AFFAIRE LA ROSA ET ALBA c. ITALIE (N° 8)

PRIMUL SECȚIUNEA PENTRU ROSA ȘI ALBA c. ITALIA (N (solicitarea nr. 63285/00) HOTĂRÂREA (Satisfacție echitabilă) STRASBURG 5 iunie 2012 DEFINIF 05/090/2012 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În acest caz, în cauza La Rosa și Albac. Italia (n 8), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), cu sediul într-o cameră compusă din Nina Vajić, președinte, Peer Lorenzen, Khanlar Hajiyev, Mirjana Lazarova Trajkovska, Guido Raimondi, Julia Laffranque, Linos-Alender Sicilianos, judecători, și Søren Nielsen, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 mai 2012, Rend la această dată, adoptat la această dată, PROCEDURA DE INIȚIERE A PROCEDURII se află o cerere (n 63285/00) îndreptată împotriva Republicii Italiene și dintre care patru resortisanți ai acestui stat, domnul Mario La Rosa, domnul Vincenzo Alba, M Maria La Rosa și domnul Vincenzo La Rosa ( Cel de-al patrulea reclamant a decedat la 2 ianuarie 2005. Printr-o scrisoare din 11 martie 2005, domnul Nicola La Rosa a informat grefa cu privire la ceea ce moștenise cel de-al patrulea reclamant și a dorit să se constituie în cadrul procedurii în fața Curții. Cel de-al treilea reclamant a decedat la 24 aprilie 2007. printr-o scrisoare din 10 aprilie 2007. August 2007, Giacoma Mammino, Domenica Alba, Luciano Alba și Daniela Anna Maria Palma Alba, au informat grefa cu privire la ceea ce au moștenit de la cel de-al treilea reclamant și au dorit să se constituie în cadrul procedurii în fața Curții. Prin hotărârea din 15 iulie 2005 ( Curtea a hotărât că pierderea oricărei disponibilități a terenului în cauză, combinată cu posibilitatea de a remedia situația incriminată a generat consecințe destul de grave pentru ca reclamanții să fi suferit o expropriere de facto incompatibilă cu dreptul lor la respectarea bunurilor lor și care nu respectă principiul preeminenței dreptului (La Rosa și Albac. Italia (n, 63285/00, § 86, 15 iulie 2005). Pe baza articolului 41 din Convenție, reclamanții solicitau o satisfacție echitabilă de 362 563,80 EUR ca prejudiciu material pentru pierderea terenului. În plus, aceștia solicitau o despăgubire pentru daune morale și rambursarea cheltuielilor suportate în fața Curții. Problema aplicării articolului 41 din Convenție care nu se află în stare de fapt, Curtea a formulat o cerere și a invitat guvernul și reclamanții să-și prezinte în scris observațiile cu privire la această chestiune în termen de trei luni și, în special, să-i dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge (ibidem, § 97 și punctul 3 din plan). Termenul stabilit pentru a permite părților să ajungă la un acord amiabil a expirat fără ca părțile să ajungă la un astfel de acord. La 16 octombrie 2006, președintele Camerei a decis să solicite părților să numească fiecare un expert însărcinat cu evaluarea prejudiciului material și să depună un raport de expertiză înainte de 11 ianuarie 2007. Aceste rapoarte de expertiză au fost depuse în termenul stabilit. ÎN FAȚĂ Faptele care au avut loc după arestarea din acțiunea din acțiunea principală pot fi rezumate după cum urmează. Din dosar reiese că în 2006 administrația le-a plătit reclamanților suma recunoscută de către expertul numit de instanța reevaluată și cu interese, și anume 126 575,26 EUR. EN′10. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă materială 11. Reclamanții solicită o sumă corespunzătoare diferenței dintre valoarea de piață a terenului și valoarea despăgubirii acordate la nivel național; aceștia înregistrează acest prejudiciu la 281 469,74 EUR. 12. Guvernul susține că singura compensație datorată reclamanților trebuie să corespundă diferenței dintre valoarea de piață a bunului în momentul pierderii proprietății și suma primită de solicitanți. 13. Curtea amintește că o hotărâre cu privire la o încălcare antrenează pentru statul pârât obligația de a pune capăt încălcării și de a anula consecințele acesteia astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI 14. Aceasta amintește că, în cauza Guiš-Gallisay c. Italia ((satisfacție echitabilă) [GC], nr. 58858/00, 22 decembrie 2009), Marea Cameră a modificat jurisprudența Curții cu privire la criteriile de soluționare a litigiilor în activitățile de expropriere indirectă. În special, aceasta a decis să deroge de la revendicările reclamanților în măsura în care acestea se bazează pe valoarea terenului la data hotărârii Curții și să nu mai țină seama, pentru a evalua prejudiciul material, de costul de construcție al clădirilor construite de statul membru pe teren. 15. Conform noilor criterii stabilite de Marea Cameră, liturghia ar trebui să corespundă valorii totale a terenului în momentul pierderii proprietății, astfel cum a fost stabilită de instanța competentă în cursul procedurii interne. Apoi, odată ce suma eventual acordată la nivel național va fi dedusă, această sumă ar trebui actualizată pentru a compensa efectele inflației și pentru a fi însoțită de dobândă; de asemenea, ar trebui să existe posibilitatea de a compensa, cel puțin parțial, perioada de timp care s-a scurs de la deținerea terenurilor. Această dobândă trebuie să corespundă interesului legal simplu aplicat capitalului reevaluat progresiv. 16. În speță, reclamanții și-au pierdut proprietatea asupra terenului lor în 1986. Din competența judecătorească a instanțelor interne în cursul procedurii naționale rezultă că valoarea bunului la acea dată era de 47 500 ITL pe metru pătrat (punctul 20 din hotărârea din acțiunea principală 17. Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde 166 000 EUR, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă. 18. Mai rămâne de evaluat pierderea de șanse suferită de solicitanți ca urmare a exproprierii în litigiu. 20. Guvernul susține că acesta depinde de durata excesivă a procedurii în fața instanțelor naționale și, prin urmare, guvernul susține că plata unei sume cu titlu de despăgubire a prejudiciului moral este condiționată de epuizarea remediului Pinto 21. Curtea consideră că sentimentele de remușcare și frustrare în fața deposedării ilegale a bunurilor lor au cauzat reclamanților un prejudiciu moral important, care trebuie remediat în mod corespunzător. 22. Statuând în echitate, Curtea acordă 2 500 EUR primului reclamant, 2 500 EUR moștenitorului celui de-al doilea reclamant, 2 500 EUR moștenitorilor celui de-al treilea reclamant și 2 500 EUR către cea de-a patra reclamantă pentru daune morale. Costuri și cheltuieli de judecată 23. Justificative pe suport, reclamanții solicită suma de 57 765,58 EUR, pentru cheltuielile procedurii în fața Curții. 24. Guvernul susține că reclamanții le-au cuantificat în mod vag și imprecisent. 25. Curtea amintește că achitarea cheltuielilor și a cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). În plus, cheltuielile de judecată pot fi recuperate numai în măsura în care se referă la încălcarea constatată (a se vedea, de exemplu, Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002; Sahin c. Germania [GC], nr. 30943/96, § 105, CEDH 2003-VIII 26. Curtea nu se îndoiește de necesitatea de a angaja cheltuieli, însă consideră că sunt excesive onorariile totale revendicate în acest sens. Prin urmare, Curtea consideră că trebuie rambursate doar parțial. Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea apreciază că este rezonabil să aloce o sumă de 15 000 EUR pentru totalitatea cheltuielilor suportate. Interese moratorii 27. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L mai mult de un an, A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume 183 000 EUR (o sută optzeci și trei de mii de euro) plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale (ii. 500 EUR (două mii cinci sute de euro) primului reclamant, 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro) moștenitorului celui de-al doilea reclamant, 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro) moștenitorilor celui de-al treilea reclamant și 2500 EUR (două mii cinci sute de euro) recurentei celei de-a patra reclamante, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale (iii. 000 EUR (quinze mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitanți, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 5 iunie 2012, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură.

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

LA ROSA ET ALBA c. ITALIE (N

o

8)

(Requête n

o

63285/00)

ARRÊT

(Satisfaction équitable)

STRASBOURG

5 juin 2012

DÉFINITIF

05/09/2012

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire La Rosa et Alba c. Italie (n

o

8),

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant une chambre composée de

:

Nina Vajić,

présidente,

Peer Lorenzen,

Khanlar Hajiyev,

Mirjana Lazarova Trajkovska,

Guido Raimondi,

Julia Laffranque,

Linos-Alexandre Sicilianos,

juges,

et de Søren Nielsen,

greffier de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 mai 2012,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

63285/00) dirigée contre la République italienne et dont quatre ressortissants de cet Etat, M.

Mario La Rosa, M. Vincenzo Alba, M

me

Maria La Rosa et M. Vincenzo La Rosa («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 30 mars 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). Le quatrième requérant est décédé le 2 janvier 2005. Par une lettre du 11 mars 2005, M. Nicola La Rosa a informé le Greffe de ce qu’il avait hérité du quatrième requérant et qu’il souhaitait se constituer dans la procédure devant la Cour. Le troisième requérant est décédé le 24

avril

août 2007, Giacoma Mammino, Domenica Alba, Luciano Alba et Daniela Anna Maria Palma Alba, ont informé le greffe de ce qu’ils avaient hérité du troisième requérant et qu’ils souhaitaient se constituer dans la procédure devant la Cour.

2.

Par un arrêt du 15

juillet

2005 («

l’arrêt au principal

»), la Cour a jugé que la perte de toute disponibilité du terrain litigieux, combinée avec l’impossibilité de remédier à la situation incriminée avait engendré des conséquences assez graves pour que les requérants aient subi une expropriation de fait incompatible avec leur droit au respect de leurs biens et non conforme au principe de prééminence du droit (

La Rosa et Alba c. Italie (n

o

8)

, n

o

63285/00, § 86, 15 juillet 2005).

3.

En s’appuyant sur l’article 41 de la Convention, les requérants réclamaient une satisfaction équitable de 362

563,80 EUR au titre de préjudice matériel pour la perte du terrain. Ils réclamaient en outre une indemnité pour dommage moral et le remboursement des frais exposés devant la Cour.

4.

La question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouvant pas en état, la Cour l’a réservée et a invité le Gouvernement et les requérants à lui soumettre par écrit, dans les trois mois, leurs observations sur ladite question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir (ibidem, § 97, et point 3 du dispositif).

5.

Le délai fixé pour permettre aux parties de parvenir à un accord amiable était venu à échéance sans que les parties n’aboutissent à un tel accord.

6.

Le 16 octobre 2006, le président de la chambre a décidé de demander aux parties de nommer chacune un expert chargé d’évaluer le préjudice matériel et de déposer un rapport d’expertise avant le 11 janvier

2007.

7.

Lesdits rapports d’expertise ont été déposés dans le délai imparti.

EN FAIT

8.

Les faits survenus après l’arrêt au principal peuvent se résumer comme suit.

9.

Il ressort du dossier qu’en 2006 l’administration paya aux requérants la somme reconnue par l’expert nommé par le tribunal réévaluée et assortie d’intérêts, à savoir 126

575,26 EUR.

EN DROIT

10.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel

11.

Les requérants demandent une somme correspondant à la différence entre la valeur vénale du terrain et le montant du dédommagement accordé au niveau national. Ils chiffrent ce préjudice à 281

469,74 EUR.

12.

Le Gouvernement soutient que le seul dédommagement dû aux requérants doit correspondre à la différence entre la valeur vénale du bien au moment de la perte de la propriété et la somme reçue par les requérants.

13.

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci (Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], no

31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

14.

Elle rappelle que dans l’affaire Guiso-Gallisay c. Italie ((satisfaction équitable) [GC], no 58858/00, 22 décembre 2009), la Grande Chambre a modifié la jurisprudence de la Cour concernant les critères d’indemnisation dans les affaires d’expropriation indirecte. En particulier, celle-ci a décidé d’écarter les prétentions des requérants dans la mesure où elles sont fondées sur la valeur des terrains à la date de l’arrêt de la Cour et de ne plus tenir compte, pour évaluer le dommage matériel, du coût de construction des immeubles bâtis par l’Etat sur les terrains.

15.

Selon les nouveaux critères fixés par la Grande Chambre, l’indemnisation devrait correspondre à la valeur pleine et entière du terrain au moment de la perte de la propriété, telle qu’établie par l’expertise ordonnée par la juridiction compétente au cours de la procédure interne. Ensuite, une fois que l’on aura déduit la somme éventuellement octroyée au niveau national, ce montant devrait être actualisé pour compenser les effets de l’inflation et être assorti d’intérêts. Il convient aussi de l’assortir d’intérêts susceptibles de compenser, au moins en partie, le long laps de temps qui s’est écoulé depuis la dépossession des terrains. Ces intérêts doivent correspondre à l’intérêt légal simple appliqué au capital progressivement réévalué.

16.

En l’espèce, les requérants ont perdu la propriété de leur terrain en 1986. Il ressort de l’expertise ordonnée par les juridictions internes au cours de la procédure nationale que la valeur du bien à cette date était de 47

500

ITL le mètre carré (paragraphe 20 de l’arrêt au principal).

17.

Compte tenu de ces éléments, la Cour estime raisonnable d’accorder 166

000

EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme.

18.

Reste à évaluer la perte de chances subie par les requérants à la suite de l’expropriation litigieuse. Statuant en équité, la Cour alloue aux requérants conjointement 17

000 EUR pour la perte de chances.

B.

Dommage moral

19.

Les requérants demandent 50

000 EUR chacun au titre de préjudice moral.

20.

Le Gouvernement fait valoir que celui-ci dépend de la durée excessive de la procédure devant les juridictions nationales. Par conséquent, le Gouvernement soutient que le versement d’une quelconque somme au titre d’indemnisation du dommage moral est subordonné à l’épuisement du remède Pinto.

21.

La Cour estime que le sentiment d’impuissance et de frustration face à la dépossession illégale de leurs biens a causé aux requérants un préjudice moral important, qu’il y a lieu de réparer de manière adéquate.

22.

Statuant en équité, la Cour accorde 2

500 EUR au premier requérant, 2

500

EUR à l’héritier du deuxième requérant, 2

500 EUR aux héritiers du troisième requérant et 2

500 EUR à la quatrième requérante pour dommage moral.

C.

Frais et dépens

23.

Justificatifs à l’appui, les requérants demandent la somme de 57

765,58 EUR, pour les frais de la procédure devant la Cour.

24.

Le Gouvernement soutient que les requérants ont quantifié ceux-ci de manière vague et imprécise.

25.

La Cour rappelle que l’allocation des frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], no 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée (voir, par exemple, Beyeler c. Italie (satisfaction équitable) [GC], no 33202/96, § 27, 28 mai 2002

; Sahin c. Allemagne [GC], no 30943/96, § 105, CEDH 2003-VIII).

26.

La Cour ne doute pas de la nécessité d’engager des frais, mais elle trouve excessifs les honoraires totaux revendiqués à ce titre. Elle considère dès lors qu’il y a lieu de les rembourser en partie seulement. Compte tenu des circonstances de la cause, la Cour juge raisonnable d’allouer un montant de 15

000

EUR pour l’ensemble des frais exposés.

D.

Intérêts moratoires

27.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes

:

i.

183

000 EUR (cent quatre vingt trois mille euros) plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel

;

ii.

2

500 EUR (deux mille cinq cents euros) au premier requérant, 2

500

EUR (deux mille cinq cents euros) à l’héritier du deuxième requérant, 2

500 EUR (deux mille cinq cents euros) aux héritiers du troisième requérant et 2500 EUR (deux mille cinq cents euros) à la quatrième requérante, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral

;

iii.

15

000 EUR (quinze mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants, pour frais et dépens

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

2.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 juin 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Søren Nielsen

Nina Vajić

Greffier

Présidente