ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 756/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 756/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului penal de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 658 din 6 iunie 2008 a Tribunalului

București, secția I penală

în Dosarul nr. 24085/3/2007, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art.

10 lit. b)

1

C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului H.V.A. (administrator

al SC V.G.C. - București, sector 4), pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art.

83 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 și art. 297 alin. (1) C. pen.

În baza art. 91 lit. c) și art. 18

1

C. pen., s-a aplicat inculpatului sancțiunea amenzii administrative în cuantum

de 1000 lei.

În baza art. 84 din Legea nr. 84/1998

s-a dispus confiscarea de la inculpat a pieselor din aur ce au făcut obiectul

material al infracțiunii din prezenta cauză și identificate prin

procesul-verbal de predare - primire din 12 aprilie 2007 și depozitate la D.G.F.P.

- Activitatea de Trezorerie și Contabilitate a Municipiului București.

În baza art. 14 și art. 346 C. proc.

pen., raportat la art. 998 - 999 C. civ., inculpatul a fost obligat în solidar

cu partea responsabilă civilmente SC V.G.C. SRL la plata a 500 euro în

echivalent în lei la data plății, în favoarea părții civile G.V. S.P.A. cu

titlu de despăgubiri civile.

În baza art. 192 alin. (1) lit. d) C.

proc. pen., inculpatul a fost obligat și la plata a 500 lei, cheltuieli

judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată la data de 27 iunie 2007,

sub nr. 24085/3/2007 pe rolul Tribunalului București, secția I penală, petenta G.V.

S.P.A. a formulat plângere împotriva Ordonanței nr. 676/P/2007 din data de 18

mai 2007 pronunțată de reprezentanții Parchetului de pe lângă Tribunalul

București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pe motiv că

pericolul social concret al faptei reținută în sarcina învinuitului H.V.A. este

ridicat, astfel încât nu se impunea aplicarea unei amenzi administrative.

Prin încheierea din 12 octombrie 2007

a Tribunalului București, secția I penală, plângerea petentei a fost admisa în

temeiul dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) lit. c) C. proc. pen.

, reținând-se cauza spre judecare.

Din analiza actelor și lucrărilor

dosarului, Tribunalul a reținut în fapt că în data de 28 februarie 2007,

organele de poliție au făcut un control inopinat la SC V.G.C. SRL, societate

care se ocupa în principal cu amanetarea bijuteriilor și vânzarea acestora, și

care are ca administrator pe inculpatul H.V.A.

Cu această ocazie au fost

descoperite ca expuse la vânzare mai multe bijuterii din aur și argint având

însemnele distinctive ale mărcii V. Organele de poliție au constatat că respectivele

bijuterii aveau expusă titulatura (sigla, după cum se arata textual în procesul

verbal de flagrant, fila 5 d.u.p.) V.

Așa cum rezultă din raportul de

expertiză întocmit în faza cercetării judecătorești, bijuteriile sunt imitații

ale modelelor V., fără a avea inscripționat acest lucru pe ele. Nu sunt copii

identice, având elemente de diferențiere, minore însă, cum ar fi pieptănătura

unui cap de femeie și elementele care înconjoară capul.

Inculpatul a pretins că nu știa

despre faptul că ar fi imitații V., instanța apreciind însă, că în calitate de

administrator, ar fi trebuit să depună minime diligențe pentru a expune la

vânzare doar produse pe care avea dreptul să le comercializeze.

S-a considerat de către instanța de

fond că fapta inculpatului de a pune în circuitul comercial bijuterii purtând

semnele distinctive ale mărcii V., prejudiciind această marcă, întrunește

elementele constitutive ale faptelor prevăzută de art. 83 lit. b) din Legea nr.

84/1998 și art. 297 alin. (1) C. pen., iar aceste fapte, dacă s-ar fi reținut

că sunt infracțiuni ar fi fost săvârșite în concurs real, bijuteriile fiind

imitații servile ale celor originale V.

Față de atingerea minimă a valorii sociale

ocrotite și ținând seama că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, a

avut o conduită corespunzătoare pe parcursul procesului penal fiind prezent la

fiecare termen, iar prejudiciul este redus, bunurile fiind confiscate,

Tribunalul a apreciat că faptele inculpatului nu întrunesc trăsăturile

esențiale ale infracțiunii, lipsindu-le pericolul social concret, astfel încât

a fost aplicată inculpatului o

amendă administrativă în cuantum de 1000 lei și s-a dispus confiscarea

bijuteriilor ce au făcut obiectul material al faptelor reținute în cauză.

În ceea ce privește latura civilă,

Tribunalul a considerat că se impune acordarea în echitate către partea civilă,

a sumei de 500 euro cu titlu de daune morale având în vedere că atingerea adusă

imaginii acesteia este minimă.

Împotriva acestei sentințe, în

termen legal, respectiv la data de 09 iunie 2008, a formulat apel inculpatul H.V.A., prin intermediul apărătorului ales, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:

cu privire la cererile și apărările formulate de sine, hotărârea pronunțată

fiind astfel nemotivată în raport cu probele din dosarul cauzei;

marca V. nu este protejată pe teritoriul României, cerință esențială pentru

existența ca infracțiune a faptei reținute în sarcina sa (art. 83 lit. b)) din

Legea nr. 84/1998);

instanța de fond concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, din

conținutul cărora nu rezultă că bijuteriile ar prezenta similitudini cu marca V.

sau însemne similare cu această marcă;

in dubio pro reo;

și latura civilă a cauzei, despăgubirile acordate părții civile nefiind în nici

un fel justificate, iar cuantumul acestora creând o îmbogățire fără just temei

Societății V.

În considerarea acestor motive de

apel, care au fost întocmai susținute și cu prilejul dezbaterilor orale asupra

apelului, inculpatul a solicitat admiterea căii de atac promovate, desființarea

sentinței pronunțată de prima instanță, iar pe fondul cauzei, pronunțarea unei

soluții de achitare a sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap.

la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

În cursul soluționării apelului, în

temeiul disp. art. 378 alin. (1)

1

C. proc. pen., instanța a procedat în mod nemijlocit la audierea

inculpatului H.V.A., declarația acestuia fiind consemnată și atașată la dosarul

cauzei.

Prin Decizia penală nr. 305 din 11

decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I-a penală, a

fost respins,

ca

nefondat, apelul declarat de inculpatul H.V.A. împotriva sentinței penale nr.

658 din 06 iunie 2008, pronunțată de

Tribunalul București, secția I penală, cu o

bligarea apelantului la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

Pentru a pronunța această decizie,

Curtea de Apel București, secția I penală a reținut următoarele:

În primul rând, Curtea constată că

acele motive de apel formulate de inculpat, care vizează latura penală a

cauzei, tinzând la reformarea pe fond a soluției din sentința apelată, în

sensul achitării inculpatului conform art. 10 lit. a) C. proc. pen., respectiv

motivele înfățișate la pct. 1 - 4, nu pot fi supuse cenzurii instanței de

control judiciar, întrucât față de împrejurările și modalitatea în care s-a

ajuns ca instanța de fond să fie sesizată cu această cauză, precum și față de

natura juridică a plângerii în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau

ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, își găsește incidență

principiul non reformațio în pejus, din această perspectivă, apelul inculpatului

fiind practic inadmisibil.

Astfel, instituția plângerii în fața

judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de

netrimitere în judecată și-a găsit consacrare legislativă prin intermediul

Legii nr. 281/2003 care a introdus în C. proc. pen. art. 278

1

, edictarea acestui text normativ

fiind impusă de necesitatea conformării față de exigențele instituite de art. 21

din Constituția României și de

art. 6 parag. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale,

care garantează dreptul oricărei persoane vătămate într-un

drept sau interes legitim, de a avea acces neîngrădit la justiție și de a

beneficia de un proces echitabil pentru apărarea unui astfel de drept sau

interes.

Reprezentând o expresie și o

garanție a respectării principiului legalității în procesul penal,

plângerea în fața judecătorului

împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată

constituie o veritabilă cale de atac prin intermediul căreia sunt supuse controlului

jurisdicțional al instanței, care se bucură de prerogativele de independență și

imparțialitate impuse de art. 6 paragr. 1 din C.E.D.O., legalitatea și

temeinicia soluțiilor procurorului de neîncepere a urmăririi penale, de

clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale.

Având o asemenea natură juridică -

de cale de atac exercitată împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată

dispuse de organul de urmărire penală - instanța investită cu soluționarea unei

plângeri întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen. este ținută să respecte principiul neagravării

situației în propria cale de atac, a cărui aplicabilitate, având în vedere

rațiunea instituirii acestei reguli - înlăturarea temerii justițiabililor că

eventual li s-ar agrava situația în propria lor cale de atac, temere ce ar

putea determina implicit abținerea de la folosirea căilor de atac și pe cale de

consecință însăși limitarea controlului judecătoresc ce se realizează prin

intermediul acestora - nu trebuie limitată doar la cazurile în care este

prevăzută expres de lege, și anume în cazul apelului potrivit art. 372 C. proc.

pen. și, respectiv în cazul recursului conform art. 385

8

C. proc. pen., ci trebuie acceptată

și recunoscută și în cadrul procedurii de soluționare a plângerii împotriva

rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, pentru

că numai în felul acesta își poate găsi expresie deplina principiul garantării

accesului neîngrădit la justiție consacrat de

art. 21 din Constituția României și de

art. 6 paragr. 1 din Convenția

europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

prin aceea că persoana care se consideră vătămată într-un interes al său

legitim va fi încurajată să apeleze fără rezerve la exercitarea controlului

judecătoresc asupra unor soluții dispuse de organul de urmărire penală.

Pornind de la această premisă,

Curtea a arătat că sesizarea instanței de fond - Tribunalul București, secția I

penală - în condițiile art. 278

1

C. proc. pen., s-a realizat prin plângerea părții vătămate SC G.V. SPA,

constituită parte civilă în procesul penal, care deși obținuse o oarecare

satisfacție prin sancționarea administrativă a învinuitului H.V.A. cu amendă în

cuantum de 300 lei și prin confiscarea specială a produselor contrafăcute

ridicate de organele de cercetare penală, a considerat totuși că drepturile și

interesele sale legitime nu au primit o reparație suficientă, astfel că a

înțeles să supună controlului jurisdicțional al instanței legalitatea și temeinicia

ordonanței de scoatere de sub urmărire penală dată de procuror.

Învinuitul H.V.A. nu a formulat o

astfel de plângere împotriva ordonanței de scoatere de sub urmărire penală,

atitudinea sa procesuală semnificând împrejurarea că acesta a acceptat măsurile

dispuse de procuror prin această ordonanță ca fiind juste și conforme normelor

legale în materie.

În atare condiții, judecătorul

fondului avea obligația de a cenzura legalitatea și temeinicia ordonanței de

scoatere de sub urmărire penală doar din perspectiva criticilor și pretențiilor

formulate de partea vătămată SC G.V. SPA, întrucât aceasta, în propria plângere

îndreptată împotriva ordonanței de netrimitere în judecată, nu putea fi privată

de minimul de satisfacție pe care-l obținuse prin recunoașterea temeiniciei

acuzațiilor sale, în sensul constatării existenței faptelor reclamate și a

sancționării acestora.

De altfel, verificând actele și

lucrările dosarului, Curtea a constatat că așa s-au și petrecut lucrurile în

realitate, judecătorul fondului neexercitând controlul judecătoresc asupra

ordonanței de scoatere de sub urmărire penală din perspectiva stabilirii

existenței faptelor și a vinovăției învinuitului în săvârșirea lor, întrucât

aceste aspecte nu au fost contestate de către învinuit, ci prin hotărârea

pronunțată s-a acordat o satisfacție mai semnificativă pretențiilor părții

civile.

Drept urmare, pentru a nu aduce

atingere principiului neagravării situației în propria cale de atac desemnat

prin sintagma „non reforamțio in pejus”, a arătat Curtea că nici instanța de

apel nu poate exercita controlul judiciar asupra sentinței apelate prin prisma

aspectelor care vizează constatarea existenței faptelor, realizarea

conținutului constitutiv al infracțiunilor pentru care inițial s-a dispus

scoaterea de sub urmărire penală și apoi achitarea în temeiul art.

11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10

lit. b)

1

C. proc. pen.

sau stabilirea vinovăției inculpatului H.V.A. în săvârșirea

acestor fapte, orice soluție care ar viza achitarea pe un alt temei decât cel

reținut prin sentința dată asupra fondului cauzei fiind de natură să lipsească

pe partea civilă de satisfacția deja dobândită în cadrul procedurii întemeiată

pe dispozițiile art. 278

1

C. proc.

pen., declanșată chiar de către aceasta.

Este adevărat că potrivit art. 278

1

alin. (8) lit. c) C. proc. pen., în

cazul admiterii plângerii prin încheiere și reținerii cauzei spre judecare în

complet legal constituit, dispozițiile privind judecata în primă instanță și în

căile de atac, se aplică în mod corespunzător, ceea ce face ca în cadrul

rezolvării acțiunii penale după admiterea plângerii să fie posibilă aplicarea

oricăreia dintre soluțiile prev. de dispozițiile art. 345 C. proc. pen., însă

în cazul concret din cauza de față, datorită incidenței regulii „non reforamțio

in pejus”, aplicabilitatea acestui text de lege trebuie restrânsă în așa fel

încât prin soluția pronunțată, părții vătămate a cărei plângere a determinat

declanșarea acestei proceduri, să nu îi fie înrăutățită situația, știut fiind

faptul că principiul neagravării situației în propria cale de atac reprezintă o

derogare de la principiile legalității și aflării adevărului în procesul penal.

Față de considerentele înfățișate în

cele ce preced, Curtea a constatat că efectul devolutiv al apelului declarat de

inculpat, prin aplicarea regulii „tantum apelatum, tantum devolutum”, poartă

exclusiv asupra întinderii sancțiunii cu caracter administrativ stabilită în

sarcina sa prin sentința apelată și asupra modului de rezolvare a acțiunii

civile exercitată de partea vătămată, aceste chestiuni cu privire la care a

statuat instanța de fond în favoarea părții civile constituind singurele

modificări intervenite în raport cu soluția dispusă de procuror prin ordonanța

de scoatere de sub urmărire penală pe care inculpatul nu a înțeles să o

conteste.

În ceea ce privește cuantumul

amenzii administrative aplicate inculpatului de către instanța de fond în

conformitate cu prevederile art. 18

1

C. pen. rap. la art. 91 alin. (1) lit. c) C. pen., aspect necriticat de

către inculpat prin apelul declarat, Curtea, din oficiu, a apreciat că acesta

reflectă în mod corespunzător criteriile de care s-a ținut seama la stabilirea

gravității concrete a faptelor și reprezintă o sancțiune justă, menită să

garanteze dobândirea de către inculpat a respectului cuvenit față de valorile

sociale ocrotire de lege.

Singurul motiv de apel, dintre cele

invocate în mod expres de către inculpat, prin prisma căruia poate fi exercitat

controlul judiciar asupra sentinței pronunțate de instanța de fond este acela

vizând greșita soluționare a laturii civile a cauzei, prin acordarea de daune

morale în favoarea părții civile.

Sub acest aspect inculpatul susține

că daunele morale la care a fost obligat față de partea civilă în solidar cu

partea responsabilă civilmente nu sunt în nici un fel justificate, iar

cuantumul acestora ar crea o îmbogățire fără just temei acesteia.

Examinând cauza, Curtea a reținut,

contrar acestor susțineri, că instanța de fond a soluționat în mod temeinic și

legal latura civilă a cauzei, întrucât pe de o parte se constată îndeplinirea

cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie

conform art. 998 - 999 C. civ. și ale răspunderii comitentului pentru fapta

prepusului conform art. 1000 alin. (3) C. civ., în cauză fiind deopotrivă

dovedite existența faptei ilicite constând în punerea în circuitul comercial a

unor bijuterii purtând însemnele distinctive ale mărcii V., existența vinovăției

inculpatului ca administrator al societății prin intermediul căreia au fost

puse în circuitul comercial astfel de produse contrafăcute, producerea unui prejudiciu

de imagine suferit de SC G.V. SPA prin încălcarea dreptului la marcă în

modalitatea reținută, precum și existența legăturii de cauzalitate între fapta

ilicită și prejudiciul cauzat, și existând totodată și premisele angajării

răspunderii solidare a comitentului -

SC V.G.C. I.F.N. SRL

pentru fapta prepusului său - inculpatul H.V.A. care a

acționat în cadrul însărcinărilor pe care le avea în calitatea sa de

administrator al acestei societăți, iar pe de altă parte cuantumul daunelor

morale acordate părții civile constituie pentru aceasta o satisfacție

echitabilă pentru repararea prejudiciului de imagine rezultat din confuzia și

neîncrederea ce se putea crea în rândul consumatorilor cu privire la marca

protejată, folosită în mod neautorizat asupra unor bijuterii neoriginale.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs inculpatul H.V.A. criticând-o sub aspectul greșitei rețineri în sarcina

sa a săvârșirii infracțiunii prev. de art. 83 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998,

atâta vreme cât marca V. nu este protejată pe teritoriul României, cerință

esențială pentru existența ca infracțiune a faptei reținute în sarcina sa.

Prin Decizia nr. 902 din 13 martie 2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost admis

recursul declarat de

recurentul inculpat

H.V.A.

împotriva Deciziei penale nr.

305 din 11 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală, pe care

a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În motivarea acestei decizii,

instanța de recurs a apreciat critica ca fiind întemeiată, pentru următoarele

considerente:

Urmare a plângerii formulată de

petenta G.V. S.P.A. împotriva ordonanței nr. 676/P/2007 din 18 mai 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, de scoatere de sub urmărire penală a

învinuitului H.V.A., prin încheierea din 12 octombrie 2007 a Tribunalului

București, secția I penală, s-a admis plângerea petentei în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. c) C. proc. pen., s-a desființat ordonanța atacată și s-a

reținut cauza spre judecare.

Ca atare, actul de sesizare al

instanței îl constituie plângerea formulată de petentă, devenită parte civilă

în cauza penală, iar instanța a procedat la efectuarea cercetării judecătorești

și la rezolvarea acțiunii penale, conform normelor procedurale, întocmai ca și

când ar fi fost sesizată cu rechizitoriu, dispozițiile privind judecata în

primă instanță și în căile de atac, aplicându-se în mod corespunzător.

Deci motivarea instanței de apel în

sensul că acele motive de apel formulate de inculpat, care vizează latura

penală a cauzei, tinzând la reformarea pe fond a soluției din sentința apelată,

nu pot fi supuse cenzurii instanței de control judiciar întrucât față de

modalitatea în care a fost sesizată instanța și de natura juridică a plângerii

în fața judecătorului, își găsește incidență principiul „non reformatio in

pejus", considerând apelul inculpatului inadmisibil din acest punct de

vedere, este greșită.

Pornind de la această motivare,

instanța de apel în mod greșit a procedat doar la examinarea motivului de apel

vizând greșita soluționare a laturii civile, prin acordarea de daune morale în

favoarea părții civile.

Fiind investită cu apelul declarat

de inculpat, instanța de apel era obligată, potrivit dispozițiilor privind

judecata în apel, să examineze toate cererile formulate de inculpat și motivele

invocate, răspunsurile urmând să se regăsească în hotărârea pronunțată,

indiferent că acestea vizau latura civilă sau penală a cauzei. Aceasta cu atât

mai mult cu cât, unul din motivele de apel invocate vizează inexistența

certificatului eliberat de O.S.I.M. din care să rezulte că marca V. este

protejată pe teritoriul României, cerință esențială pentru existența

infracțiunii prev. de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 84/1998

„Drepturile asupra mărcilor și indicațiilor geografice sunt recunoscute și

apărate pe teritoriul României în condițiile prezentei legi", iar potrivit

art. 4 din aceeași lege „Dreptul asupra mărcii este dobândit și protejat prin

înregistrarea acesteia la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci."

Investită cu rejudecarea apelului,

după casare, Curtea de Apel București - analizând actele și lucrările dosarului

- constată criticile ca nefondate, astfel că în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b)

C. proc. pen., urmează a fi respins ca atare pentru următoarele considerente:

Prin apelul promovat de inculpatul H.V.A.,

acesta a criticat hotărârea instanței de fiind sub următoarele aspecte:

a) Condamnarea inculpatului s-a

făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 345 C. proc. pen., instanța de fond

neluând în considerare aspectul că marca V. nu este protejată pe teritoriul

României - aceasta fiind o cerință esențială a pentru existența infracțiunii

prevăzute de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998;

- tot astfel, au fost ignorate

concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, din concluziile căruia

rezultă că bijuteriile găsite în unitate sunt diferite față de originalele

mărcii V.;

- de asemenea, în cauză, nu s-a avut

în vedere că magazinul avea angajați cu contract de muncă și carte de muncă și,

în a căror atribuții de serviciu intrau și acelea privind primirea, verificarea

și punerea spre vânzare a acestora - fiind încălcat principiul „in dubio pro

reo”.

Se solicită achitarea sa în

conformitate cu dispozițiile art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii prev.de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998 și în baza art. 10 lit.

a) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 297 C. pen.

b) Hotărârea este nemotivată,

întrucât instanța de fond nu a abordat toate motivele de apel; astfel, spre

exemplu, se are în vedere că nu este motivată săvârșirea infracțiunii prev. de art.

297 C. pen., respectiv arătarea modalității concrete a săvârșirii infracțiunii.

Examinând cauza sub aspectul

motivelor de apel promovat de inculpatul H.V.A., cât și sub celelalte aspecte

cerute de dispozițiile art. 371 și următoarele C. proc. pen., Curtea constată

apelul ca nefondat, pentru următoarele considerente:

a) Potrivit art. 345 C. proc. pen.,

instanța hotărăște prin sentință asupra învinuirii aduse inculpatului,

pronunțând, după caz, achitarea, condamnarea sau încetarea procesului penal,

condamnarea pronunțându-se dacă instanța constată că fapta există, constituie

infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

Din analiza actelor și lucrărilor

cauzei, instanța constată că faptele inculpatului, constând în aceea că, în

calitate de administrator al SC V.G.C. I.F.N. SRL, a pus în circuitul comercial

bijuterii purtând semnele distinctive ale mărcii V., producând, astfel, un

prejudiciu concret acestei mărci, constituie atât infracțiunea prevăzută de art.

83 lit. b) din Legea nr. 84/1998, cât și cea prev. de art. 297 alin. (1) C.

pen., în concurs real.

Faptele reținute în sarcina

inculpatului sunt pe deplin probate, atât în faza urmăririi penale, cât și la

cercetarea judecătorească, inculpatul H.V.A. nefăcând plângere în condițiile art.

278

1

C. proc. pen. față de soluție, respectiv Ordonanța din 18 mai 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, din Dosarul nr. 676/P/2007.

Astfel, apărarea inculpatului, în

sensul că pentru reținerea săvârșirii infracțiunii prev. de art. 83 lit. b) din

Legea nr. 84/1998 este necesar ca marca V. să fie protejată pe teritoriul

României, prin înregistrarea acesteia la O.S.I.M., conform și cu art. 1 din

aceeași lege, este înfrântă, în mare măsură, prin dispoziția constituțională

vizând prioritatea dispozițiilor internaționale, astfel cum a fost statuat prin

art. 20 alin. (2) din Constituția României, prevăzându-se că „Dacă există

neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Tot astfel, apărarea inculpatului că

instanța de fond nu a luat în considerare concluziile raportului de expertiză,

din care rezultă că bijuteriile confiscate nu sunt identice cu cele aparținând

mărcii V., este pur formală, atâta timp cât se face vorbire de această

expertiză și se concluzionează că bijuteriile în cauză sunt imitații V., putând

induce în eroare un client obișnuit, dar neavizat.

Cu privire la încălcarea

principiului „in dubio pro reo”, în sensul că punerea în circuitul comercial a bijuteriilor

- imitații V. - au săvârșit-o angajații inculpatului, Curtea are în vedere că

inculpatul, în calitate de administrator al SC V.G.C. I.F.N. SRL - are

plenitudine sub aspectul răspunderii penale, acesta având obligația unei minime

diligențe pentru verificarea produselor și expunerea la vânzare numai a celor

apte din punct de vedere legal.

b) În raport de toate aceste

considerente, Curtea constată ca nefondat și motivul de apel vizând aspectul

nemotivării hotărârii atacate, atâta timp, cât aceasta respectă cerințele

dispozițiilor art. 354 - 358 C. proc. pen.

Din cuprinsul hotărârii instanței de

fond rezultă modalitatea săvârșirii infracțiunii de către inculpat și reținută

ca atare, respectiv expunerea spre vânzare a bijuteriilor - imitații V. - art. 297

alin. (1) C. pen.

În ceea ce privește latura civilă a

cauzei, Curtea constată că aceasta este soluționată corespunzător, atât din

punct de vedere legal, cât și sub aspectul temeiniciei, apelul apărând ca

nefondat și din această perspectivă.

Astfel, în cauză fiind îndeplinite

cumulativ condițiile reținerii răspunderii civile delictuale, pentru fapta

proprie (fapta ilicită, vinovăția inculpatului și existența legăturii de

cauzalitate între acestea - art. 998 - 999 C. civ.), cât și cele ale

răspunderii comitentului pentru fapta prepusului (art. 1000 alin. (3) C. civ.)

cuantumul daunelor morale constituind o satisfacție echitabilă pentru

prejudiciul de imagine produs firmei și mărcii V.

Împotriva Deciziei penale nr. 239

din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, în termen

legal a declarat recurs inculpatul H.V.A., solicitând schimbarea temeiului

achitării din dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)

1

C. proc. pen. în dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit.

d) C. proc. pen.

În drept, inculpatul și-a întemeiat

recursul pe dispozițiile art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

Recursul este nefondat.

Din probele administrate în cauză

rezultă că inculpatul, în calitate de administrator la SC V.G.C. I.F.N. SRL a

pus în circulație bijuterii din aur și argint purtând semnele distinctive ale

mărcii V., producând un prejudiciu concret acestei mărci.

Conform procesului-verbal încheiat

de organele de poliție la data de 28 februarie 2007 bijuteriile expuse la

vânzare purtau sigla V.

Raportul de expertiză din 13 martie

2008 concluzionează în sensul că, bijuteriile sunt imitații ale firmei G.V., nu

au inscripționat acest lucru pe ele, iar elementele de diferențiere sunt

minore.

Compania G.V. S.P.A. este titulara

mărcilor V., mărci ce au fost înregistrate la O.S.I.M., conform certificatelor

de înregistrare aflate în dosarul de urmărire penală.

Instanțele au apreciat corect că se

impune aplicarea unei sancțiuni administrative inculpatului, dispunând

achitarea acestuia în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)

1

C. proc. pen. întrucât faptele nu prezintă gradul de pericol social al unei

infracțiuni.

Pe de altă parte, se poate observa

că inculpatul nu a formulat plângere în condițiile art. 278

1

C.

proc. pen. împotriva ordonanței nr. 676/P/2007 din 18 mai 2007 a Parchetului de

pe lângă Tribunalul București, prin care s-a dispus scoaterea sa de sub

urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ.

Dimpotrivă, partea civilă G.V. S.P.A.

este cea care a formulat plângere împotriva soluției de netrimitere în

judecată, criticând ordonanța atacată sub aspectul scoaterii inculpatului de

sub urmărire penală, iar ulterior instanța la data de 12 octombrie 2007 a admis

plângerea și a reținut cauza spre judecare.

Față de cele expuse, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, motiv pentru care, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează să îl respingă.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul H.V.A.

împotriva Deciziei penale nr. 239 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel

București, secția I penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 26

februarie 2010.