ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 575/2012

Examinând

actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Cu

privire la admisibilitatea excepției de neconstitutionalitate:

Potrivit

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale, aceasta decide asupra excepțiilor privind

neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și

oricare ar fi obiectul acestuia.

Pornind

de la dispoziția legală enunțată, un prim aspect, care trebuie menționat este

că obiectul excepției de neconstituționalitate nu îl poate constitui

dispozițiile cuprinse în Legea fundamentală. Excepția de neconstituționalitate

reprezintă instrumentul prin care partea se poate apăra împotriva legiuitorului

în cazul în care consideră că i-au fost încălcate drepturile constituționale

printr-o dispoziție dintr-o lege, alta decât Legea fundamentală, sau dintr-o

ordonanță în vigoare.

Apoi,

Curtea a reținut că excepția invocată este contrară prevederilor art. 29 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992, și din perspectiva faptului că, în mod nejustificat,

contestatorii au apreciat că dispozițiile legale invocate, respectiv cele prev.

de art. 69 alin. (2) din Constituție și prev. de art. 197 alin. (2) și (3) din C.

proc. pen., au legătură cu soluționarea prezentei contestații la executare.

Este

incontestabil că excepția a fost invocată în fața unei instanțe judecătorești

și se referă la dispoziții legale [art. 197 alin. (2) și (3) C. proc. pen.], ce

nu a fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții

Constituționale.

Admisibilitatea

excepției reclamă însă îndeplinirea cumulativă și a cerinței ca excepția

invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei, legătură ce nu este suficient

a fi pur tangențială, ci trebuie să fie evident semnificativă și în strânsă

corelație cu soluția ce ar putea fi dată fondului litigiului.

Finalitatea

excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de

constituționalitate a posteriori orice dispoziție legală, chiar dacă ea ar viza

disciplinarea unor măsuri sau activități cu implicații în desfășurarea

procesului penal. Aceasta deoarece excepția de neconstituționalitate constituie

o excepție de procedură, prin care partea care o ridică urmărește împiedicarea

unei judecăți (respectiv a pronunțării unei soluții) ce s-ar întemeia pe o dispoziție

legală neconstituțională.

Curtea

de apel subliniază că, independent de inadmisibilitatea vădită a excepției

invocate, nu rezultă interesul concret în abordarea acestui mijloc de apărare.

Pentru

aceste considerente, Curtea de apel a concluzionat că excepția de

neconstituționalitate invocată este contrară dispozițiilor art. 29 alin. (1) din

Legea nr. 47/1992 și, în consecință inadmisibilă, urmând a respinge cererea de

sesizare a Curții Constituționale.

Curtea

a apreciat că soluționarea distinctă, prin încheiere a excepției de

neconstituționalitate, conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, nu se

justifică în cauză, nici din perspectiva normelor ce disciplinează organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, și nici din perspectiva dispozițiilor art.

303 C. proc. pen. și art. 408 C. proc. pen., modificate ori introduse prin

Legea nr. 177/2010.

Astfel,

în lumina dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, dar și a considerentelor

ce au stat la baza deciziei de recurs în interesul Legii nr. 36/2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, este incontestabil dreptul părții interesate de a

recura soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale,

chiar în situația în care o astfel de soluție aparține instanței de recurs.

Anterior

modificărilor aduse C. proc. pen. prin Legea nr. 177/2010, obligația instanței

de a suspenda judecata până la soluționarea excepției de neconstituționalitate

impunea în mod necesar și fără excepție soluționarea prin încheiere separată a

unei astfel de cereri, pentru a se asigura în mod real părții interesate

dreptul la un recurs efectiv.

Odată

cu abrogarea dispozițiilor art. 303 alin. (6) prin Legea nr. 177/2010, a fost

înlăturată obligația de suspendare a judecății în cazul sesizării Curții

Constituționale, admițându-se practic posibilitatea soluționării fondului

cauzei în paralel și prealabil dezlegărilor date de instanța de contencios

constituțional excepțiilor ce îi sunt adresate în cadrul controlului a

posteriori. În mod corelativ, pentru a se asigura însă armonizarea soluției

eventual dispuse asupra fondului în baza unor dispoziții declarate neconstituționale

cu legea în vigoare s-a prevăzut posibilitatea revizuirii cauzei în limitele și

în condițiile prevăzute de art. 408

2

C. proc. pen.

În

acest context, s-a apreciat că pronunțarea separată, prin încheiere, asupra

excepției de neconstituționalitate invocate ar fi constituit expresia unui

formalism excesiv, derivat din interpretarea literală și izolată a

dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, în detrimentul finalității acestor

norme - și anume asigurarea unui recurs efectiv părții interesate.

Sub

aspectul fondului contestației la executare,

s-a constatat că prin cererea

înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 20 iunie 2011, sub numărul 5675/2/2011,

petenții C.I. și C.A. au formulat o cerere intitulată contestație la executare,

cu referire la Dosarul 2433/2/2010 al Curții de Apel București, secția a II-a penală,

invocând ca temei de drept dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. și art. 1 lit. b),

art. 31 alin. (5) din Legea nr. 590/22 decembrie 2003.

În

motivarea cererii intitulate contestație la executare, au fost enunțate

articole de lege și acte normative ca: art. 288 C. pen., art. 21 și 52 din

Constituție, art. 62 alin. (1) și (5), art. 63 și art. 3 din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă, Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004, art. 10, art. 16 și art. 146 C. pen., art. 29 alin. (2) din Legea nr.

78/2000 - abrogat, art. 414

2

din C. proc. pen. etc. Au susținut că

sunt moștenitorii de drept ai patrimoniului defunctei I.F., că sunt îngrădiți

prin legi, în dreptul de a trage la răspundere vinovații, arătând că au

calitate procesuală penală de a solicita reparațiile apreciate de decizia în

interesul Legii XIV/2006, obligatorie pentru instanțele de judecată potrivit art.

414

2

C. proc. pen.

Cu

prilejul dezbaterilor pe fondul cauzei, contestatorii au invocat ca temei al

contestației la executare, dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen., arătând, în esență, în susținerea acestui caz de contestație la executare

că înștiințările referitoare la plata cheltuielilor judiciare către stat le-au

fost comunicate înainte ca Înalta Curte de Casație și Justiție să redacteze

decizia pronunțată.

Examinând

actele și lucrările dosarului Curtea a reținut că

prin sentința penală 108

din 12 aprilie 2010, pronunțată în Dosarul 2433/2/2010, Curtea de Apel

București, secția a II-a penală, a respins ca tardiv formulate plângerile

petenților C.I. și C.A., menținând rezoluția 556/P/2007 din 22 iulie 2007 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Fiecare petent a fost obligat

la plata a câte 50 RON cheltuieli judiciare către stat.

Prin

decizia 4211 din 24 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în Dosarul 2433/2/2010, s-a casat în parte sentința penală 108 din 12

aprilie 2010, menținându-se soluția în ceea ce îl privește pe C.I., cauza fiind

trimisă spre rejudecarea plângerii formulate de C.A.. Prin aceeași hotărâre,

s-a dispus obligarea lui C.I. la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Curtea

a mai reținut că împotriva deciziei 4211 din 24 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, contestatorii C.I. și C.A. au formulat

contestație în anulare, aceasta formând obiectul Dosarului 10004/1/2010 al

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Contestația în anulare a

fost respinsă ca inadmisibilă prin decizia pronunțată la data de 29 aprilie

2011, contestatorii fiind obligați la plata a câte 100 RON cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat.

Opinia

petenților, că momentul rămânerii definitive al unei hotărâri trebuie raportat

la momentul redactării acesteia, nu se regăsește însă printre situațiile

reglementate de art. 416-417 C. proc. pen. Potrivit cu aceste dispoziții

legale, data rămânerii definitive a hotărârilor primei instanțe, instanței de

apel și instanței de recurs se stabilește în funcție de alte criterii, printre

acestea nefiind în nici o situație data motivării hotărârii, ci data pronunțării

hotărârii, data expirării termenului de apel sau recurs, data manifestării de

voință a părții în sensul retragerii căii de atac exercitate.

Sentința

penală 108 din 12 aprilie 2010 a rămas definitivă prin decizia 4211 din 24

noiembrie 2010, față de contestatorul C.I. care a fost obligat, în total, la

plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat.

Totodată,

față de ambii contestatori este definitivă decizia pronunțată la data de 29

aprilie 2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție în cauza având ca obiect

contestația în anulare formulată de C.I. și C.A. împotriva deciziei penale 4211

din 24 noiembrie 2010, prin care contestația în anulare a fost respinsă, iar

contestatorii au fost obligați la câte 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Prin

comunicarea din data de 15 decembrie 2010 contestatorului C.I. i-a fost adus la

cunoștință că a fost obligat la plata sumei de 250 RON reprezentând cheltuieli

judiciare către stat, iar prin adresele din 31 mai 2010, contestatorilor le-a fost

comunicat că au fost obligați la plata a câte 100 RON cheltuieli judiciare

către stat.

Cât

privește aprecierile contestatorilor privind modalitatea în care președintele

de complet a semnat pentru unul dintre membrii completului de judecată al Înaltei

Curți de Casație și Justiție, care a pronunțat decizia 4211 din 24 noiembrie

2010, s-a arătat că acestea nu se încadrează în nici unul dintre cazurile de

contestație la executare expres și limitativ prevăzute de lege.

Împotriva

acesteia hotărâri au declarat recurs contestatorii C.I. și C.A., fără să

prezinte motivele de casare.

Examinând

actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursurile sunt

tardive.

Astfel,

sentința penală atacată a fost pronunțată la data de 4 octombrie 2011, din

preambulul acesteia rezultă că petenții au fost prezenți la dezbateri, iar

recursurile au fost declarate la data de 28 octombrie 2011, peste termenul de

10 zile prevăzut de art. 385

3

alin. (1) C. proc. pen.

Potrivit

art. 385

3

în referire la art. 363 alin. (3) C. proc. pen., pentru

partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare, termenul curge de

la pronunțare.

Față

de împrejurarea că recursurile au fost declarate peste termenul legal de 10

zile de la pronunțare, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc.

pen., acestea urmează a fi respinse.

Văzând

și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge

ca tardive recursurile declarate de contestatorii C.I. și C.A. împotriva

sentinței penale nr. 431 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția II-a penală.

Obligă

recurenții contestatori la plata sumei de câte 100 RON cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică azi 23 februarie 2012.