaient été privés de leur bien par l’effet de la transformation irréversible de celui-ci, et ceci à compter du 18 mai 1983. Conformément à la loi n

o

662 de 1996, il y avait lieu d’accorder une indemnité de 90

080

487 ITL, plus indexation et intérêts. En outre, une indemnité pour non jouissance du terrain pendant la période d’occupation autorisée était due.

14.

Les parties ont indiqué que le jugement de Caltagirone est devenu définitif sans toutefois préciser la date.

15.

En mai 2006, les requérants ont fait savoir qu’ils n’avaient pas encore obtenu la totalité des sommes accordées par le tribunal.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

16.

Le droit interne pertinent se trouve décrit dans l’arrêt

Serrao c. Italie

(n

o

67198/01, 13 octobre 2005).

EN DROIT

I.

OBSERVATION PRÉLIMINAIRE

17.

La Cour note que le deuxième requérant est décédé le 2 janvier 2005 mais que son ayant droit, M. Nicola La Rosa, a exprimé le souhait de poursuivre l’instance

18.

La Cour estime que l’héritier du deuxième requérant, eu égard à l’objet de la présente affaire, peut prétendre avoir un intérêt suffisant pour justifier de la poursuite de l’examen de la requête et lui reconnaît dès lors la qualité pour se substituer désormais à lui en l’espèce (voir, par exemple,

X c. France

, arrêt du 31 mars 1992, série A n

o

234-C, p. 89, § 26).

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1

19.

Les requérants allèguent avoir été privés de leur terrain par l’effet de l’occupation de celui-ci et de la construction d’immeubles sur celui-ci, à défaut d’un décret d’expropriation et d’indemnisation. Selon eux, cette situation a porté atteinte à leur droit au respect de leurs biens garanti à l’article 1 du Protocole n

o

1, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

20.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au

sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

Thèses des parties

a.

Les requérants

21.

Se référant à la jurisprudence de la Cour en matière d’expropriation indirecte, les requérants observent que l’application du principe de l’expropriation indirecte à leur cas n’est pas conforme au principe de la prééminence du droit.

22.

A cet égard, les requérants font observer que le terrain litigieux a été occupé et transformé sans qu’un décret d’expropriation n’ait été adopté. Ce n’est qu’à l’issue de la procédure en dommages-intérêts devant les juridictions nationales qu’ils ont pu obtenir une décision judiciaire déclarant l’illégalité de l’occupation, décision qui avait en même temps comme conséquence de les déclarer privés rétroactivement de leur bien.

23.

Quant à l’indemnisation, qui dépend également de l’initiative de la personne concernée, les requérants soutiennent que celle-ci n’est pas apte à réparer l’illégalité commise. A cet égard, ils observent que l’indemnité accordée est largement inférieure au préjudice subi et de très peu supérieure au montant auquel ils auraient eu droit en cas d’expropriation en bonne et due forme.

b.

Le Gouvernement

24.

Le Gouvernement fait observer que, dans le cas d’espèce, il s’agit d’une occupation de terrain dans le cadre d’une procédure administrative reposant sur une déclaration d’utilité publique. Il admet que la procédure d’expropriation n’a pas été mise en œuvre dans les termes prévus par la loi, dans la mesure où aucun arrêté d’expropriation n’a été adopté.

25.

Premièrement, il y aurait utilité publique, ce qui n’a pas été remis en cause par les juridictions nationales.

26.

Deuxièmement, la privation du bien telle que résultant de l’expropriation indirecte serait «

prévue par la loi

». Selon le Gouvernement, le principe de l’expropriation indirecte doit être considéré comme faisant partie du droit positif à compter au plus tard de l’arrêt de la Cour de cassation no 1464 de 1983. La jurisprudence ultérieure aurait confirmé ce principe et précisé certains aspects de son application et, en outre, ce principe aurait été reconnu par la loi n

o

458 du 27 octobre 1988 et par la loi budgétaire n

o

662 de 1996.

27.

Le Gouvernement en conclut qu’à partir de 1983, les règles de l’expropriation indirecte étaient parfaitement prévisibles, claires et accessibles à tous les propriétaires de terrains.

28.

Il s’ensuit que la jurisprudence consolidée de la Cour de cassation ne saurait être exclue de la notion de loi au sens de la Convention.

29.

S’agissant de la qualité de la loi, le Gouvernement reconnaît que le fait qu’un arrêté d’expropriation n’ait pas été prononcé est en soi un manquement aux règles qui président à la procédure administrative.

30.

Toutefois, compte tenu de ce que le terrain a été transformé de manière irréversible en raison de la construction d’un ouvrage d’utilité publique, la restitution de celui-ci n’est plus possible.

31.

Le Gouvernement définit l’expropriation indirecte comme le résultat d’une interprétation systématique par les juges de principes existants, tendant à garantir que l’intérêt général prévale sur l’intérêt des particuliers, lorsque l’ouvrage public a été réalisé (transformation du terrain) et que celui-ci répond à l’utilité publique.

32.

Quant à l’exigence de garantir un juste équilibre entre le sacrifice imposé aux particuliers et la compensation octroyée à ceux-ci, le Gouvernement reconnaît que l’administration est tenue d’indemniser le particulier.

33.

Cependant, cette indemnisation peut être inférieure au préjudice subi par l’intéressé, vu que l’expropriation indirecte répond à un intérêt collectif et que l’illégalité commise par l’administration ne concerne que la forme, à savoir un manquement aux règles qui président à la procédure administrative.

34.

Toutefois, vu que l’expropriation indirecte répond à un intérêt collectif, le Gouvernement soutient que le montant de l’indemnité en cause rentre dans la marge d’appréciation laissée aux Etats pour fixer une indemnisation qui soit raisonnablement en rapport avec la valeur du bien. Il

rappelle en outre que l’indemnité telle que plafonnée par la loi en cause, est en tout cas supérieure à celle qui aurait été accordée si l’expropriation avait été régulière.

35.

A la lumière de ces considérations, le Gouvernement conclut que le juste équilibre a également été respecté.

a)

Sur l’existence d’une ingérence

36.

La Cour rappelle que, pour déterminer s’il y a eu «

privation de biens

», il faut non seulement examiner s’il y a eu dépossession ou expropriation formelle, mais encore regarder au-delà des apparences et analyser la réalité de la situation litigieuse. La Convention visant à protéger des droits «

concrets et effectifs

», il importe de rechercher si ladite situation équivalait à une expropriation de fait (

Sporrong et Lönnroth c. Suède

, arrêt du 23 septembre 1982, série A n

o

52, pp. 24-25, § 63).

37.

La Cour relève que, en appliquant le principe de l’expropriation indirecte, le tribunal de Caltagirone a considéré les requérants comme étant privés de leur bien à compter du moment où l’occupation du terrain a cessé d’être légale. A défaut d’un acte formel d’expropriation, le constat d’illégalité de la part du juge est l’élément qui consacre le transfert au patrimoine public du bien occupé. Dans ces circonstances, la Cour conclut que le jugement du tribunal a eu pour effet de priver les requérants de leur bien au sens de la deuxième phrase de l’article 1 du Protocole n

o

1 (

Carbonara et Ventura c. Italie

, n

o

24638/94, §

61, CEDH 2000

‑

VI et

Brumărescu c. Roumanie

[GC], n

o

28342/95, § 77, CEDH 1999-VII).

38.

Pour être compatible avec l’article 1 du Protocole n

o

1 une telle ingérence doit être opérée «

pour cause d’utilité publique

» et «

dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux de droit international

». L’ingérence doit ménager un «

juste équilibre

» entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu (

Sporrong et Lönnroth

, précité, p. 26, § 69). En outre, la nécessité d’examiner la question du juste équilibre «

ne peut se faire sentir que lorsqu’il s’est avéré que l’ingérence litigieuse a respecté le principe de légalité et n’était pas arbitraire

» (

Iatridis c. Grèce

[GC], n

o

31107/96, § 58, CEDH 1999

‑

II, et

Beyeler c. Italie

[GC], n

o

33202/96, § 107, CEDH 2000-I).

39.

Dès lors, la Cour n’estime pas opportun de fonder son raisonnement sur le simple constat qu’une réparation intégrale en faveur des requérants n’a pas eu lieu (

Carbonara,

précité, § 62).

b)

Sur le respect du principe de légalité

40.

La Cour renvoie à sa jurisprudence en matière d’expropriation indirecte (

Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italie

, n

o

31524/96, CEDH 2000

‑

VI

;

Carbonara et Ventura c. Italie

, précité

; parmi les arrêts plus récents,

Acciardi et Campagna c. Italie

, n

o

41040/98, 19 mai 2005

;

Pasculli c. Italie

, n

o

36818/97, 17 mai 2005

;

Scordino c. Italie (n

o

3)

, n

o

43662/98, 17 mai 2005 ;

Serrao c. Italie

, n

o

67198/01, 13 octobre 2005

;

La Rosa et Alba c. Italie (n

o

1)

, n

o

58119/00, 11 octobre 2005

;

Chirò c. Italie (n

o

4)

, n

o

67196/01, 11 octobre 2005), selon laquelle l’expropriation indirecte méconnaît le principe de légalité au motif qu’elle n’est pas apte à assurer un degré suffisant de sécurité juridique et qu’elle permet en général à l’administration de passer outre les règles fixées en matière d’expropriation. En effet, dans tous les cas, l’expropriation indirecte vise à entériner une situation de fait découlant des illégalités commises par l’administration, à régler les conséquences pour le particulier et pour l’administration, au bénéfice de celle-ci.

41.

Dans la présente affaire, la Cour relève qu’en appliquant le principe de l’expropriation indirecte, le tribunal a considéré les requérants privés de leur bien à compter du 18 mai 1983, les conditions d’illégalité de l’occupation et d’intérêt public de l’ouvrage construit étant réunies. Or, en l’absence d’un acte formel d’expropriation, la Cour estime que cette situation ne saurait être considérée comme «

prévisible

», puisque ce n’est que par la décision définitive – le jugement du tribunal du 12

avril

2000 ayant par la suite acquis force de chose jugée – que l’on peut considérer le principe de l’expropriation indirecte comme ayant effectivement été appliqué

et que l’acquisition du terrain au patrimoine public a été consacrée. Par conséquent, les requérants n’ont eu la «

sécurité juridique

» concernant la privation du terrain qu’au moment où le jugement du tribunal de Caltagirone est devenu définitif.

42.

La Cour observe ensuite que la situation en cause a permis à l’administration de tirer parti d’une occupation de terrain illégale. En d’autres termes, l’administration a pu s’approprier le terrain au mépris des règles régissant l’expropriation en bonne et due forme, et, entre autres, sans qu’une indemnité soit mise en parallèle à la disposition des intéressés.

43.

S’agissant de l’indemnité, la Cour constate que l’application rétroactive de la loi n

o

662 de 1996 au cas d’espèce a eu pour effet de priver les requérants de la possibilité d’obtenir réparation du préjudice subi.

44.

A la lumière de ces considérations, la Cour estime que l’ingérence litigieuse n’est pas compatible avec le principe de légalité et qu’elle a donc enfreint le droit au respect des biens des requérants.

45.

Dès lors, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

III.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

46.

Les requérants allèguent que l’adoption et l’application de la loi n

o

662 du 23 décembre 1996 à leur procédure constitue une ingérence législative contraire à leur droit à un procès équitable tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses passages pertinents, dispose

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

».

47.

Le Gouvernement conteste cette thèse et observe que la loi litigieuse n’a pas été adoptée pour influencer le dénouement de la procédure intentée par les requérants. En outre, l’application de cette loi n’aurait pas eu de répercussions négatives pour les requérants. Il en conclut que l’application de la disposition litigieuse à la cause des requérants ne soulève aucun problème au regard de la Convention. A l’appui de ses thèses, le Gouvernement se réfère spécifiquement aux arrêts

Forrer-Niedenthal c. Allemagne

(n

o

47316/99, 20 février 2003),

OGIS-Institut Stanislas, OGEC Saint-Pie X et Blanche de Castille et autres c.

France

(n

os

42219/98 et 54563/00, 27 mai 2004) et

Bäck c. Finlande

, (n

o

37598/97, CEDH 2004

‑

VIII).

48.

La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus et doit donc aussi être déclaré recevable.

49.

La Cour vient de constater, sous l’angle de l’article 1 du Protocole n

o

1, que la situation dénoncée par le requérant n’est pas conforme au principe de légalité (paragraphes 43-44 ci-dessus). Eu égard aux motifs ayant amené la Cour à ce constat de violation, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner s’il y a eu, en l’espèce, violation de cette disposition (voir,

a contrario

,

Scordino

c. Italie (n

o

1)

[GC], n

o

36813/97, §§ 103-104 et §§

132

‑

133, CEDH 2006

‑

...).

IV.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

50.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Les requérants

51.

S’inspirant de l’affaire

Carbonara et Ventura c. Italie

(satisfaction équitable), n

o

24638/94, 11 décembre 2003) et de l’affaire

Papamichalopoulos et autres c. Grèce

(article 50), arrêt du 31 octobre 1995, série A n

o

330

‑

B), les requérants réclament la réparation intégrale du préjudice subi. A cet égard, ils sollicitent le versement d’une somme correspondant à la valeur vénale actuelle du terrain, augmentée de la plus value apportée par la présence de bâtiments, et invitent la Cour à nommer un expert. Dans leurs demandes de juillet 2004, les requérants ont chiffré ce préjudice à 938

806 euros (EUR).

52.

S’agissant du dommage moral, les requérants réclament 50

000 EUR chacun.

53.

Les requérants demandent également 64

896 EUR, plus la taxe sur la valeur ajoutée (TVA) et contributions à la caisse de prévoyance des avocats (CPA), pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

B.

Le Gouvernement

54.

Le Gouvernement conteste les prétentions matérielles des requérants, tant dans leur fondement que dans leur montant, et observe qu’elles sont en tout état de cause excessives et basées sur des calculs erronés.

55.

Quant au préjudice moral, le Gouvernement soutient qu’un tel dommage dépend de la durée excessive de la procédure devant les juridictions nationales. Par conséquent, le versement d’une quelconque somme à titre d’indemnisation est subordonné à l’épuisement du remède Pinto, qui n’a pas eu lieu en l’espèce. En tout état de cause, le Gouvernement estime que la somme réclamée par les requérants est excessive.

56.

Le Gouvernement soutient qu’aucune somme ne doit être versée pour frais et dépens puisque les griefs des requérants sont mal fondés. En tout état de cause, la somme réclamée serait excessive.

C.

Appréciation de la Cour

57.

La Cour estime que la question de l’application de l’article 41 ne se trouve pas en état. En conséquence, elle la réserve compte tenu de la possibilité d’un accord entre l’Etat défendeur et l’intéressé (article 75 §§ 1 et 4 du Règlement).

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1

;

3.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention

;

4.

Dit

que la question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouve pas en état

; en conséquence,

a)

la

réserve

en entier

;

b)

invite

le Gouvernement et les requérants à lui adresser par écrit, dans le délai de trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, leurs observations sur cette question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir

;

c)

réserve

la procédure ultérieure et

délègue

au président de la chambre le soin de la fixer au besoin.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

11 juillet 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

T. L.

Early

N

icolas

Bratza

Greffier

Président