ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8618/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8618/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 851 din 09 iunie

2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr.

1764/3/2010, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul

I.C. prin care a solicitat să se dispună obligarea Statului Român la plata

sumei de 250.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de bunicul său ca urmare

a măsurilor administrative luate împotriva sa.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că, deși susține că autorul său a fost strămutat în baza

unor dispoziții administrative, reclamantul nu a făcut dovada celor susținute,

deși conform art. 1169 C. civ. îi revenea sarcina probei.

În acest sens, s-a

constatat că la dosar a fost depusă doar Decizia nr. 2285 din 25 septembrie

2008 emisă de Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă prin care s-a recunoscut numitului I.Ș. calitatea de luptător în

rezistența anticomunistă, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 214/1999, dar în

această dispoziție nu se indică motivul care a stat la baza emiterii acestei

decizii. Pe de altă parte adresa depusă la dosar și emisă de Ministerul de

Interne privește pe reclamant și nu pe autorul acestuia.

În consecință, în

lipsa unor probe care să dovedească susținerile reclamantului, tribunalul a

reținut că este în imposibilitate a analiza dacă împotriva autorului reclamantului

s-a luat vreo măsură administrativă căreia Legea nr. 221/2009 îi recunoaște

caracterul politic și care să-l îndreptățească pe reclamant să solicite

acordarea de daune morale. De asemenea, nedovedirea situației de fapt concrete

a pus instanța în imposibilitatea de a aprecia asupra cuantumului daunelor ce

se pot acorda.

Prin Decizia nr. 33 A

din 3 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, a respins

ca nefondat apelul reclamantului reținând următoarele:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010), au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și

completările ulterioare.

Dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și

completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din

Legea fundamentală. Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1

1

)

din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010,

fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol,

Curtea a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege

rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

În conformitate cu

prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

La data soluționării prezentului apel, acest termen

de 45 de zile a expirat, fără a se realiza operațiunea de punere de acord a

prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, instanța

de apel este pusă în situația de a aplica dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221 /2009, care și-au încetat efectele.

Ca urmare a

prevederii constituționale, încetarea efectelor dispoziției legale declarate

neconstituționale duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de

instanță.

Astfel, dispoziția

declarată neconstituțională era cea care năștea dreptul subiectiv civil cu

dreptul la acțiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții

legale, a dispărut temeiul de drept substanțial pentru cererea formulată de

reclamant.

Cât privește

precizările de temei juridic invocate de reclamant în apel, Curtea a reținut că

acestea nu pot substitui temeiul legal al cererii astfel cum a fost formulată.

O astfel de substituire ar transforma de fapt cererea precizatoare într-o

cerere de schimbare a temeiului juridic al acțiunii, cerere nepermisă în apel

de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Dincolo de acest

aspect, precizările din conținutul Rezoluției nr. 1096 a Consiliului Europei

evocate de apelanții recurenți nu pot constitui suport legal al lipsirii

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale de efectele conferite prin art.

147 alin. (1) din Constituția României, respectiv nu pot constitui izvor al

dreptului reclamat în speță, în condițiile în care în legislația internă se

află în vigoare o reglementare distinctă - reprezentată de Decretul-Lege nr.

118/1990 - a cărei edictare a avut ca scop asigurarea unor asemenea

despăgubiri.

Având în vedere

considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea a constatat că

soluția adoptată de prima instanță este fondată pe dispoziții legale ce au fost

constatate de instanța de contencios constituțional ca fiind contrare legii

fundamentale.

Prin urmare, ca efect

al încetării efectelor disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

ca urmare a declarării lor neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 2010 a

Curții Constituționale, a reținut că se impune respingerea acțiunii

reclamantului ca nefondată.

Împotriva

sus-menționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., a susținut că la data introducerii cererii de chemare în judecată s-a

născut dreptul la acțiune de a solicita despăgubiri, lege aplicabilă în tot

cursul procesului (cauza Blecic c. Croației).

Deciziile Curții

Constituționale nu pot fi aplicate proceselor deja declanșate la momentul

aplicării în M. Of. întrucât s-ar ajunge la situația în care s-ar conferi

acestora forță juridică superioară legii ce nu poate nesocoti principiul

neretroactivității legii consacrat de prevederile art. 15 alin. (2) din

Constituția României.

În lumina acestor

dispoziții, însăși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie

interpretat în sensul că deciziile instanței de contencios constituțional sunt

obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost încă deduse

judecății.

În măsura în care

s-ar considera că deciziile Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar

aduce atingere dreptului recunoscut de art. 6 din Convenție ce recunoaște

dreptul oricărei persoane cu privire la orice contestație privind drepturile și

obligațiile sale cu caracter civil.

A considera că

efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în cauza

dedusă judecății, cu consecința respingerii acțiunii reclamantului, ar însemna

să se accepte ingerința statului în dreptul la accesul reclamantului la o

instanță judecătorească, care nu este proporțional cu scopul urmărit.

Legea trebuie

interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului său,

respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive

luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Legea reafirmă

posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în

virtutea dreptului de acces la justiție garantat de C. civ., de Constituția

României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului care primează, în conformitate cu prevederile art. 20 din

Constituția României.

Constatarea Curții

Constituționale potrivit căreia Legea nr. 221/2009 constituie o reglementare

similară celei cuprinse în alte acte de reparație (Decretul-Lege nr. 118/1990),

nu împiedică instanțele ca, în aplicarea art. 20 din Constituție, să dea

prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale

omului.

Nerespectând propriile

sale decizii, instanța de contencios constituțional a instituit prin deciziile

menționate, un tratament discriminator între beneficiarii legii speciale de

reparație, incompatibil cu normele și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului.

Invocând necesitatea

respectării actelor internaționale adoptate în materie, recurenta a susținut că

se impune indemnizația sa în scopul acoperirii prejudiciului moral produs prin

fapta ilicită concretizată în măsurile abuzive adoptate de autoritățile vremii,

prin acordarea unor despăgubiri echitabile cu reală funcție reparatorie.

Dreptul subiectiv la

reparație instituit prin legea specială se subsumează noțiunii de „bun” în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, și impune

respectarea dreptului la un proces echitabil prin garanția egalității armelor

recunoscută tuturor participanților la procedura judiciară.

Or, câtă vreme pe

parcursul procesului, intervine o abrogare a însăși temeiului juridic ce a stat

la baza declanșării litigiului, în care pârât este statul, la inițiativa

acestuia, această garanție poate fi afectată cu consecința nerespectării

dreptului reclamantului la un proces echitabil.

În condițiile

constatării unei neconformități cu Constituția, autoritățile statului aveau

obligația să pună de acord prevederile constatate a fi neconstituționale cu

dispozițiile Constituției, să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea

mai mare coerență starea sa de pasivitate fiind constant sancționată de

instanța europeană.

A solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și

schimbarea în parte a sentinței tribunalului în sensul admiterii cererii

introductive așa cum a fost formulată.

Recursul reclamantei

este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul

legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art.

1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemata să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr.

789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data 3 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

ori dreptul la nediscriminare, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând

abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost

determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al

stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Pentru considerentele

expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind

incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate

de recurentă, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta I.C. împotriva Deciziei nr. 33 A din 03

februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 decembrie 2011.