ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6564/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6564/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Judecata în primă instanță

Prin

acțiunea civilă înregistrată la data de 25 iunie 2010 reclamantul G.V. a chemat

în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, solicitând în temeiul

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) Legea nr. 221/2009, obligarea pârâtului

la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sa

de către regimul comunist din România la 15 ani muncă silnică, conform art. 209

partea III-a C. pen., în perioada 17 august 1955 - 12 august 1970, în sumă de

1.500.000 euro; în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. c), solicită

repunerea lui în drepturi, întrucât prin hotărârea judecătorească de condamnare

s-a dispus decăderea lui din drepturi, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Arad, prin sentința civilă

nr. 26 din 21 ianuarie 2010, a admis în parte acțiunea; a obligat pe pârâtul pe

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să achite reclamantului suma de

270.000 euro sau echivalent în RON, la cursul Băncii Naționale a României în ziua

plății.

Pentru a pronunța această sentință Tribunalul

Arad a reținut următoarea situație de fapt:

Prin sentința nr. 126 din 30 martie 1956

a Tribunalului Militar Teritorial Oradea, reclamantul G.V. a fost condamnat la 15

ani de muncă silnică și 10 ani degradare civică, pentru crima de uneltire contra

ordinei sociale potrivit art. 209 pct. III C. pen. și art. 25 pct. 6 C. pen. și

s-a dispus confiscarea averii personale a acuzatului.

Din biletul de eliberare al Formațiunii

Ostrov rezultă că reclamantul G.V. a fost arestat la 17 august 1955 și pus în libertate

la data de 24 iunie 1964, fiind grațiat și a executat 9 ani de închisoare.

După eliberare reclamantul a fost urmărit

în permanență de securitate și anchetat, amenințat cu arestarea și nu și-a putut

exercita profesia, fiindu-i interzis să profeseze ca avocat, deoarece avea antecedente

penale, iar după multe încercări a fost încadrat ca jurisconsult.

Reclamantul G.V. împreună cu alți deținuți

politici, în anul 1990 a înființat la Arad „Asociația foștilor deținuți politici",

în prezent fiind președintele asociației. Prin Hotărârea Comisiei pentru acordarea

unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege

nr. 118/1990 reclamantului i-au fost recunoscute drepturile ca beneficiar al acestui

act normativ; și în momentul de față beneficiază de acest drept, însă acest drept

este modic.

Persecuțiile la care a fost supus reclamantul

G.V. i-au afectat grav starea de sănătate.

Reclamantul și familia sa au fost supuși

unui sistem de terorizare. Descinderile în satul natal unde erau mama și sora reclamantului,

amenințările și anchetele efectuate au dus la decesul mamei sale, iar ulterior reclamantul

a fost nevoit să divorțeze de soția sa pentru ca aceasta să nu fie dată afară din

serviciu. Prin sistemul de terorizare impus reclamantului și familiei acestuia,

acestuia i-a fost cauzat și un prejudiciu nepatrimonial fiindu-i afectate relațiile

sociale, onoarea și reputația iar în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile

cu prietenii și apropiații, toate fiind expresia tipică a durerii morale suferită

de reclamant.

Prin decizia nr. 1065 din 27 iunie 2002

privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă i-a fost acordat

reclamantului G.V. calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, iar prin certificatul

din 12 noiembrie 1996 reclamantului i s-a acordat în conformitate cu art. 1 Legea

nr. 42/1990 calitatea de luptător pentru victoria revoluției române din decembrie

1989.

În atare condiții, instanța constată că

elementele răspunderii civile delictuale instituită de dispozițiile art. 998 și

următoarele C. civ., ale art. 48 alin. (3) Constituția României, cu referire (orientativ

doar în ceea ce privește criteriile de acordare) la dispozițiile art. 504 C.

proc. pen. sunt îndeplinite și că se impune repararea de către stat, prin Ministerul

Finanțelor Publice, a pagubei suferită de către reclamant, ceea ce presupune în

principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii

pe cât posibil în situația anterioară a victimei adică a reclamantului.

Este întru totul adevărat că nici sistemul

nostru legislativ și nici chiar normele comunitare nu prevăd un mod concret care

să repare pe deplin daunele morale, fie ele constând în dureri fizice sau psihice,

întrucât plata unei sume de bani abia dacă ar putea aduce victimei unele alinări

sau satisfacții în materia daunelor morale, însă acest principiu al reparării integrale

a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil

în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate

bănesc. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu

ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi chiar și

o sumă de bani de natura a permite victimei să-și aline prin anumite avantaje rezultatul

dezagreabil al faptei ilicite exercitată împotriva sa. De aceea, ce trebuie în concret

evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine

să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanța sesizată cu o astfel

de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească

o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situație similară cu acea avută

anterior, ci de a-i procura acele satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui

valoarea de care a fost privată.

Legiuitorul a instituit două componente

ale satisfacției echitabile și anume, reparația daunelor materiale și o compensație

acordată pentru prejudiciul moral. Și în speța de față, condițiile cauzale fiind

asemănătoare nu se poate disocia cele două forme de prejudiciu, urmând a stabili

global o despăgubire.

Recunoașterea unui drept de despăgubire

nu poate fi explicat decât prin voința de a oferi satisfacție să aibă o reală corespondență

cu prejudiciul, așa încât la cuantificarea sumei ce se va acorda instanța va trebui

să pună accentul pe importanța prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei,

în mod repetat, jurisprudența Înaltei Curți statuând că cea mai în măsură a cuantifica

un astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză, victima unui asemenea prejudiciu.

La stabilirea cuantumului se va avea în

vedere în concret viața celui în cauză, perioada de detenție, împrejurarea că în

comunitatea din care făcea parte i-a fost afectată reputația că, a fost lipsit mult

timp de dreptul de a-și exercita profesia, după terminarea facultății de drept nu

a putut mult timp să-și valorifice studiile, a fost părăsit de soția sa, mama lui

a decedat ca urmare a anchetelor securității, că în perioada condamnării a fost

supus la suferințe fizice, psihice, obligat să îndure nenumărate lipsuri ce pe de

o parte acestea și pe de altă parte starea de sănătate a celorlalte persoane cu

care împărțea spațiul închiriat i-au periclitat de asemenea, un drept elementar

- dreptul la sănătate, că i s-a îngrădit libertatea de a dispune și a se mișca cum

dorește, de a-și continua ulterior activitățile anterioare, măsuri administrative,

de a obține venituri corespunzătoare aptitudinilor sale, toate acestea fiind drepturi

personale ocrotite de lege, pentru protejarea cărora se impune o anumită compensare

a posibilităților pe care reclamantul le avea anterior vătămării.

Față de cele de mai sus, Tribunalul a considerat

că la stabilirea despăgubirii acordate reclamantului pentru repararea daunelor morale

încercate, pe lângă criteriile anterior enunțate, obiective, se au în vedere și

cele ce se vor face numai pe baza calității personale și profesionale a judecătorului

cauzei cu respectarea principiului proporționalității daunei în despăgubirea acordată

pentru a nu ajunge în situația îmbogățirii fără justă cauză, însă statuând în echitate

și într-un cuantum rezonabil.

De asemenea, cu referire la jurisprudența

Curții Europene care este obligatorie în egală măsură, ca și normele Convenției

întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenționalitate, a constatat că regulile

de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție

morală pe baza unei aprecieri echitabile.

Nu în ultimul rând, instanța a avut în

vedere cuantumul daunelor morale de care au beneficiat alte persoane în situații

similare, așa cum rezultă din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și

Justiție, clar conturată în ultimii ani, evident cu specificul fiecărei spețe în

parte, pentru a se da eficiență și celorlalte drepturi consacrate de Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, precum cel al nediscriminării prevăzut de art. 14 și totodată

în speță ținând cont de faptul că totuși reclamantului, i-au fost impuse foarte

multe restricții.

Prezenta cerere a fost întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 221/2009, lege cu caracter reparatoriu în cuprinsul căreia se arată că

constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele

fostei Miliții sau Securități.

Dat fiind caracterul politic al măsurii

administrative la care a fost supus reclamantul ce rezultă din însuși actul normativ

în baza căruia acesta a fost condamnat și în același timp din titlul de luptător

în rezistența anticomunistă ce i-a fost eliberat acestuia de către Comisia constituită

în acest scop de pe lângă Ministerul Justiției în conformitate cu O.U.G. nr. 214/1999,

nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din același act normativ mai

sus amintit, reclamantul putându-se adresa instanței de judecată în baza art. 5

alin. (1) lit. a) Legea nr. 221/2009.

Judecata în apel

Împotriva sentinței au declarat apel atât

reclamantul, cât și pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 116/A din 29 aprilie

2010 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamant,

a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în parte sentința și a redus cuantumul

sumei acordate reclamantului de la 270.000 euro la 200.00 euro, menținând restul

dispozițiilor.

Pentru a pronunța această decizie, curtea

de apel a avut în vedere următoarele:

Apelul reclamantului vizează o sporire

a cuantumului despăgubirilor acordate, urmare a unei noi reinterpretări de către

instanța de apel a criteriilor la care s-a făcut referire în acțiune și în apel,

privind suferința psihică și izolarea socială la care a fost supus reclamantul,

în urma condamnării cu caracter politic dispusă prin sentința civilă nr. 126 din

30 martie 1956 a Tribunalului Militar Oradea.

Aspectele privind prejudiciul moral cauzat

reclamantului se regăsesc în mod cert în speță, însă efectele acestui prejudiciu,

în sensul cuantificării în sume de bani, urmează a fi interpretate de către instanța

de apel și prin prisma principiului „judecății în echitate".

Din această perspectivă Curtea va ajunge

la concluzia, după cum se va arăta la explicațiile privind analiza apelului pârâtului,

că suma pretinsă de apelant nu poate fi mărită ci, dimpotrivă, în urma admiterii

apelului pârâtului va fi diminuată.

Ca atare, apelul declarat de către reclamant

va fi respins.

Referitor la apelul pârâtului Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad

Curtea a reținut că acesta este întemeiat doar în măsura în care tinde la reaprecierea

cuantumului despăgubirilor acordate.

Astfel, instanța de apel a reinterpretat

criteriile pe care le-a avut în vedere judecătorul primei instanțe cu privire la

stabilirea cuantumului prejudiciului moral pornind de la următoarele elemente:

Este cert că reclamantul a fost condamnat

prin sentința nr. 126 din 30 martie 1956 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea

la 15 ani de muncă silnică, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale prevăzute

de art. 209 pct. 3 C. pen. de la 1936 , astfel cum acesta a fost modificat la acea

vreme.

Acest tip de condamnare, potrivit prevederilor

art. l alin. (2) Legea nr. 221/2009, se încadrează în categoria condamnărilor de

drept cu caracter politic.

Ca atare, inclusiv prin prisma concepției

legiuitorului, se ajunge la concluzia că persoana în cauză a fost supusă cu certitudine

unei suferințe psiho-afectivă, unei marginalizare socială și chiar unor impedimente

în realizarea profesională, ceea ce conturează un prejudiciu moral care trebuie

reparat.

La stabilirea cuantumului acestui prejudiciu,

atât din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea,

cauza nr. 2346/2002, Pwetty contra Marii Britanii) cât și din perspectiva practicii

judiciare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecătorul trebuie să țină seama

și de acele principii și reguli „care statuează în echitate, ceea ce însemnă că

în cuantificarea prejudiciului trebuie să se țină seama și de modul în care ceilalți

membrii ai comunității, care au suferit condamnări politice sau masuri administrative

asemănătoare cu aceea invocată de către reclamant au solicitat sau nu asemenea despăgubiri,

care a fost nivelul aproximativ de viață, de realizări profesionale etc. al celorlalte

persoane, contemporane cu reclamantul, din perspectiva unui mod de trai asemănător

cu cel invocat prin acțiune (a se vedea Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 4405 din 3 iulie 2008).

Curtea apreciază că, în final, situația

personală a reclamantului, care este determinantă prin particularitățile sale, în

stabilirea cuantumului prejudiciului, nu poate fi extrasă în mod pur teoretic din

contextul social economic și politic în care reclamantul și-a dus existența, alături

de ceilalți concetățeni ai săi, aflați în situații similare, cel puțin sub aspectul

modului de viață și afirmării profesionale, o

abordare contrară fiind de natură a conduce la stabilirea

unor inechități în rândul comunității, ceea ce nu este scopul acordării despăgubirilor

morale, cel puțin din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

(a se vedea cauza Jianowcki contra Polonia din 22 ianuarie 1999).

În această logică juridică, instanța de

apel a apreciat că, în speță, reclamantul, care pretinde daune morale, a reușit

să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte încălcarea drepturilor

sale personale nepatrimoniale, prin condamnarea cu caracter politic, împrejurare

ce impune acordarea de despăgubiri, în cuantum de 200.000 euro, sumă stabilită prin

raportare la criteriile și principiile de drept menționate mai sus (a se vedea CSJ,

secția civilă, decizia nr. 4790/2003).

Judecata în recurs

Împotriva deciziei au declarat recurs atât

reclamantul cât și

pârâtul.

l.Reclamantul G.V. și-a întemeiat cererea

pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., fără însă a indica și dezvolta

separat fiecare din motivele de recurs invocate.

În esență, reclamantul a declarat această

cale de atac fiind nemulțumit de cuantumul despăgubirilor, redus de instanța de

apel la 200.000 euro, considerând că suma care i se cuvine este de 1.500.000 euro.

În criticile aduse deciziei reclamantul

se referă în mod preponderent la faptul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre

care nu este conformă cu starea reală de fapt, în sensul că a ignorat situația cu

care reclamantul s-a confruntat în închisoare, a ignorat repercusiunile suferite

ulterior și a tratat cu superficialitate întreaga situație de fapt care rezultă

din dosar.

Făcând trimitere la situația de fapt astfel

cum a fost reținută pe baza probelor din dosar, reclamantul consideră că instanța

de apel a manifestat subiectivism atunci când a redus semnificativ cuantumul despăgubirilor

acordate de prima instanță.

Totodată, arată că trimiterea făcută de

curtea de apel la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este incorectă,

deoarece aceasta nu vizează condamnări cu caracter politic aferente anilor 1945-1964,

similare cu cea din speță și nici nu se poate face o comparație între condițiile

de detenție în cazul condamnărilor pentru infracțiuni de drept comun ulterioare

anului 1990 și condițiile de exterminare din închisorile comuniste în perioada 1945-1964.

Recurentul face trimitere la hotărârea

pronunțată de CEDO în cauza Pantea contra României precum și la practica

Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără a indica, în concret deciziile avute

în vedere.

Recurentul solicită admiterea recursului,

schimbarea în parte atât a deciziei cât și a sentinței și obligarea pârâtului la

plata sumei de 1.500.00 euro, fără cheltuieli de judecată.

2.Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând

următoarele:

2.1.Instanța de apel, ca și prima instanță,

a reținut în mod greșit că tipul de condamnare la care a fost supus reclamantul

prin sentința nr. 1102/1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară

Cluj, se încadrează în categoria condamnărilor de drept cu caracter politic prevăzute

de art. l alin. (2) Legea nr. 221/2009.

Pentru a se putea reține acest aspect era

necesar ca pe hotărârea de condamnare a reclamantului să fie trecută mențiunea caracterului

politic, obligație ce revenea conform art. 6 din aceeași lege.

Mai mult, conform art. 4 alin. (3) Legea

nr. 221/2009, instanța avea obligația să dispună reconstituirea dosarului în care

a fost pronunțată hotărârea de condamnare.

2.2.Niciuna din instanțele anterioare nu

a reținut că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie să se aibă în vedere

și drepturile de care a beneficiat reclamantul în baza Decretului-lege nr. 118/1990

.

În continuare, recurentul prezintă situația

drepturilor bănești de care a beneficiat reclamantul începând cu anul 1990, precum

și celelalte facilități acordate acestuia în temeiul actului normativ invocat.

Neținându-se seama de cuantumul total al

acestor despăgubiri au fost încălcate dispozițiile art. 5 Legea nr. 221/2009.

2.3.Tot cu referire la cuantumul prejudiciului,

pârâtul arată că, deși acesta a fost redus de instanța de apel la 200.000 euro,

această sumă este prea mare, creând o îmbogățire nejustificată a reclamantului.

Pârâtul consideră că instanța de apel ar fi trebuit să aplice principiul analogiei

și la stabilirea cuantumului despăgubirilor să aibă în vedere prevederile art. 3

alin. (1) Decretului-lege nr. 118/1990, potrivit cărora reclamantului i s-ar cuveni

suma de 1.771 RON pe lună, avându-se în vedere anii de detenție.

În același context, recurentul pârât critică

și modul în care a fost stabilită situația de fapt, arătând că în cauză nu s-au

administrat toate probele necesare pentru stabilirea acesteia și că, deși cuantumul

despăgubirilor morale se stabilește prin apreciere, aceasta nu trebuie să fie de

ordin general, ci bazată pe criterii aplicabile cazului concret dedus judecății.

Instanța de apel nu a ținut seama de împrejurarea

că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și

până în prezent, ceea ce a condus la o atenuare semnificativă a prejudiciului moral,

prin trecerea timpului.

Recurentul face trimitere la jurisprudența

CEDO care statuează în echitate și adoptă o poziție moderata prin sumele rezonabile

acordate.

Recurentul solicită admiterea recursului,

schimbarea în tot a deciziei, admiterea apelului și, în principal, respingerea acțiunii

iar în subsidiar, reducerea cuantumului acestora, fără a indica însă un alt cuantum.

Reclamantul G.V. a depus întâmpinare la

recursul declarat de pârât, solicitând respingerea acestuia.

A nalizând decizia atacată prin prisrm

criticilor formulate de cei dă recurenți, Înalta Curte constată următoarele

1.Prima critică din recursul declarat de

pârât se impune a fi analizată cu prioritate, deoarece vizează legalitatea deciziei

din perspectiva îndreptățirii reclamantului de a beneficia de despăgubiri în temeiul

Legii nr. 221/2009.

Atât tribunalul cât și curtea de apel au

reținut, ca situație de fapt pe deplin stabilită, că reclamantul a fost condamnat

penal de Tribunalul Militar Teritorial Oradea, prin sentința nr. 126 din 30 martie

1957 la 15 ani de muncă silnică și la 10 ani de degradare civilă pentru crima de

uneltire contra ordinii sociale, incriminată la acea vreme de art. 209 partea a

III-a C. pen..

Din pedeapsa aplicată, reclamantul a executat

9 ani de închisoare, fiind arestat la 17 august 1955 și pus în libertate la 24 iunie

1964.

S-a reținut că această situație de fapt

a fost probată nu numai prin copia sentinței penale anterior indicate, cât și prin

certificatul de luptător pentru victoria Revoluției din decembrie 1989.

Astfel cum corect a arătat curtea de apel,

caracterul politic al condamnării suferite de reclamant rezultă din însăși sentința

penală prin care s-a dispus sancțiunea, situație în care nu este necesară dovedirea

caracterului politic al condamnării pentru recunoașterea îndreptățirii reclamantului

la măsuri reparatorii.

Conform art. l alin. (2) Legea nr. 221/2009,

în cazul condamnărilor al căror caracter politic este prezumat de însuși legiuitor,

instanța urmează doar să stabilească în concret cuantumul despăgubirilor.

În art. l alin. (1) sunt enumerate expres

condamnările considerate de drept ca fiind cu caracter politic, în enumerare figurând

printre altele și dispozițiile art. 207-209 C. pen. din 1936.

Așa fiind, faptul că pe exemplarul sentinței

penale depuse la dosar, purtând ștampila C.N.A.S., nu se regăsește și mențiunea

marginală a condamnării cu caracter politic nu poate atrage respingerea acțiunii,

astfel cum solicită pârâtul, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

2.În ceea ce privește criticile referitoare

la întinderea cuantumului prejudiciului moral stabilit de instanța de apel,

Înalta Curte constată că nu toate criticile formulate atât de reclamant cât și de

pârât pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., și, prin urmare,

analizate de instanța de recurs.

Astfel, spre deosebire de apel, care este

o cale de atac devolutivă, recursul se poate exercita numai pentru motivele de nelegalitate,

expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ..

După abrogarea pct. 11 al textului de lege

menționat, instanța de recurs nu mai are posibilitatea de a reevalua probele administrate

în fazele procesuale anterioare și de a stabili o altă situație de fapt.

Așa fiind, criticile formulate de recurenți

prin care se impută instanței de apel că nu a administrat toate probele necesare

corectei stabili a situației de fapt ori că nu a lămurit toate aspectele relevante

din acest punct de vedere privesc temeinicia hotărârii atacate și nu legalitatea

acesteia, astfel încât nu vor fi avute în vedere de instanța de recurs.

Pentru a se putea considera nelegală decizia

curții de apel prin care aceasta, ținând seama de situația de fapt stabilită, a

reevaluat cuantumul despăgubirilor la suma de 200.000 euro, ar trebui ca instanța

de recurs să constate că nu au fost avute în vedere criterii pertinente de determinare

a acestui cuantum și că suma a fost stabilită într-un mod arbitrar, discreționar.

Or, nu aceasta este situația în speță.

Astfel, fără a modifica situația de fapt

reținută de tribunal, pe care și-a însușit-o în totalitate, instanța de apel a ținut

seama atât de durata detenției la care a fost supus reclamantul, 9 ani, cât și de

marginalizarea socială și impedimentele în realizarea profesională a acestuia, care

au urmat condamnării.

Trimiterea instanței de apel la jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, pe care recurentul reclamant o contestă, nu

este făcută din perspectiva asimilării condițiilor de detenție ulterioare anului

1990 cu cele din închisorile comuniste din perioada 1945-1964, așa cum susține reclamantul.

Curtea de apel s-a referit la faptul că

situația personală a reclamantului nu poate fi extrasă în mod pur teoretic din contextul

social-economic și politic în care reclamantul și-a dus existența, alături de ceilalți

concetățeni ai săi, aflați în situații similare, cel puțin sub aspectul modului

de viață și al afirmării profesionale, precum și la faptul că scopul acordării despăgubirilor

morale nu este acela de a crea inechități în rândul comunității.

Nici critica recurentului pârât potrivit

căreia s-ar fi ignorat în speță împrejurarea că reclamantul a beneficiat deja de

o serie de despăgubiri și facilități în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu

poate fi primită.

Această împrejurare se regăsește consemnată

în decizia atacată, iar punctul de vedere exprimat de recurentul pârât în sensul

că reținerea acesteia situații ar fi trebuit să conducă la acordarea unei despăgubiri

de 1.771 RON pe lună, conform art. 3 alin. (1) Decretul-lege nr. 118/1990, nu are

suport legal.

Astfel, nu se regăsește în Legea nr. 221/2009

obligația judecătorilor de a apela la acest mod de calcul ci, dimpotrivă, actul

normativ menționat a lăsat la latitudinea instanțelor de judecată să stabilească

de la caz la caz, în funcție de particularitățile concrete ale fiecăruia, cuantumul

despăgubirilor.

De asemenea, faptul că o persoană care

a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989 a beneficiat și de drepturile recunoscute prin Decretul-lege nr. 118/1990,

nu constituie un impediment în acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.

Dimpotrivă, în art. 5 alin. (4) Legea

nr. 221/2009, se prevede în mod expres că această lege se aplică și persoanelor

cărora le-a fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

În ceea ce privește jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, la care face trimitere recurentul pârât, aceasta

ar fi relevantă în privința criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor,

cu condiția să se refere la situații similare celei din speță.

Or, recurentul face vorbire despre despăgubiri

cuprinse între 1.000-5.000 euro pentru arestări nelegale, neaducerea în fața unui

magistrat ori interceptări telefonice ilegale, fără a arăta în ce măsură există

similaritate cu cauza dedusă judecății în prezentul dosar.

Față de cele reținute, Înalta Curte constată

că nu se poate reține incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și că, dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. au fost indicate doar formal, neexistând nicio

critică încadrabilă în aceste dispoziții legale.

În temeiul art. 312 C. proc. civ.,

Înalta Curte va menține decizia atacată și va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de reclamantul G.V. și de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad împotriva deciziei nr.

116/A din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2010.