ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3447/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3447/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei

în fața primei instanțe

Reclamanta SC

L.A. SRL Bistrița a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României și SC E. SA,

sucursala S.D.F.E.E. Bistrița, invocând excepția de nelegalitate a dispozițiilor

legale cuprinse în art. 40 alin. (2) și art. 26 pct. 7 din Regulamentul din 23

ianuarie 2008 privind racordarea utilizatorilor la rețelele electrice de

interes public, adoptat prin H.G. nr. 90/2008, solicitând anularea în parte a acestui

act normativ, mai exact în ceea ce privește dispozițiile legale criticate pe

calea excepției de nelegalitate.

În motivarea

acțiunii , reclamanta a arătat că în baza documentației de construcție nr.

2748/29/2004, a efectuat pe cheltuiala ei extinderea rețelei electrice aeriene,

cu conductoarele montate pe stâlpi de beton pentru asigurarea alimentării cu energie

electrică trifazată a acesteia.

Lucrarea a

fost efectuată de SC E.U.S. SRL Bistrița, reclamanta achitând întreaga lucrare

prin ordinul de plată nr. 860 din 7 iunie 2006.

În urma

semnării de către reclamantă a contractului de furnizare a energiei electrice

nr. 7013026-1 din 30 iunie 2006 cu pârâta, lucrarea a trecut în patrimoniul acesteia.

Potrivit art.

3 lit. a), b) Anexa 3 la contract, furnizorului îi aparțin instalațiile din amonte

de bornele de ieșire ale contorului de tensiune, iar consumatorului îi aparțin instalațiile

din aval de aceste borne, ceea ce înseamnă că linia electrică pe care

reclamanta a construit-o este proprietatea pârâtei.

Textele menționate

de reclamantă în acțiune încalcă dispozițiile art. 44 pct. 2 din Constituția României

conform cărora proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege,

indiferent de titular.

Autoritatea

Națională de Reglementare în Domeniul Energiei a depus o cerere de intervenție

în interesul pârâtului Guvernul României.

Curții de apel

Curtea de

Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin

sentința civilă nr. 603 din 24 noiembrie 2009 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC L.A. SRL Bistrița.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța a reținut că la elaborarea prevederilor

art. 40 alin. (2) și, respectiv, art. 26 pct. 7 din Regulamentul privind racordarea

utilizatorilor la rețelele electrice de interes public, adoptat prin H.G. nr. 90/2008

s-a avut în vedere interesul general al tuturor utilizatorilor rețelelor electrice

de distribuție, beneficiari ai lucrărilor de racordare, și prin aceasta nu au

fost încălcate dispozițiile constituționale cuprinse în art. 44 pct. 2, art. 44

pct. 3 și respectiv art. 16 alin. (1).

S-a mai arătat

că potrivit art. 38 alin. (1) din regulament, instalațiile rezultate în urma realizării

lucrărilor de racordare rămân în patrimoniul operatorului de rețea, deoarece el

este singura entitate juridică ce asigură întreținerea și exploatarea instalațiilor

care sunt considerate de interes public prin însăși natura lor și urmează a fi

utilizate și pentru racordarea altor utilizatori. În aceste condiții, a conchis

judecătorul fondului, nu se poate vorbi despre o trecere forțată, prin efectul

legii, a bunurilor reclamantei, în proprietatea operatorului de rețea, adică

despre expropriere, câtă vreme dreptul de proprietate asupra instalațiilor de racordare

se naște direct în patrimoniul operatorului de rețea, iar nu al consumatorului

care este un plătitor al tarifului de racordare.

declarat de SC L.A. SRL

Împotriva hotărârii

Curții de Apel a formulat recurs în termen legal reclamanta SC L.A. SRL

Bistrița, invocând dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta a

susținut că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile legale aplicabile.

În

dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că dispozițiile art. 40 alin. (2)

din Regulamentul atacat nu pot conduce la concluzia că instalația de racordare ar

fi proprietatea operatorului iar ea nu a achitat decât o taxă de racordare.

Dimpotrivă, afirmă recurenta, dispozițiile art. 26 pct. 7 din același

regulament întăresc punctul de vedere exprimat, referitor la regimul juridic real

al rețelei în discuție, ca și dispozițiile pct. 3 lit. a) și b) din Anexa nr. 3

din Contractul de furnizare a energiei electrice.

Într-o

critică distinctă, recurenta invocă în temeiul art. 261 pct. 5 C. proc. civ.,

nemotivarea sentinței sub aspectul discriminării la care este expusă, prin

raportare la intimata SC E. SA care ar beneficia de un tratament preferențial

din punct de vedere patrimonial, preluând în proprietate, fără nicio cheltuială,

investițiile aparținând persoanelor care s-au racordat la rețea în aceeași

modalitate ca și recurenta.

formulate de SC E. SA, sucursala S.D.F.E.E. Bistrița

În recurs,

dintre intimați, a formulat întâmpinare numai SC E. SA, solicitând respingerea recursului

ca nefondat.

Intimata a

insistat asupra faptului că înscrisurile prezentate de recurentă în probațiune

nu relevă decât că a achitat taxa de racordare conform art. 33 din H.G. nr.

867/2003 (respectiv art. 31 din H.G. nr. 90/2008). Această sumă reprezintă cheltuiala

efectuată de un operator de rețea pentru realizarea racordării unui loc de

producere sau de consum al unui utilizator la rețeaua electrică.

Ca urmare,

intimata arată că nu există niciun motiv pentru anularea dispozițiilor atacate,

cuprinse în regulament, așa-zisa investiție, proprietatea firmei, reprezentând,

de fapt, taxa de racordare.

Cât privește

discriminarea invocată, intimata susține că tratamentul egal se aplică unor persoane

aflate în situații identice, or, părțile din proces se situează pe poziții diferite,

conform definițiilor cuprinse în art. 3 din Legea nr. 13/2007 a energiei

electrice.

II.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând

sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor cuprinse

în întâmpinare, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

de fapt și de drept relevante

Recurenta-reclamantă

a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios

administrativ competentă dispozițiile art. 40 alin. (2) și art. 26 alin. (7)

din Regulamentul privind racordarea utilizatorilor la rețelele electrice de

interes public aprobat prin H.G. nr. 90/2008, solicitând, după mai multe

ezitări referitoare la petitul acțiunii judiciare, anularea acestor prevederi

normative.

Cele două texte

au următorul cuprins:

Art. 40

alin. (2):

„Aceste

instalații rămân în patrimoniul operatorului de rețea și vor putea fi folosite pentru

racordarea altor utilizatori, cu respectarea prevederilor art. 26 alin. (7)”.

Art. 26 alin.

(7):

„În situația

prevăzută la alin. (2) lit. c), primul utilizator va primi din partea

următorilor utilizatori racordați în primii 5 ani de la punerea în funcțiune a

instalației de racordare o compensație bănească. Valoarea acestei compensații

se stabilește de operatorul de rețea, în baza unei metodologii aprobate de autoritatea

competentă”.

În esență, recurenta

susține că prevederile criticate încalcă unele dispoziții din Legea

fundamentală, între care art. 44 privind dreptul de proprietate privată și art.

16 referitor la egalitatea în drepturi.

Premisa de

la care pornește recurenta în abordarea problemei de drept examinate este falsă.

Regulamentul

analizat a fost elaborat de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul

Energiei în temeiul art. 11 alin. (2) lit. q) din Legea energiei electrice nr.

13/2007 și a urmărit, între altele, conform expunerii de motive, ca „tarifele

de racordare să nu mai cuprindă componenta corespunzătoare capacității

rezervate utilizatorului în rețeaua din amonte de punctul de racordare ci numai

costurile efective de realizare a lucrărilor de racordare a utilizatorilor la

rețeaua electrică”.

Cele două

texte legale vizate de recurentă nu intră în coliziune cu nicio dispoziție

legală cu forță juridică superioară și, prin urmare, nici cu dispozițiile constituționale

invocate, în contextul în care, din nici o prevedere normativă nu rezultă că

persoana care se racordează, consumatorul, plătește altceva decât

contravaloarea serviciului de racordare, sub forma tarifului de racordare.

Această

concluzie se deduce din Capitolul III al Regulamentului – Etapele procesului de

racordare la rețelele electrice, sintetizat în art. 7, potrivit cu care:

„Pentru realizarea

racordării unui utilizator la rețeaua electrică de interes public se parcurg,

după caz, următoarele etape:

a) etapa

preliminară de documentare și informare a viitorului utilizator;

b) depunerea

de către viitorul utilizator a cererii de racordare și a documentației aferente

pentru obținerea avizului tehnic de racordare;

c) emiterea

de către operatorul de rețea a avizului tehnic de racordare, ca ofertă de

racordare;

d)

încheierea contractului de racordare între operatorul de rețea și utilizator;

e)

încheierea contractului de execuție între operatorul de rețea și un executant și

realizarea instalației de racordare la rețeaua electrică; punerea în funcțiune

a instalației de racordare;

f) punerea sub

tensiune a instalației de utilizare.”

De asemenea,

este relevantă și dispoziția cuprinsă în art. 35 din Regulament, potrivit

căreia:

„După

încheierea contractului de racordare și în condițiile prevăzute în acesta,

operatorul de rețea soluționează toate problemele legate de realizarea

racordării la rețeaua electrică, respectiv asigură: proiectarea, construirea și

punerea în funcțiune a instalației de racordare, inclusiv realizarea în

stațiile din amonte de punctul de racordare a tuturor condițiilor tehnice

pentru asigurarea capacității necesare în vederea preluării consumului suplimentar

solicitat de utilizator la parametrii calitativi corespunzători normelor în

vigoare”.

Ca atare,

cum potrivit prevederilor citate, toate lucrările ce vizează racordarea la

rețelele de interes public sunt efectuate de operatorul de rețea, se justifică

norma cuprinsă în art. 40 alin. (2) precitată, în sensul că instalațiile rămân

în patrimoniul operatorului de rețea, precum și cea indicată la pct. 3 lit. a)

și b) din Anexa nr. 3 a Contractului de furnizare a energiei electrice.

Împrejurarea

că, în cazul concret analizat, recurenta susține că racordarea propriu-zisă

prin extinderea rețelei electrice aeriene, cu conductoarele montate pe stâlpi

de beton, s-a realizat pe cheltuiala proprie, lungimea totală a rețelei fiind de

180 m, excede analizei Înaltei Curți, pentru că, principial, nu se poate anula

un act normativ pe motiv că în practică ar fi greșit aplicat.

În orice

caz, probele administrate în cauză nu susțin punctul de vedere exprimat de

recurentă în sensul realizării unei investiții proprii, ci confirmă apărarea

intimaților în sensul că cheltuielile făcute de recurentă reprezintă tariful de

racordare și costurile lucrării de racordare reglementate de art. 37 alin. (7)

din Legea nr. 13/2007.

Tocmai în

ideea că, luând în considerare și interesul general de dezvoltare și exploatare

în siguranță a rețelei respective, trebuie asigurat un just echilibru cu interesele

primului utilizator, prin art. 26 alin. (7) din Regulament, s-a stabilit modalitatea

în care acesta își poate recupera o parte din costurile ocazionate de

extinderea rețelei prin inițiativa sa de la viitorii utilizatori care se

racordează la aceeași rețea, extinsă din inițiativa primului.

În fine,

nici critica referitoare la nemotivarea sentinței sub aspectul contradicției dintre

normele examinate și prevederile constituționale referitoare la interzicerea discriminării,

nu poate fi primită.

Potrivit dispozițiilor

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

„(1) Hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde:

…

5)

motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile

părților”.

Examinând

sentința atacată, Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat motivul invocat

la pag. 5, antepenultimul alineat, reținând că rămânerea instalației de racordare

în patrimoniul operatorului de rețea nu poate fi invocată ca generând o

situație discriminatorie în raport cu celelalte subiecte de drept.

Într-adevăr,

recurenta nu poate invoca discriminarea constând într-un tratament juridic

diferit în raport cu intimata SC E. SA, sucursala S.D.F.E.E. Bistrița, pentru

că părțile au poziții diferite: consumator, respectiv operator de distribuție

(conform definițiilor cuprinse în art. 3 din Legea nr. 13/2007).

al soluției instanței de recurs

Pentru

considerentele expuse la pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul

de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC L.A. SRL

Bistrița împotriva sentinței civile nr. 603 din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 iunie

2010.