ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1052/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1052/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

chemare în judecată

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată la data de 15 octombrie 2009 pe

rolul Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul S.N.P.V.P.L., în

calitate de reprezentant al membrului de sindicat L.M.E., a chemat în judecată

pe pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al

Poliției Române, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să

dispună următoarele:

-

repararea

prejudiciului cauzat membrului de sindicat ca urmare a discriminării

prin

neacordarea majorărilor salariate de 5%, începând cu 1 ianuarie 2007 (față de

decembrie 2006), cu 2% începând cu data de 1 aprilie 2007 (față de nivelul din

luna

martie 2007) și cu 11 % începând cu

data de 1 octombrie 2007 (față de nivelul din luna

septembrie 2007);

- plata dobânzilor legale calculate

conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 9/2000 începând cu luna ianuarie 2007,

până la efectuarea plății;

- indexarea sumelor datorate (prin

aplicarea coeficienților de inflație) începând cu momentul nașterii dreptului

la despăgubire - 1 ianuarie 2007 - și până în momentul efectuării plății

efective a drepturilor salariale revendicate ca urmare a discriminării;

- efectuarea mențiunilor privitoare la

majorările salariale în dosarul personal al membrului de sindicat.

In motivarea cererii, reclamantul a

arătat, în esență, că Legea nr. 232/2007 pentru aprobarea O.G. nr. 6/2007 a

modificat art. 39 alin. (2) din ordonanță, în sensul că pentru toți

funcționarii publici au fost prevăzute majorări salariale în cotă de 7%

aplicată la salariul din 2006 și de 11% începând cu data de 1 octombrie 2007,

aplicată la salariul din luna septembrie 2007, însă polițiștii au fost

exceptați de la aplicarea dispozițiilor respective. Mai susține reclamantul că

prin O.G. nr. 10/2007 au fost prevăzute creșteri salariale de bază ale

personalului contractual din sectorul bugetar salarizat conform O.U.G. nr.

24/2000, majorările fiind prevăzute în 3 etape, conform capătului principal al

cererii de chemare în judecată, iar polițiștii au fost excluși de la acordarea

majorărilor respective.

Susține

reclamantul că, prin exceptarea polițiștilor de la acordarea respectivelor

drepturi salariale, s-a produs o

discriminare în sensul art. 2 din O.G. nr. 37/2000, ceea ce contravine

Directivei 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului

egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă, precum și

principiului nediscriminării și egalității de tratament consacrat de art. 16 și

art. 20 din

Constituție, republicată, art.

14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 7 din

Declarația

Universală a Drepturilor Omului și art. 4 din Carta Socială Europeană. în

același sens, reclamantul invocă Decizia nr. 23/2005 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, Secțiile Unite.

instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 2068 din 30

aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând, în

esență, următoarele:

Persoana în numele căreia a fost

formulată acțiunea are calitatea de polițist - funcționar public cu statut

special, iar actele normative invocate în susținerea cererii nu sunt aplicabile

acestei categorii de funcționari.

Polițistul este funcționar public cu

statut special a cărui salarizare este reglementată de O.G. nr. 38/2003.

În actele normative care reglementează

creșterile salariale pentru anul 2007 (O.G. nr. 10/2007, O.G. nr. 16/2007, O.G.

nr. 27/2007, O.G. nr.6/2007) nu sunt prevăzuți polițiștii ca beneficiari ai

majorărilor salariale și nu este menționat nici actul normativ de salarizare a

acestora, respectiv O.G. nr. 38/2003.

Pentru polițiști au fost prevăzute

creșteri salariale începând cu data de 01 ianuarie 2007, prin Legea nr.

491/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 57/2006 pentru

modificarea O.G. nr. 38/2003, ca urmare a majorării coeficienților de

ierarhizare pentru

funcțiile îndeplinite.

Reglementarea modalității de

salarizare a diferitelor categorii de personal din instituțiile publice

constituie opțiunea legiuitorului, neputând fi extrapolată și la alte

categorii socio-profesionale, dacă legea nu

prevede în mod neechivoc acest lucru. Prin urmare, întrucât voința

legiuitorului a fost aceea de a acorda majorările salariale numai anumitor

categorii de persoane, stabilite în mod expres, printre care nu se încadrează

și

polițiștii, aceștia nu sunt îndreptățiți la acordarea majorărilor

salariale respective, ceea ce nu este însă de natură a contravine principiului

egalității în drepturi consacrat de art. 16 din Constituție, întrucât se aplică

în mod egal tuturor categoriile de persoane aflate în aceeași situație,

instanța având în vedere sub acest aspect și cele reținute de Curtea

Constituțională (deciziile nr. 213/2004, nr. 565/2005, nr. 721/2006 și în

jurisprudența CEDO - Engel și alții împotriva Olandei, 1976; Marckx împotriva

Belgiei, 1979; Moustaquim împotriva Belgiei, 1991; Fredin împotriva Suediei,

1991; Hoffmann împotriva Austriei, 1993), în sensul că „egalitatea nu înseamnă

uniformitate, fiind posibilă stabilirea unui tratament juridic diferit pentru

situații diferite, când aceasta se justifică în mod rațional și obiectiv".

In ceea ce privește discriminarea

invocată de reclamanți în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, Curtea a avut în

vedere cele reținute de Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 818/2008, nr.

819/2008, nr. 820/2008, nr. 821/2008, nr. 1325/2008 și a argumentat în sensul

că, față de împrejurarea că discriminarea este rezultatul prevederilor anumitor

acte normative prin care s-au prevăzut creșteri salariale pentru

anumite categorii de salariați bugetari, instanța

nu are competența de a obliga pârâții să

acorde drepturi salariale

prevăzute de legiuitor exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați.

Împotriva sentinței civile nr. 2068

din 30 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul S.N.P.V.P.L., în temeiul

art. 304

1

C. proc. civ.

În motivele de recurs se arată că

interpretarea instanței de fond conform căreia polițiștii sunt excluși de la

indexarea salariilor pe motiv că aceștia sunt încadrați în baza Legii nr.

360/2002 și nu în temeiul Legii nr. 188/1999, contravine dispozițiilor art. 43

din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor,

care prevăd că salariile prevăzute în acest act normativ se vor indexa în baza

reglementărilor care privesc salarizarea personalului din sectorul bugetar, în

speță O.G. nr. 6/2007, modificată de Legea nr. 232/2007. Astfel, dispozițiile

art. 43 din O.G. nr. 38/2003 reprezintă un exemplu tipic de normă de trimitere.

Pe de altă parte, recurentul

precizează că acțiunea a fost întemeiată pe

dispozițiile

O.G. nr. 6/2007 și O.G. nr. 38/2003, iar nu pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000,

așa

cum în mod greșit a reținut instanța de fond, aceste ultime dispoziții fiind

invocate cu titlu de temei juridic secundar și nu în sensul că membrul de

sindicat ar fi fost discriminat de legiuitor sau în sensul de a se solicita

anularea sau refuzul aplicării unor acte normative. Dimpotrivă,

recurentul-reclamant susține că a invocat faptul că în procesul de aplicare a

legii, organele administrației publice pârâte au produs o discriminare în

sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000 prin excluderea polițiștilor de la

acordarea majorărilor salariale.

4.

Hotărârea instanței de recurs

Analizând cauza prin prisma criticilor

din recurs, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., precum și în raport cu dispozițiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

În esență, problema de drept vizează

acordarea în beneficiul reclamantei L.M.E., angajat în cadrul Inspectoratului

General al Poliției Române - Direcția Generală de Combatere a Criminalității

Organizate, a majorărilor salariale prevăzute de O.G. nr. 6/2007 privind unele

măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale

funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul

unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și

creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007,

aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, și de O.G. nr. 10/2007 privind

creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar

salarizat potrivit O.U.G. nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a

salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și

personalului salarizat potrivit anexelor nr.

II

și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de

stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru

persoane care ocupă funcții de demnitate publică.

Este adevărat că, potrivit art. 43 din

O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor (care a

fost abrogat prin Legea nr. 330/2009) ,,Salariile stabilite in raport cu

coeficienții de ierarhizare, prevăzute în prezenta ordonanță, sunt brute și se

vor indexa în baza reglementărilor care privesc salarizarea personalului din

sectorul bugetar".

Insă, O.G. nr. 6/2007 reglementează

drepturile salariale ale categoriilor de funcționari publici expres

determinate, între care nu este enumerată și categoria polițiștilor, ca

funcționari publici cu statut special. Totodată, respectiva ordonanță nu

reglementează indexarea drepturilor salariale pentru a se face aplicarea normei

de trimitere de la art. 43 din O.G. nr. 83/2003.

In același sens, O.G. nr. 10/2007

reglementează creșterile salariale acordate în

anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit O.U.G. nr. 24/2000,

iar nicidecum

indexarea drepturilor salariale ale tuturor categoriilor

de funcționari publici pentru a atrage incidența normei de trimitere de la art.

43 din O.G. nr. 83/2003.

Astfel fiind, Curtea de apel în mod

corect a apreciat că dispozițiile actelor

normative

invocate de reclamant nu sunt aplicabile în cauză, cu atât mai mult cu cât

salarizarea

polițiștilor a fost modificată prin O.G. nr. 57/2006, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 491/2006, în sensul reglementări creșterilor

salariale.

Totodată, nu poate fi primită

susținerea din recurs referitoare la aplicarea dispozițiilor O.G. nr. 10/2007

și categoriei polițiștilor, deoarece reglementarea modalităților de salarizare

a diferitelor categorii de personal din instituțiile publice constituie

opțiunea legiuitorului și nu poate fi extinsă la alte categorii socio-profesionale,

iar Legea nr. 232/2007 pentru aprobarea O.G. nr. 6/2007, invocată de recurent,

prevede expres la art. 2 că ordonanța se aplică funcționarilor publici numiți

în temeiul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,

republicată.

Astfel, acordarea acestor creșteri

salariale numai anumitor categorii profesionale nu constituie o discriminare,

așa cum este aceasta definită în Legea privind prevenirea și combaterea tuturor

formelor de discriminare, pentru că nu reprezintă o deosebire, excludere, restricție

sau preferință efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie

socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică

necontagioasă, infectare HIV sau categorie defavorizată.

Principiul egalității statuat de Legea

fundamentală nu presupune uniformitate, ci permite stabilirea unui tratament

juridic diferit pentru situații diferite, când aceasta se justifică în mod

rațional și obiectiv, sens în care s-a pronunțat Curtea Constituțională în mod

constant.

Dreptul la nediscriminare prevăzut de

art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului este un drept subiectiv

substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție

europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie,

deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea

însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie

încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a

fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face,

însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de

protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în

vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a

oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în

legislația națională a unui stat contractant. Făcând o interpretare nuanțată a

prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge

nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție,

numai atunci când autoritățile statele introduc distincții

între

situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare

rezonabilă și obiectivă.

De asemenea, conform jurisprudenței

Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor

Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune

identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu

neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în

situații distincte.

Or, raportat la circumstanțele

concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile

reglementate prin normele legale în discuție, având în vedere și

argumentele anterior

arătate, nu se poate reține existența unei situații

de discriminare a membrului de sindicat în raport cu alte categorii de

salariați din sistemul bugetar, întrucât persoana respectivă nu se află într-o

situație identică cu cei din categoriile respective.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că

hotărârea atacată este în concordanță cu prevederile legale, iar susținerile

recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

Pentru considerentele arătate, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de

S.N.P.V.P.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.N.P.V.P.L.

împotriva sentinței civile nr. 2068 din 30 aprilie 2010 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 22 februarie 2011.