ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8618/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 851 din 09 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 1764/3/2010, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul I.C. prin care a solicitat să se dispună obligarea Statului Român la plata sumei de 250.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de bunicul său ca urmare a măsurilor administrative luate împotriva sa. În motivarea sentinței, s-a reținut că, deși susține că autorul său a fost strămutat în baza unor dispoziții administrative, reclamantul nu a făcut dovada celor susținute, deși conform art. 1169 C. civ. îi revenea sarcina probei. În acest sens, s-a constatat că la dosar a fost depusă doar Decizia nr. 2285 din 25 septembrie 2008 emisă de Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă prin care s-a recunoscut numitului I.Ș.

calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 214/1999, dar în această dispoziție nu se indică motivul care a stat la baza emiterii acestei decizii. Pe de altă parte adresa depusă la dosar și emisă de Ministerul de Interne privește pe reclamant și nu pe autorul acestuia. În consecință, în lipsa unor probe care să dovedească susținerile reclamantului, tribunalul a reținut că este în imposibilitate a analiza dacă împotriva autorului reclamantului s-a luat vreo măsură administrativă căreia Legea nr. 221/2009 îi recunoaște caracterul politic și care să-l îndreptățească pe reclamant să solicite acordarea de daune morale. De asemenea, nedovedirea situației de fapt concrete a pus instanța în imposibilitatea de a aprecia asupra cuantumului daunelor ce se pot acorda.

Prin Decizia nr. 33 A din 3 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantului reținând următoarele: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010), au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare. Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.

Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional. În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. La data soluționării prezentului apel, acest termen de 45 de zile a expirat, fără a se realiza operațiunea de punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, instanța de apel este pusă în situația de a aplica dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221 /2009, care și-au încetat efectele. Ca urmare a prevederii constituționale, încetarea efectelor dispoziției legale declarate neconstituționale duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanță. Astfel, dispoziția declarată neconstituțională era cea care năștea dreptul subiectiv civil cu dreptul la acțiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții legale, a dispărut temeiul de drept substanțial pentru cererea formulată de reclamant.

Cât privește precizările de temei juridic invocate de reclamant în apel, Curtea a reținut că acestea nu pot substitui temeiul legal al cererii astfel cum a fost formulată. O astfel de substituire ar transforma de fapt cererea precizatoare într-o cerere de schimbare a temeiului juridic al acțiunii, cerere nepermisă în apel de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Dincolo de acest aspect, precizările din conținutul Rezoluției nr. 1096 a Consiliului Europei evocate de apelanții recurenți nu pot constitui suport legal al lipsirii Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale de efectele conferite prin art. 147 alin. (1) din Constituția României, respectiv nu pot constitui izvor al dreptului reclamat în speță, în condițiile în care în legislația internă se află în vigoare o reglementare distinctă - reprezentată de Decretul-Lege nr. 118/1990 - a cărei edictare a avut ca scop asigurarea unor asemenea despăgubiri.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea a constatat că soluția adoptată de prima instanță este fondată pe dispoziții legale ce au fost constatate de instanța de contencios constituțional ca fiind contrare legii fundamentale. Prin urmare, ca efect al încetării efectelor disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ca urmare a declarării lor neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 2010 a Curții Constituționale, a reținut că se impune respingerea acțiunii reclamantului ca nefondată. Împotriva sus-menționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., a susținut că la data introducerii cererii de chemare în judecată s-a născut dreptul la acțiune de a solicita despăgubiri, lege aplicabilă în tot cursul procesului (cauza Blecic c. Croației). Deciziile Curții Constituționale nu pot fi aplicate proceselor deja declanșate la momentul aplicării în M. Of. întrucât s-ar ajunge la situația în care s-ar conferi acestora forță juridică superioară legii ce nu poate nesocoti principiul neretroactivității legii consacrat de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României. În lumina acestor dispoziții, însăși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretat în sensul că deciziile instanței de contencios constituțional sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost încă deduse judecății.

În măsura în care s-ar considera că deciziile Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului recunoscut de art. 6 din Convenție ce recunoaște dreptul oricărei persoane cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. A considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în cauza dedusă judecății, cu consecința respingerii acțiunii reclamantului, ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul la accesul reclamantului la o instanță judecătorească, care nu este proporțional cu scopul urmărit. Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului său, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Legea reafirmă posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de C. civ., de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care primează, în conformitate cu prevederile art. 20 din Constituția României. Constatarea Curții Constituționale potrivit căreia Legea nr. 221/2009 constituie o reglementare similară celei cuprinse în alte acte de reparație (Decretul-Lege nr. 118/1990), nu împiedică instanțele ca, în aplicarea art. 20 din Constituție, să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului. Nerespectând propriile sale decizii, instanța de contencios constituțional a instituit prin deciziile menționate, un tratament discriminator între beneficiarii legii speciale de reparație, incompatibil cu normele și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Invocând necesitatea respectării actelor internaționale adoptate în materie, recurenta a susținut că se impune indemnizația sa în scopul acoperirii prejudiciului moral produs prin fapta ilicită concretizată în măsurile abuzive adoptate de autoritățile vremii, prin acordarea unor despăgubiri echitabile cu reală funcție reparatorie. Dreptul subiectiv la reparație instituit prin legea specială se subsumează noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, și impune respectarea dreptului la un proces echitabil prin garanția egalității armelor recunoscută tuturor participanților la procedura judiciară. Or, câtă vreme pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însăși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării litigiului, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, această garanție poate fi afectată cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil.

În condițiile constatării unei neconformități cu Constituția, autoritățile statului aveau obligația să pună de acord prevederile constatate a fi neconstituționale cu dispozițiile Constituției, să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență starea sa de pasivitate fiind constant sancționată de instanța europeană. A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și schimbarea în parte a sentinței tribunalului în sensul admiterii cererii introductive așa cum a fost formulată.

Recursul reclamantei este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemata să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data 3 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, ori dreptul la nediscriminare, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Pentru considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurentă, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I.C. împotriva Deciziei nr. 33 A din 03 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2011.