ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4156/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4156/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor penale de față constată:

Prin sentința penală nr. 353 din 13 noiembrie 2009 pronunțată

de Tribunalul Argeș s-a dispus condamnarea inculpaților F.G. și C.R. la

pedeapsa de câte 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor civile prevăzute

de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de

persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Ca pedeapsă accesorie, a fost interzis inculpaților,

pe durata executării pedepsei, exercițiul drepturilor civile prevăzute de art. 64

lit. a) și b) C. pen., conform art. 71 C. pen.

Au fost respinse, ca nefondate, cererile privind

acordarea despăgubirilor civile formulate de părțile civile F.I., I.D. și R.G.

S-a luat act că părțile vătămate B.I. și B.L. nu s-au

constituit părți civile în procesul penal.

A fost respinsă cererea de confiscare a sumelor de

bani dobândite de inculpați din săvârșirea infracțiunii.

A fost ridicată măsura sechestrului asigurător

instituit prin ordonanța nr. 28/D/P din 14 aprilie 2008 emisă de Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. asupra sumei de 400

euro, aparținând inculpatului F.G. și consemnată la B.R.D. - Pitești cu

chitanța din 14 aprilie 2008.

Au fost obligați inculpații F.G. și C.R. la câte

1.810 lei fiecare, cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a

reținut în fapt următoarele:

Inculpații în cauză au conviețuit împreună ca soț și

soție după care, pentru a obține schimbarea numelui de familie și a putea

pătrunde astfel pe teritoriului spațiului Schengen unde aveau interdicție de intrare,

au divorțat formal, încheind căsătorii de conivență, inculpatul F.G. preluând

prin căsătorie numele nepoatei sale, B.E., iar inculpata C.R. numele lui C.M.,

concubinul numitei B.E.; după ce s-au recăsătorit, inculpații au continuat în

fapt raporturile de familie, trăind ca soț și soție.

În cursul anului 2005, cei doi inculpați s-au ocupat

cu traficul de persoane, obținând foloase materiale din exploatarea părților

vătămate F.I., I.D., R.G., B.I. și B.L., prin obligarea acestora la practicarea

cerșetoriei, pe teritoriul Austriei.

Victimele traficului de persoane au fost racolate din

rândul persoanelor nevoiașe, provenind din zone defavorizate, cu grad redus de

instrucție, fără calificare profesională și cu handicap fizic, în cazul părții

vătămate I.D.

A rezultat că sub pretextul găsirii unor slujbe bine

plătite în Austria și care nu necesitau o pregătire specială (în sectorul

întreținerii străzilor și la sortarea fructelor), părțile vătămate F.I., I.D.,

R.G., B.I. și B.L. au acceptat propunerea inculpaților de a se deplasa în

străinătate, transportul în țara de destinație și obținerea documentelor de

călătorie fiind suportate de cei doi inculpați.

Exploatarea părților vătămate a avut loc pe raza

orașului Viena, victimele fiind plasate în anumite locuri și obligate să

practice cerșetoria zilnic, în folosul exclusiv al inculpaților.

Pe baza probelor administrate în cauză, cu referire

la declarațiile părților vătămate și ale martorului T.C.L., s-a reținut că

victimele au fost sever exploatate și supuse unor acte de violență fizică și

amenințare din partea inculpatului F.G., în scopul obligării lor la practicarea

cerșetoriei ori pentru obținerea unor câștiguri mai mari din respectiva

activitate; victimele erau obligate să poarte lucruri uzate și cârje pentru a

stârni mila trecătorilor.

De asemenea, s-a reținut că părțile vătămate nu au

avut posibilitatea de a se apăra împotriva constrângerilor exercitate de

inculpați și nici de a acționa în mod liber, având în vedere că nu dispuneau de

resurse financiare, nu cunoșteau limbă țării în care se aflau și nici nu știau

cărei autorități să se adreseze pentru a pune capăt situației existente.

Pe baza situației de fapt reținute, prima instanță a

constatat că inculpații se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de trafic de

persoane în încadrarea dată prin rechizitoriu.

Sub acest aspect, au fost înlăturate susținerile în

apărare și cererea de achitare formulată de cei doi inculpați.

S-a constatat că declarațiile de nevinovăție ale

inculpaților, conform cărora, ei doar ar fi însoțit părțile vătămate până la

destinația din Austria, fără a exercita acte de exploatare asupra părților

vătămate, erau combătute de celelalte probe administrate în proces,

interpretarea coroborată a întregului probator administrat în faza de urmărire

penală și în cursul cercetării judecătorești, cu referire specială la

declarațiile părților vătămate și ale martorilor audiați în cauză, confirmând

activitatea infracțională desfășurată de inculpați, în împrejurările descrise

în expozeul situației de fapt.

În considerentele sentinței au fost indicate motivele

pentru care au fost înlăturate din examinare declarațiile de retractare

formulate în cauză de părțile vătămate I.D., R.G., B.I. și B.L. și martorii V.F.,

T.C.L., M.I. și B.N.V., acordându-se preferință declarațiilor inițiale date în

faza de urmărire penală.

În drept, activitatea desfășurată de cei doi

inculpați a fost încadrată în disp. art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr.

678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., forma continuată de

infracțiune fiind atrasă de numărul părților vătămate și durata în timp a

activității infracționale realizate în baza unei rezoluții infracționale unice.

În ceea ce privește individualizarea judiciară a

pedepselor, aceasta s-a făcut cu observarea criteriilor prevăzute de art. 72 C.

pen., ținându-se seama de gradul de pericol social ridicat al faptelor,

determinat prin raportare la natura și importanța valorii sociale ocrotite prin

dispozițiile legale încălcate, durata în timp a activității și numărul mare de

persoane traficate, precum și de periculozitatea socială a inculpaților,

demonstrată de faptul că, neavând nicio ocupație, își procurau mijloacele de

existență din exploatarea altor persoane.

Sub aspectul laturii civile, s-a reținut că părțile

vătămate F.I., I.D. și R.G. s-au constituit părți civile cu sumele de bani

rezultate din practicarea cerșetoriei.

Întrucât sumele de bani proveneau dintr-o activitate

ilicită, instanța a apreciat că părțile vătămate nu erau îndreptățite să obțină

restituirea acestora de la inculpați.

Totodată, instanța a respins și cererea

reprezentatului M.P. privind confiscarea de la inculpați a sumelor de bani

obținute din exploatarea părților vătămate, reținând că materialul probator

administrat nu demonstra neechivoc cuantumul beneficiilor rezultate din

respectiva activitate.

Hotărârea pronunțată în cauză a fost atacată cu apel

de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș și de inculpații F.G. și C.R.

Prin apelul parchetului a fost criticată greșita

individualizare în cuantum a pedepselor aplicate inculpaților raportat la

gravitatea faptelor comise, precum și soluția dată în latura civilă a cauzei,

cu referire la greșita respingere a acțiunilor civile exercitate în procesul

penal, neconfiscarea de la inculpați a sumelor de bani obținute din exploatarea

părților vătămate și greșita ridicare a măsurii a sechestrului asigurător instituit

asupra bunurilor inculpatului, conform art. 163 C. proc. pen.

Critica referitoare la greșita individualizare a pedepselor

a fost invocată ca motiv de apel și de inculpații F.G. și C.R. care au

solicitat aplicarea unor pedepse sub minimul special prevăzut de lege, având în

vedere circumstanțele reale ale săvârșirii faptelor și buna conduită avută

înainte de formularea acuzațiilor.

Prin Decizia penală nr. 62/ A din 10 iunie 2010 a

Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

a fost admis apelul parchetului și desființată în parte sentința primei

instanțe numai în ceea ce privește confiscarea de la inculpatul F.G. a sumei de

400 euro și menținerea sechestrului asigurător instituit asupra respectivei

sume de bani, prin ordonanța D.I.I.C.O.T. nr. 28/D/P din 14 aprilie 2008.

Au menținute celelalte dispoziții ale sentinței și

respinse apelurile declarate de cei doi inculpați, ca nefondate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat

că situația de fapt, vinovăția inculpaților și încadrarea juridică a faptelor

au fost corect stabilite de prima instanță.

S-a reținut în acest sens că, din probele

administrate în cauză, cu referire la declarațiile părților vătămate,

declarațiile martorilor M.I., T.C.L., C.M.N., B.N.V., V.F. și F.F.M., precum și

din evidența privind intrările și ieșirile inculpaților și părților vătămate

din țară, procesele - verbale de confruntare dintre inculpați și părțile

vătămate și declarațiile inculpaților, rezultă că, în perioada 2004 - 2005,

inculpații au racolat prin înșelăciune cele cinci părți vătămate, le-au

transportat la Viena, le-au cazat și le-au determinat să cerșească, câștigând

prin aservirea acestora, suma de aproximativ 40.000 euro.

De asemenea, s-a constatat că individualizarea

judiciară a pedepselor pentru fiecare inculpat a fost corespunzător efectuată

în raport cu criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. și împrejurările concrete

ale cauzei, prima instanță acordând, deopotrivă, relevanță gravității faptelor

și conduitei parțial nesincere inculpaților.

S-a considerat că pedepsele aplicate respectă

principiul proporționalității, fiind suficient de severe, chiar dacă au fost

stabilite în limita minimul special, având în vedere modalitatea de executare a

acestora.

Tot astfel, s-a constatat că și cererea de

despăgubiri civile formulată în procesul penal primise o rezolvare corectă din

partea instanței, neexistând temei legal care să justifice îndreptățirea

părților civile de a obține sumele de bani rezultate din practicarea unei activități

interzise de lege.

În schimb, instanța de apel a constatat că dispoziția

primei instanțe în sensul de a nu confisca suma de 400 euro ridicată de la

inculpat era nelegală prin raportare la dispozițiile art. 19 din Legea nr. 678/2001

și art. 118 C. pen.

Pe cale de consecință, se impunea și menținerea

măsurii sechestrului asigurător instituit asupra sumei de bani ce urma a fi

confiscată de la inculpat.

Ca urmare, numai în aceste limite a fost admis apelul

parchetului și desființată hotărârea primei instanțe.

Și împotriva acestei decizii, în termen legal, au

declarat recurs inculpații F.G. și C.R., invocând cazurile de casare prevăzute

de art. 385

9

pct. 10, pct. 17 și pct. 17

1

C. proc. pen.,

astfel cum au fost reformulate cu ocazia acordării cuvântului în dezbateri.

În cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., a fost invocată omisiunea instanței de apel de a se

pronunța asupra cererii inculpaților privind schimbarea de încadrare juridică

dată faptelor prin rechizitoriu.

Referitor la acest aspect, s-a arătat că cererea de

schimbare a încadrării juridice fusese formulată în sensul reținerii în sarcina

inculpaților a faptei de instigare și complicitate la infracțiunea de

cerșetorie de către părțile vătămate, cerere care, deși expres invocată în

cadrul dezbaterilor în apel și reluată în notele de concluzii scrise depuse la

dosarul cauzei, nu a fost în niciun fel examinată de instanța de apel.

De asemenea, s-a arătat că materialul probator

administrat în cauză, nu confirma acuzația de trafic de persoane adusă

inculpaților, ajutorul dat părților vătămate, constând în transportarea

acestora în locurile unde urmau să cerșească, realizând conținutul constitutiv

al infracțiunii de instigare și complicitate la cerșetorie.

Greșita încadrare juridică a fost invocată separat și

în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc.

pen., solicitându-se, pentru argumentele prezentate în susținerea cererii de

schimbare a încadrării juridice, aplicarea unor pedepse sub minimul special

prevăzut de lege, în condițiile art. 81 C. pen., corespunzător noii încadrări

juridice.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art.

385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., acesta a fost susținut în

raport de refuzul instanței de apel de a administra în mod direct probele

cauzei, având în vedere că declarațiile martorilor audiați în cursul cercetării

judecătorești au fost înlăturate de prima instanță, vinovăția inculpaților

fiind stabilită pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

S-a arătat că părțile vătămate și martorii cauzei nu

au menținut declarațiile de la urmărirea penală și că schimbarea de poziție

adoptată fusese motivată în fața instanței de fond.

Or, în aceste condiții și pentru formarea unei

convingeri corecte în ceea ce privește faptele cauzei, era necesar ca instanța

de apel să încuviințeze cererea apărării și să procedeze nemijlocit la

readministrarea probatoriilor.

Examinând decizia atacată în raport de criticile

formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile sunt

fondate pentru existența cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct.

10 C. proc. pen. și care face inutilă analizarea celorlalte motive invocate.

Se reține în acest sens că instanța de prim control

judiciar a omis să se pronunțe asupra cererii apărării privind schimbarea de

încadrare juridică dată faptelor prin rechizitoriu, stabilind eronat că apelul

promovat de inculpați fusese exclusiv formulat sub aspectul individualizării

judiciare a pedepselor.

Este adevărat că încheierea de dezbateri de la

termenul din 3 iunie 2010 nu conține nicio mențiune privind formularea vreunei

cereri din partea apărării în sensul schimbării de încadrare juridică însă

notele de concluzii scrise, atașate dosarului anterior termenului de pronunțare

din 10 iunie 2010, consemnează invocarea respectivei critici ca motiv distinct

de apel, subsecvent argumentelor pentru care se solicita reevaluarea probelor

și stabilirea unei alte situații de fapt.

Cererea formulată nu a fost în niciun fel analizată

de instanța de apel, deși prin conținut și finalitate constituia o cerere

esențială pentru inculpați, de natură să influențeze soluția procesului,

încadrarea juridică propusă - participație la săvârșirea infracțiunii prevăzută

de art. 326 C. pen., modificând substanțial situația juridică a inculpaților,

fiind evident mai favorabilă noua încadrare juridică, cu limite de pedeapsă mai

reduse față de cele prevăzute pentru infracțiunea din legea specială, în

ipoteza primirii cererii și stabilirii vinovăției inculpaților.

Chiar dacă cererea de schimbare a încadrării juridice

apare ca fiind formulată după închiderea dezbaterilor, deși apărarea a susținut

că respectiva cerere fusese precizată în cadrul dezbaterilor din fața instanței

și, din eroare, nu ar fi fost consemnată în încheierea de la termenul din 3

iunie 2010, Înalta Curte constată că exercitarea controlului judiciar trebuia

să se efectueze și cu privire la acest aspect, dispozițiile art. 378 alin. (3) C.

proc. pen., prevăzând expres obligația de pronunțare a instanței asupra tuturor

motivelor de apel invocate.

Decizia din apel nu face nici o referire cu privire

la cererea de schimbare a încadrării juridice, deși această obligație subzista

și numai pentru a se arăta din ce motive s-a considerat că respectiva cerere nu

mai putea fi luată în examinare, ca motiv de apel distinct în calea de atac

exercitată în cauză.

De asemenea, se constată că decizia din apel nu a

fost deloc motivată sub aspectul încadrării juridice dată faptelor pentru care

a avut loc condamnarea inculpaților, indicarea într-o singură frază că situația

de fapt, vinovăția inculpaților și încadrarea juridică fusese corespunzător

reținută de prima instanță, neconstituind o motivare în sensul dispozițiilor art.

356 alin. 1 lit. c) C. proc. pen.

Din acest motiv, nu se poate considera nici că

instanța de apel ar fi înlăturat implicit cererea de schimbare a încadrării

juridice formulată în cauză, neexistând elemente care să conducă la o asemenea

concluzie.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză au

fost nesocotite dispozițiile art. 371 și ale art. 378 C. proc. pen. privitoare

la limitele judecății în apel și obligațiile ce reveneau instanței pe acest

temei.

Neregularitatea constatată atrage incidența cazului

de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., situație în

care Înalta Curte de Casație si Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de inculpații F.G.

și C.R., va casa decizia atacată și va dispune trimiterea cauzei spre

rejudecarea apelurilor la Curtea de Apel Pitești, urmând ca, în rejudecare, să

se procedeze la o examinare completă a cauzei, atât sub aspectul laturii

penale, cât și a laturii civile.

Se vor menține actele procedurale îndeplinite în fața

instanței până la termenul din 3 iunie 2010, conform dispozițiilor art. 385

17

alin. (4) și art. 383 alin. (3) C. proc. pen.

În rejudecare, vor fi avute în vedere și celelalte

critici formulate în cadrul motivelor de recurs.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc.

pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de inculpații F.G. și C.R.

împotriva Deciziei penale nr. 62/ A din 10 iunie 2010 a Curții de Apel Pitești,

secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia penală atacată și trimite cauza spre

rejudecare la instanța de apel, respectiv Curtea de Apel Pitești, secția penală

și pentru cauze cu minori și de familie.

Menține actele îndeplinite în fața instanței de apel

până la data de 3 iunie 2010.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din

oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de câte 100 lei, se va

plăti din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 22 noiembrie 2010.