ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 575/2012

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Cu privire la admisibilitatea excepției de neconstitutionalitate: Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, aceasta decide asupra excepțiilor privind neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Pornind de la dispoziția legală enunțată, un prim aspect, care trebuie menționat este că obiectul excepției de neconstituționalitate nu îl poate constitui dispozițiile cuprinse în Legea fundamentală. Excepția de neconstituționalitate reprezintă instrumentul prin care partea se poate apăra împotriva legiuitorului în cazul în care consideră că i-au fost încălcate drepturile constituționale printr-o dispoziție dintr-o lege, alta decât Legea fundamentală, sau dintr-o ordonanță în vigoare.

Apoi, Curtea a reținut că excepția invocată este contrară prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, și din perspectiva faptului că, în mod nejustificat, contestatorii au apreciat că dispozițiile legale invocate, respectiv cele prev. de art. 69 alin. (2) din Constituție și prev. de art. 197 alin. (2) și (3) din C. proc. pen., au legătură cu soluționarea prezentei contestații la executare. Este incontestabil că excepția a fost invocată în fața unei instanțe judecătorești și se referă la dispoziții legale [art. 197 alin. (2) și (3) C. proc. pen.], ce nu a fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Admisibilitatea excepției reclamă însă îndeplinirea cumulativă și a cerinței ca excepția invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei, legătură ce nu este suficient a fi pur tangențială, ci trebuie să fie evident semnificativă și în strânsă corelație cu soluția ce ar putea fi dată fondului litigiului.

Finalitatea excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituționalitate a posteriori orice dispoziție legală, chiar dacă ea ar viza disciplinarea unor măsuri sau activități cu implicații în desfășurarea procesului penal. Aceasta deoarece excepția de neconstituționalitate constituie o excepție de procedură, prin care partea care o ridică urmărește împiedicarea unei judecăți (respectiv a pronunțării unei soluții) ce s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională. Curtea de apel subliniază că, independent de inadmisibilitatea vădită a excepției invocate, nu rezultă interesul concret în abordarea acestui mijloc de apărare. Pentru aceste considerente, Curtea de apel a concluzionat că excepția de neconstituționalitate invocată este contrară dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și, în consecință inadmisibilă, urmând a respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Curtea a apreciat că soluționarea distinctă, prin încheiere a excepției de neconstituționalitate, conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, nu se justifică în cauză, nici din perspectiva normelor ce disciplinează organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și nici din perspectiva dispozițiilor art. 303 C. proc. pen. și art. 408 C. proc. pen., modificate ori introduse prin Legea nr. 177/2010. Astfel, în lumina dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, dar și a considerentelor ce au stat la baza deciziei de recurs în interesul Legii nr. 36/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este incontestabil dreptul părții interesate de a recura soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, chiar în situația în care o astfel de soluție aparține instanței de recurs.

Anterior modificărilor aduse C. proc. pen. prin Legea nr. 177/2010, obligația instanței de a suspenda judecata până la soluționarea excepției de neconstituționalitate impunea în mod necesar și fără excepție soluționarea prin încheiere separată a unei astfel de cereri, pentru a se asigura în mod real părții interesate dreptul la un recurs efectiv. Odată cu abrogarea dispozițiilor art. 303 alin. (6) prin Legea nr. 177/2010, a fost înlăturată obligația de suspendare a judecății în cazul sesizării Curții Constituționale, admițându-se practic posibilitatea soluționării fondului cauzei în paralel și prealabil dezlegărilor date de instanța de contencios constituțional excepțiilor ce îi sunt adresate în cadrul controlului a posteriori.

În mod corelativ, pentru a se asigura însă armonizarea soluției eventual dispuse asupra fondului în baza unor dispoziții declarate neconstituționale cu legea în vigoare s-a prevăzut posibilitatea revizuirii cauzei în limitele și în condițiile prevăzute de art. 408 2 C. proc. pen. În acest context, s-a apreciat că pronunțarea separată, prin încheiere, asupra excepției de neconstituționalitate invocate ar fi constituit expresia unui formalism excesiv, derivat din interpretarea literală și izolată a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, în detrimentul finalității acestor norme - și anume asigurarea unui recurs efectiv părții interesate. Sub aspectul fondului contestației la executare, s-a constatat că prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 20 iunie 2011, sub numărul 5675/2/2011, petenții C.I.

și C.A. au formulat o cerere intitulată contestație la executare, cu referire la Dosarul 2433/2/2010 al Curții de Apel București, secția a II-a penală, invocând ca temei de drept dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. și art. 1 lit. b), art. 31 alin. (5) din Legea nr. 590/22 decembrie 2003. În motivarea cererii intitulate contestație la executare, au fost enunțate articole de lege și acte normative ca: art. 288 C. pen., art. 21 și 52 din Constituție, art. 62 alin. (1) și (5), art. 63 și art. 3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, art. 10, art. 16 și art. 146 C. pen., art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 - abrogat, art. 414 2 din C. proc.

pen. etc. Au susținut că sunt moștenitorii de drept ai patrimoniului defunctei I.F., că sunt îngrădiți prin legi, în dreptul de a trage la răspundere vinovații, arătând că au calitate procesuală penală de a solicita reparațiile apreciate de decizia în interesul Legii XIV/2006, obligatorie pentru instanțele de judecată potrivit art. 414 2 C. proc. pen. Cu prilejul dezbaterilor pe fondul cauzei, contestatorii au invocat ca temei al contestației la executare, dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., arătând, în esență, în susținerea acestui caz de contestație la executare că înștiințările referitoare la plata cheltuielilor judiciare către stat le-au fost comunicate înainte ca Înalta Curte de Casație și Justiție să redacteze decizia pronunțată.

Examinând actele și lucrările dosarului Curtea a reținut că prin sentința penală 108 din 12 aprilie 2010, pronunțată în Dosarul 2433/2/2010, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins ca tardiv formulate plângerile petenților C.I. și C.A., menținând rezoluția 556/P/2007 din 22 iulie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Fiecare petent a fost obligat la plata a câte 50 RON cheltuieli judiciare către stat. Prin decizia 4211 din 24 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul 2433/2/2010, s-a casat în parte sentința penală 108 din 12 aprilie 2010, menținându-se soluția în ceea ce îl privește pe C.I., cauza fiind trimisă spre rejudecarea plângerii formulate de C.A..

Prin aceeași hotărâre, s-a dispus obligarea lui C.I. la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Curtea a mai reținut că împotriva deciziei 4211 din 24 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, contestatorii C.I. și C.A. au formulat contestație în anulare, aceasta formând obiectul Dosarului 10004/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Contestația în anulare a fost respinsă ca inadmisibilă prin decizia pronunțată la data de 29 aprilie 2011, contestatorii fiind obligați la plata a câte 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Opinia petenților, că momentul rămânerii definitive al unei hotărâri trebuie raportat la momentul redactării acesteia, nu se regăsește însă printre situațiile reglementate de art. 416-417 C. proc.

pen. Potrivit cu aceste dispoziții legale, data rămânerii definitive a hotărârilor primei instanțe, instanței de apel și instanței de recurs se stabilește în funcție de alte criterii, printre acestea nefiind în nici o situație data motivării hotărârii, ci data pronunțării hotărârii, data expirării termenului de apel sau recurs, data manifestării de voință a părții în sensul retragerii căii de atac exercitate. Sentința penală 108 din 12 aprilie 2010 a rămas definitivă prin decizia 4211 din 24 noiembrie 2010, față de contestatorul C.I. care a fost obligat, în total, la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat. Totodată, față de ambii contestatori este definitivă decizia pronunțată la data de 29 aprilie 2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție în cauza având ca obiect contestația în anulare formulată de C.I.

și C.A. împotriva deciziei penale 4211 din 24 noiembrie 2010, prin care contestația în anulare a fost respinsă, iar contestatorii au fost obligați la câte 100 RON cheltuieli judiciare către stat. Prin comunicarea din data de 15 decembrie 2010 contestatorului C.I. i-a fost adus la cunoștință că a fost obligat la plata sumei de 250 RON reprezentând cheltuieli judiciare către stat, iar prin adresele din 31 mai 2010, contestatorilor le-a fost comunicat că au fost obligați la plata a câte 100 RON cheltuieli judiciare către stat. Cât privește aprecierile contestatorilor privind modalitatea în care președintele de complet a semnat pentru unul dintre membrii completului de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a pronunțat decizia 4211 din 24 noiembrie 2010, s-a arătat că acestea nu se încadrează în nici unul dintre cazurile de contestație la executare expres și limitativ prevăzute de lege.

Împotriva acesteia hotărâri au declarat recurs contestatorii C.I. și C.A., fără să prezinte motivele de casare. Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursurile sunt tardive. Astfel, sentința penală atacată a fost pronunțată la data de 4 octombrie 2011, din preambulul acesteia rezultă că petenții au fost prezenți la dezbateri, iar recursurile au fost declarate la data de 28 octombrie 2011, peste termenul de 10 zile prevăzut de art. 385 3 alin. (1) C. proc. pen. Potrivit art. 385 3 în referire la art. 363 alin. (3) C. proc. pen., pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare, termenul curge de la pronunțare. Față de împrejurarea că recursurile au fost declarate peste termenul legal de 10 zile de la pronunțare, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc.

pen., acestea urmează a fi respinse. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge ca tardive recursurile declarate de contestatorii C.I. și C.A. împotriva sentinței penale nr. 431 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția II-a penală. Obligă recurenții contestatori la plata sumei de câte 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 23 februarie 2012.