ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 756/2010

Asupra recursului penal de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 658 din 6 iunie 2008 a Tribunalului București, secția I penală în Dosarul nr. 24085/3/2007, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) 1 C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului H.V.A. (administrator al SC V.G.C. - București, sector 4), pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 83 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 și art. 297 alin. (1) C. pen. În baza art. 91 lit. c) și art. 18 1 C. pen., s-a aplicat inculpatului sancțiunea amenzii administrative în cuantum de 1000 lei. În baza art. 84 din Legea nr. 84/1998 s-a dispus confiscarea de la inculpat a pieselor din aur ce au făcut obiectul material al infracțiunii din prezenta cauză și identificate prin procesul-verbal de predare - primire din 12 aprilie 2007 și depozitate la D.G.F.P.

- Activitatea de Trezorerie și Contabilitate a Municipiului București. În baza art. 14 și art. 346 C. proc. pen., raportat la art. 998 - 999 C. civ., inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V.G.C. SRL la plata a 500 euro în echivalent în lei la data plății, în favoarea părții civile G.V. S.P.A. cu titlu de despăgubiri civile. În baza art. 192 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat și la plata a 500 lei, cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată la data de 27 iunie 2007, sub nr. 24085/3/2007 pe rolul Tribunalului București, secția I penală, petenta G.V. S.P.A.

a formulat plângere împotriva Ordonanței nr. 676/P/2007 din data de 18 mai 2007 pronunțată de reprezentanții Parchetului de pe lângă Tribunalul București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pe motiv că pericolul social concret al faptei reținută în sarcina învinuitului H.V.A. este ridicat, astfel încât nu se impunea aplicarea unei amenzi administrative. Prin încheierea din 12 octombrie 2007 a Tribunalului București, secția I penală, plângerea petentei a fost admisa în temeiul dispozițiilor art. 278 1 alin. (8) lit. c) C. proc. pen. , reținând-se cauza spre judecare. Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Tribunalul a reținut în fapt că în data de 28 februarie 2007, organele de poliție au făcut un control inopinat la SC V.G.C.

SRL, societate care se ocupa în principal cu amanetarea bijuteriilor și vânzarea acestora, și care are ca administrator pe inculpatul H.V.A. Cu această ocazie au fost descoperite ca expuse la vânzare mai multe bijuterii din aur și argint având însemnele distinctive ale mărcii V. Organele de poliție au constatat că respectivele bijuterii aveau expusă titulatura (sigla, după cum se arata textual în procesul verbal de flagrant, fila 5 d.u.p.) V. Așa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în faza cercetării judecătorești, bijuteriile sunt imitații ale modelelor V., fără a avea inscripționat acest lucru pe ele. Nu sunt copii identice, având elemente de diferențiere, minore însă, cum ar fi pieptănătura unui cap de femeie și elementele care înconjoară capul.

Inculpatul a pretins că nu știa despre faptul că ar fi imitații V., instanța apreciind însă, că în calitate de administrator, ar fi trebuit să depună minime diligențe pentru a expune la vânzare doar produse pe care avea dreptul să le comercializeze.

S-a considerat de către instanța de fond că fapta inculpatului de a pune în circuitul comercial bijuterii purtând semnele distinctive ale mărcii V., prejudiciind această marcă, întrunește elementele constitutive ale faptelor prevăzută de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998 și art. 297 alin. (1) C. pen., iar aceste fapte, dacă s-ar fi reținut că sunt infracțiuni ar fi fost săvârșite în concurs real, bijuteriile fiind imitații servile ale celor originale V. Față de atingerea minimă a valorii sociale ocrotite și ținând seama că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, a avut o conduită corespunzătoare pe parcursul procesului penal fiind prezent la fiecare termen, iar prejudiciul este redus, bunurile fiind confiscate, Tribunalul a apreciat că faptele inculpatului nu întrunesc trăsăturile esențiale ale infracțiunii, lipsindu-le pericolul social concret, astfel încât a fost aplicată inculpatului o amendă administrativă în cuantum de 1000 lei și s-a dispus confiscarea bijuteriilor ce au făcut obiectul material al faptelor reținute în cauză.

În ceea ce privește latura civilă, Tribunalul a considerat că se impune acordarea în echitate către partea civilă, a sumei de 500 euro cu titlu de daune morale având în vedere că atingerea adusă imaginii acesteia este minimă.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, respectiv la data de 09 iunie 2008, a formulat apel inculpatul H.V.A., prin intermediul apărătorului ales, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte: 1. instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la cererile și apărările formulate de sine, hotărârea pronunțată fiind astfel nemotivată în raport cu probele din dosarul cauzei; 2. nu s-a avut în vedere faptul că marca V. nu este protejată pe teritoriul României, cerință esențială pentru existența ca infracțiune a faptei reținute în sarcina sa (art. 83 lit. b)) din Legea nr. 84/1998); 3. au fost ignorate de către instanța de fond concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, din conținutul cărora nu rezultă că bijuteriile ar prezenta similitudini cu marca V. sau însemne similare cu această marcă; 4. nu s-a avut în vedere principiul in dubio pro reo; 5. a fost soluționată în mod greșit și latura civilă a cauzei, despăgubirile acordate părții civile nefiind în nici un fel justificate, iar cuantumul acestora creând o îmbogățire fără just temei Societății V. În considerarea acestor motive de apel, care au fost întocmai susținute și cu prilejul dezbaterilor orale asupra apelului, inculpatul a solicitat admiterea căii de atac promovate, desființarea sentinței pronunțată de prima instanță, iar pe fondul cauzei, pronunțarea unei soluții de achitare a sa,

în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. În cursul soluționării apelului, în temeiul disp. art. 378 alin. (1) 1 C. proc. pen., instanța a procedat în mod nemijlocit la audierea inculpatului H.V.A., declarația acestuia fiind consemnată și atașată la dosarul cauzei. Prin Decizia penală nr. 305 din 11 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I-a penală, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul H.V.A. împotriva sentinței penale nr. 658 din 06 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, cu o bligarea apelantului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel București, secția I penală a reținut următoarele: În primul rând, Curtea constată că acele motive de apel formulate de inculpat, care vizează latura penală a cauzei, tinzând la reformarea pe fond a soluției din sentința apelată, în sensul achitării inculpatului conform art. 10 lit. a) C. proc. pen., respectiv motivele înfățișate la pct. 1 - 4, nu pot fi supuse cenzurii instanței de control judiciar, întrucât față de împrejurările și modalitatea în care s-a ajuns ca instanța de fond să fie sesizată cu această cauză, precum și față de natura juridică a plângerii în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, își găsește incidență principiul non reformațio în pejus, din această perspectivă, apelul inculpatului fiind practic inadmisibil.

Astfel, instituția plângerii în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată și-a găsit consacrare legislativă prin intermediul Legii nr. 281/2003 care a introdus în C. proc. pen. art. 278 1 , edictarea acestui text normativ fiind impusă de necesitatea conformării față de exigențele instituite de art. 21 din Constituția României și de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care garantează dreptul oricărei persoane vătămate într-un drept sau interes legitim, de a avea acces neîngrădit la justiție și de a beneficia de un proces echitabil pentru apărarea unui astfel de drept sau interes.

Reprezentând o expresie și o garanție a respectării principiului legalității în procesul penal, plângerea în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată constituie o veritabilă cale de atac prin intermediul căreia sunt supuse controlului jurisdicțional al instanței, care se bucură de prerogativele de independență și imparțialitate impuse de art. 6 paragr. 1 din C.E.D.O., legalitatea și temeinicia soluțiilor procurorului de neîncepere a urmăririi penale, de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale. Având o asemenea natură juridică - de cale de atac exercitată împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată dispuse de organul de urmărire penală - instanța investită cu soluționarea unei plângeri întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc.

pen. este ținută să respecte principiul neagravării situației în propria cale de atac, a cărui aplicabilitate, având în vedere rațiunea instituirii acestei reguli - înlăturarea temerii justițiabililor că eventual li s-ar agrava situația în propria lor cale de atac, temere ce ar putea determina implicit abținerea de la folosirea căilor de atac și pe cale de consecință însăși limitarea controlului judecătoresc ce se realizează prin intermediul acestora - nu trebuie limitată doar la cazurile în care este prevăzută expres de lege, și anume în cazul apelului potrivit art. 372 C. proc. pen. și, respectiv în cazul recursului conform art. 385 8 C. proc.

pen., ci trebuie acceptată și recunoscută și în cadrul procedurii de soluționare a plângerii împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, pentru că numai în felul acesta își poate găsi expresie deplina principiul garantării accesului neîngrădit la justiție consacrat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 paragr. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin aceea că persoana care se consideră vătămată într-un interes al său legitim va fi încurajată să apeleze fără rezerve la exercitarea controlului judecătoresc asupra unor soluții dispuse de organul de urmărire penală. Pornind de la această premisă, Curtea a arătat că sesizarea instanței de fond - Tribunalul București, secția I penală - în condițiile art. 278 1 C. proc.

pen., s-a realizat prin plângerea părții vătămate SC G.V. SPA, constituită parte civilă în procesul penal, care deși obținuse o oarecare satisfacție prin sancționarea administrativă a învinuitului H.V.A. cu amendă în cuantum de 300 lei și prin confiscarea specială a produselor contrafăcute ridicate de organele de cercetare penală, a considerat totuși că drepturile și interesele sale legitime nu au primit o reparație suficientă, astfel că a înțeles să supună controlului jurisdicțional al instanței legalitatea și temeinicia ordonanței de scoatere de sub urmărire penală dată de procuror. Învinuitul H.V.A. nu a formulat o astfel de plângere împotriva ordonanței de scoatere de sub urmărire penală, atitudinea sa procesuală semnificând împrejurarea că acesta a acceptat măsurile dispuse de procuror prin această ordonanță ca fiind juste și conforme normelor legale în materie.

În atare condiții, judecătorul fondului avea obligația de a cenzura legalitatea și temeinicia ordonanței de scoatere de sub urmărire penală doar din perspectiva criticilor și pretențiilor formulate de partea vătămată SC G.V. SPA, întrucât aceasta, în propria plângere îndreptată împotriva ordonanței de netrimitere în judecată, nu putea fi privată de minimul de satisfacție pe care-l obținuse prin recunoașterea temeiniciei acuzațiilor sale, în sensul constatării existenței faptelor reclamate și a sancționării acestora.

De altfel, verificând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că așa s-au și petrecut lucrurile în realitate, judecătorul fondului neexercitând controlul judecătoresc asupra ordonanței de scoatere de sub urmărire penală din perspectiva stabilirii existenței faptelor și a vinovăției învinuitului în săvârșirea lor, întrucât aceste aspecte nu au fost contestate de către învinuit, ci prin hotărârea pronunțată s-a acordat o satisfacție mai semnificativă pretențiilor părții civile.

Drept urmare, pentru a nu aduce atingere principiului neagravării situației în propria cale de atac desemnat prin sintagma „non reforamțio in pejus”, a arătat Curtea că nici instanța de apel nu poate exercita controlul judiciar asupra sentinței apelate prin prisma aspectelor care vizează constatarea existenței faptelor, realizarea conținutului constitutiv al infracțiunilor pentru care inițial s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală și apoi achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) 1 C. proc. pen. sau stabilirea vinovăției inculpatului H.V.A. în săvârșirea acestor fapte, orice soluție care ar viza achitarea pe un alt temei decât cel reținut prin sentința dată asupra fondului cauzei fiind de natură să lipsească pe partea civilă de satisfacția deja dobândită în cadrul procedurii întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc.

pen., declanșată chiar de către aceasta. Este adevărat că potrivit art. 278 1 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., în cazul admiterii plângerii prin încheiere și reținerii cauzei spre judecare în complet legal constituit, dispozițiile privind judecata în primă instanță și în căile de atac, se aplică în mod corespunzător, ceea ce face ca în cadrul rezolvării acțiunii penale după admiterea plângerii să fie posibilă aplicarea oricăreia dintre soluțiile prev. de dispozițiile art. 345 C. proc. pen., însă în cazul concret din cauza de față, datorită incidenței regulii „non reforamțio in pejus”, aplicabilitatea acestui text de lege trebuie restrânsă în așa fel încât prin soluția pronunțată, părții vătămate a cărei plângere a determinat declanșarea acestei proceduri, să nu îi fie înrăutățită situația, știut fiind faptul că principiul neagravării situației în propria cale de atac reprezintă o derogare de la principiile legalității și aflării adevărului în procesul penal.

Față de considerentele înfățișate în cele ce preced, Curtea a constatat că efectul devolutiv al apelului declarat de inculpat, prin aplicarea regulii „tantum apelatum, tantum devolutum”, poartă exclusiv asupra întinderii sancțiunii cu caracter administrativ stabilită în sarcina sa prin sentința apelată și asupra modului de rezolvare a acțiunii civile exercitată de partea vătămată, aceste chestiuni cu privire la care a statuat instanța de fond în favoarea părții civile constituind singurele modificări intervenite în raport cu soluția dispusă de procuror prin ordonanța de scoatere de sub urmărire penală pe care inculpatul nu a înțeles să o conteste. În ceea ce privește cuantumul amenzii administrative aplicate inculpatului de către instanța de fond în conformitate cu prevederile art. 18 1 C. pen.

rap. la art. 91 alin. (1) lit. c) C. pen., aspect necriticat de către inculpat prin apelul declarat, Curtea, din oficiu, a apreciat că acesta reflectă în mod corespunzător criteriile de care s-a ținut seama la stabilirea gravității concrete a faptelor și reprezintă o sancțiune justă, menită să garanteze dobândirea de către inculpat a respectului cuvenit față de valorile sociale ocrotire de lege. Singurul motiv de apel, dintre cele invocate în mod expres de către inculpat, prin prisma căruia poate fi exercitat controlul judiciar asupra sentinței pronunțate de instanța de fond este acela vizând greșita soluționare a laturii civile a cauzei, prin acordarea de daune morale în favoarea părții civile.

Sub acest aspect inculpatul susține că daunele morale la care a fost obligat față de partea civilă în solidar cu partea responsabilă civilmente nu sunt în nici un fel justificate, iar cuantumul acestora ar crea o îmbogățire fără just temei acesteia. Examinând cauza, Curtea a reținut, contrar acestor susțineri, că instanța de fond a soluționat în mod temeinic și legal latura civilă a cauzei, întrucât pe de o parte se constată îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie conform art. 998 - 999 C. civ.

și ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului conform art. 1000 alin. (3) C. civ., în cauză fiind deopotrivă dovedite existența faptei ilicite constând în punerea în circuitul comercial a unor bijuterii purtând însemnele distinctive ale mărcii V., existența vinovăției inculpatului ca administrator al societății prin intermediul căreia au fost puse în circuitul comercial astfel de produse contrafăcute, producerea unui prejudiciu de imagine suferit de SC G.V. SPA prin încălcarea dreptului la marcă în modalitatea reținută, precum și existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat, și existând totodată și premisele angajării răspunderii solidare a comitentului - SC V.G.C.

I.F.N. SRL pentru fapta prepusului său - inculpatul H.V.A. care a acționat în cadrul însărcinărilor pe care le avea în calitatea sa de administrator al acestei societăți, iar pe de altă parte cuantumul daunelor morale acordate părții civile constituie pentru aceasta o satisfacție echitabilă pentru repararea prejudiciului de imagine rezultat din confuzia și neîncrederea ce se putea crea în rândul consumatorilor cu privire la marca protejată, folosită în mod neautorizat asupra unor bijuterii neoriginale. Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul H.V.A. criticând-o sub aspectul greșitei rețineri în sarcina sa a săvârșirii infracțiunii prev. de art. 83 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, atâta vreme cât marca V. nu este protejată pe teritoriul României, cerință esențială pentru existența ca infracțiune a faptei reținute în sarcina sa.

Prin Decizia nr. 902 din 13 martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost admis recursul declarat de recurentul inculpat H.V.A. împotriva Deciziei penale nr. 305 din 11 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. În motivarea acestei decizii, instanța de recurs a apreciat critica ca fiind întemeiată, pentru următoarele considerente: Urmare a plângerii formulată de petenta G.V. S.P.A. împotriva ordonanței nr. 676/P/2007 din 18 mai 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului H.V.A., prin încheierea din 12 octombrie 2007 a Tribunalului București, secția I penală, s-a admis plângerea petentei în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. c) C. proc.

pen., s-a desființat ordonanța atacată și s-a reținut cauza spre judecare. Ca atare, actul de sesizare al instanței îl constituie plângerea formulată de petentă, devenită parte civilă în cauza penală, iar instanța a procedat la efectuarea cercetării judecătorești și la rezolvarea acțiunii penale, conform normelor procedurale, întocmai ca și când ar fi fost sesizată cu rechizitoriu, dispozițiile privind judecata în primă instanță și în căile de atac, aplicându-se în mod corespunzător.

Deci motivarea instanței de apel în sensul că acele motive de apel formulate de inculpat, care vizează latura penală a cauzei, tinzând la reformarea pe fond a soluției din sentința apelată, nu pot fi supuse cenzurii instanței de control judiciar întrucât față de modalitatea în care a fost sesizată instanța și de natura juridică a plângerii în fața judecătorului, își găsește incidență principiul „non reformatio in pejus", considerând apelul inculpatului inadmisibil din acest punct de vedere, este greșită. Pornind de la această motivare, instanța de apel în mod greșit a procedat doar la examinarea motivului de apel vizând greșita soluționare a laturii civile, prin acordarea de daune morale în favoarea părții civile.

Fiind investită cu apelul declarat de inculpat, instanța de apel era obligată, potrivit dispozițiilor privind judecata în apel, să examineze toate cererile formulate de inculpat și motivele invocate, răspunsurile urmând să se regăsească în hotărârea pronunțată, indiferent că acestea vizau latura civilă sau penală a cauzei. Aceasta cu atât mai mult cu cât, unul din motivele de apel invocate vizează inexistența certificatului eliberat de O.S.I.M. din care să rezulte că marca V. este protejată pe teritoriul României, cerință esențială pentru existența infracțiunii prev. de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 84/1998 „Drepturile asupra mărcilor și indicațiilor geografice sunt recunoscute și apărate pe teritoriul României în condițiile prezentei legi", iar potrivit art. 4 din aceeași lege „Dreptul asupra mărcii este dobândit și protejat prin înregistrarea acesteia la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci." Investită cu rejudecarea apelului, după casare, Curtea de Apel București - analizând actele și lucrările dosarului - constată criticile ca nefondate, astfel că în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a fi respins ca atare pentru următoarele considerente: Prin apelul promovat de inculpatul H.V.A., acesta a criticat hotărârea instanței de fiind sub următoarele aspecte: a) Condamnarea inculpatului s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 345 C. proc.

pen., instanța de fond neluând în considerare aspectul că marca V. nu este protejată pe teritoriul României - aceasta fiind o cerință esențială a pentru existența infracțiunii prevăzute de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998; - tot astfel, au fost ignorate concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, din concluziile căruia rezultă că bijuteriile găsite în unitate sunt diferite față de originalele mărcii V.; - de asemenea, în cauză, nu s-a avut în vedere că magazinul avea angajați cu contract de muncă și carte de muncă și, în a căror atribuții de serviciu intrau și acelea privind primirea, verificarea și punerea spre vânzare a acestora - fiind încălcat principiul „in dubio pro reo”.

Se solicită achitarea sa în conformitate cu dispozițiile art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prev.de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998 și în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 297 C. pen. b) Hotărârea este nemotivată, întrucât instanța de fond nu a abordat toate motivele de apel; astfel, spre exemplu, se are în vedere că nu este motivată săvârșirea infracțiunii prev. de art. 297 C. pen., respectiv arătarea modalității concrete a săvârșirii infracțiunii. Examinând cauza sub aspectul motivelor de apel promovat de inculpatul H.V.A., cât și sub celelalte aspecte cerute de dispozițiile art. 371 și următoarele C. proc. pen., Curtea constată apelul ca nefondat, pentru următoarele considerente: a) Potrivit art. 345 C. proc.

pen., instanța hotărăște prin sentință asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, achitarea, condamnarea sau încetarea procesului penal, condamnarea pronunțându-se dacă instanța constată că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. Din analiza actelor și lucrărilor cauzei, instanța constată că faptele inculpatului, constând în aceea că, în calitate de administrator al SC V.G.C. I.F.N. SRL, a pus în circuitul comercial bijuterii purtând semnele distinctive ale mărcii V., producând, astfel, un prejudiciu concret acestei mărci, constituie atât infracțiunea prevăzută de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998, cât și cea prev. de art. 297 alin. (1) C. pen., în concurs real.

Faptele reținute în sarcina inculpatului sunt pe deplin probate, atât în faza urmăririi penale, cât și la cercetarea judecătorească, inculpatul H.V.A. nefăcând plângere în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. față de soluție, respectiv Ordonanța din 18 mai 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, din Dosarul nr. 676/P/2007.

Astfel, apărarea inculpatului, în sensul că pentru reținerea săvârșirii infracțiunii prev. de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998 este necesar ca marca V. să fie protejată pe teritoriul României, prin înregistrarea acesteia la O.S.I.M., conform și cu art. 1 din aceeași lege, este înfrântă, în mare măsură, prin dispoziția constituțională vizând prioritatea dispozițiilor internaționale, astfel cum a fost statuat prin art. 20 alin. (2) din Constituția României, prevăzându-se că „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Tot astfel, apărarea inculpatului că instanța de fond nu a luat în considerare concluziile raportului de expertiză, din care rezultă că bijuteriile confiscate nu sunt identice cu cele aparținând mărcii V., este pur formală, atâta timp cât se face vorbire de această expertiză și se concluzionează că bijuteriile în cauză sunt imitații V., putând induce în eroare un client obișnuit, dar neavizat. Cu privire la încălcarea principiului „in dubio pro reo”, în sensul că punerea în circuitul comercial a bijuteriilor - imitații V. - au săvârșit-o angajații inculpatului, Curtea are în vedere că inculpatul, în calitate de administrator al SC V.G.C. I.F.N. SRL - are plenitudine sub aspectul răspunderii penale, acesta având obligația unei minime diligențe pentru verificarea produselor și expunerea la vânzare numai a celor apte din punct de vedere legal.

b) În raport de toate aceste considerente, Curtea constată ca nefondat și motivul de apel vizând aspectul nemotivării hotărârii atacate, atâta timp, cât aceasta respectă cerințele dispozițiilor art. 354 - 358 C. proc. pen. Din cuprinsul hotărârii instanței de fond rezultă modalitatea săvârșirii infracțiunii de către inculpat și reținută ca atare, respectiv expunerea spre vânzare a bijuteriilor - imitații V. - art. 297 alin. (1) C. pen. În ceea ce privește latura civilă a cauzei, Curtea constată că aceasta este soluționată corespunzător, atât din punct de vedere legal, cât și sub aspectul temeiniciei, apelul apărând ca nefondat și din această perspectivă.

Astfel, în cauză fiind îndeplinite cumulativ condițiile reținerii răspunderii civile delictuale, pentru fapta proprie (fapta ilicită, vinovăția inculpatului și existența legăturii de cauzalitate între acestea - art. 998 - 999 C. civ.), cât și cele ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului (art. 1000 alin. (3) C. civ.) cuantumul daunelor morale constituind o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul de imagine produs firmei și mărcii V. Împotriva Deciziei penale nr. 239 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, în termen legal a declarat recurs inculpatul H.V.A., solicitând schimbarea temeiului achitării din dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) 1 C. proc.

pen. în dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. În drept, inculpatul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen. Recursul este nefondat. Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul, în calitate de administrator la SC V.G.C. I.F.N. SRL a pus în circulație bijuterii din aur și argint purtând semnele distinctive ale mărcii V., producând un prejudiciu concret acestei mărci. Conform procesului-verbal încheiat de organele de poliție la data de 28 februarie 2007 bijuteriile expuse la vânzare purtau sigla V. Raportul de expertiză din 13 martie 2008 concluzionează în sensul că, bijuteriile sunt imitații ale firmei G.V., nu au inscripționat acest lucru pe ele, iar elementele de diferențiere sunt minore.

Compania G.V. S.P.A. este titulara mărcilor V., mărci ce au fost înregistrate la O.S.I.M., conform certificatelor de înregistrare aflate în dosarul de urmărire penală. Instanțele au apreciat corect că se impune aplicarea unei sancțiuni administrative inculpatului, dispunând achitarea acestuia în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) 1 C. proc. pen. întrucât faptele nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Pe de altă parte, se poate observa că inculpatul nu a formulat plângere în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. împotriva ordonanței nr. 676/P/2007 din 18 mai 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, prin care s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ.

Dimpotrivă, partea civilă G.V. S.P.A. este cea care a formulat plângere împotriva soluției de netrimitere în judecată, criticând ordonanța atacată sub aspectul scoaterii inculpatului de sub urmărire penală, iar ulterior instanța la data de 12 octombrie 2007 a admis plângerea și a reținut cauza spre judecare. Față de cele expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, motiv pentru care, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează să îl respingă. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul H.V.A. împotriva Deciziei penale nr. 239 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 februarie 2010.