ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 16/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 16/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin acțiunea înregistrată la data de

29 decembrie 2009 la Tribunalul București, secția a V-a civilă reclamantul B.l.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța acesta să fie obligat la plata sumei de 250.000

euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor

administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa și a familiei

prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului

obligatoriu în comuna Frumușița, județul Galați.

S-a arătat că măsura dislocării a avut

loc în perioada 18 iunie 1951 - 27 august 1955, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951

și a fost ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.

S-au solicitat cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispozițiile

art. 5 și următoarele din Legea nr. 221/2009.

În motivarea cererii reclamantul a

arătat în esență că, prin măsura dislocării, dublată de supravegherea

permanentă a organelor de securitate și miliție, i-au fost cauzate suferințe

atât personal cât și întregii familii, ca urmare a lipsei unei locuințe, a

confortului, asistenței sanitare, hranei, a posibilității de a-și câștiga

existența.

Reclamantul a mai arătat că în acea

perioadă era la o vârstă fragedă, având nevoie de îngrijiri speciale și asigurarea

unor condiții decente de viață pentru un copil.

Aceste măsuri au influențat negativ

viața și evoluția reclamantului, cu consecințe asupra imaginii, onoarei și

reputației.

Prin sentința civilă nr. 937 din 28

iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția

inadmisibilității acțiunii invocată de pârât la termenul din 28 iunie 2010 și a

respins acțiunea.

Excepția inadmisibilității acțiunii

prin care pârâtul a susținut că în cauză nu există o hotărâre de condamnare, a

fost respinsă de instanță, reținând că o astfel de acțiune nefiind interzisă

prin vreo dispoziție expresă sau implicită a legii, sunt incidente dispozițiile

art. 21 din Constituția României, iar îngrădirea exercițiului la acțiune în

pretenții ar reprezenta o încălcare a principiului liberului acces la justiție.

Pe fondul pricinii instanța a reținut

că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 se pot acorda

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, ceea ce înseamnă că

reclamantul nu se încadrează în ipoteza textului legal menționat, întrucât, în

mod evident, măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu nu

poate fi echivalată cu o condamnare penală.

Persoanele care au tăcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic pot solicita doar despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, ca efect al măsurii

administrative, posibilitate prevăzută de lit. b) a articolului menționat, în

condițiile în care lit. a) și c) fac referire numai la condamnări, nu și la măsuri

administrative.

Împotriva acestei sentințe reclamantul

a formulat apel susținând în esență, că instanța de fond a apreciat eronat

probele și a interpretat greșit temeiurile de drept pe care a fost întemeiată

cererea.

În cauză se impunea acordarea unei

despăgubiri având în vedere măsurile abuzive la care a fost supus reclamantul

potrivit reglementării din art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 iar faptul că

nu există o hotărâre de condamnare nu înseamnă că legiuitorul face

diferențieri, aceste măsuri fiind dispuse prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.

Se mai susține că instanța de fond a

interpretat greșit dispozițiile art. 3 și ale art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Aceste norme legale definesc noțiunile

de condamnări cu caracter politic cât și măsurile administrative, care au acest

caracter și dacă legiuitorul ar fi intenționat să excludă de la despăgubiri

pentru prejudiciul moral persoanele care au făcut obiectul unor măsuri politice

administrative ar fi folosit ca tehnică legislativă același procedeu utilizat

pentru redactarea art. 5 alin. (1) lit. b) din lege.

Prin cererea precizatoare de la 01

martie 2011 s-a solicitat ca instanța că aibă în vedere, la soluționarea

cauzei, dispozițiile art. 20 din Constituția României, Rezoluția 1996 a

Consiliului Europei, Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei, Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 și art. 5, 6 și

14 din C.E.D.O.

Asupra acestei cereri precizatoare,

instanța de apel a reținut că, față de dispozițiile art. 294 C. proc. civ.,

reprezintă o cerere nouă, care nu poate fi examinată direct, de către instanța

de apel.

Prin Decizia nr. 232/ A din 7 martie 2011

Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie

instanța a reținut că urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea

excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și

soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții

legale, sunt neconstitutionale.

Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr.

47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi

sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare este definitivă și obligatorie".

În conformitate cu prevederile art. 31

alin. (3) din aceiași lege dar și ale art. 147 alin. (1) din Constituție:

"dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare declarate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept".

Cum aceste Decizii nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010,

iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menționat

s-a împlinit, Iară a avea loc o punere de acord a prevederilor

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât

să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta

cauză.

Faptul că acțiunea introductivă de

instanță a fost formulată anterior pronunțării celor două decizii, nu poate

duce la concluzia inaplicabilității acestora în cauză, având în vedere

reglementarea expresă cuprinsă în art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

potrivit căreia „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi

sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare este definitivă și obligatorie".

Prin aceste decizii, Curtea

Constituțională a apreciat că dispozițiile art. 5 alin. (2) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie

1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale,

pentru motivele arătate pe larg în considerentele acestor hotărâri.

În condițiile în care pretențiile

formulate de reclamant prin acțiune au fost întemeiate în drept pe textul

declarat neconstituțional, text care nu a fost pus de acord cu dispozițiile

Constituției de către Parlament, în termenul prevăzut de art. 147 din

Constituție și nici ulterior, până la data soluționării apelurilor, s-a reținut

că acțiunea formulată nu mai poate fi primită de instanță .

O astfel de soluție, nu încalcă

egalitatea cetățenilor în fața legii și nici Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

C.E.D.O. a recunoscut statelor

libertatea de a aprecia cu privire la acordarea măsurilor reparatorii în astfel

de cazuri, iar neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2009 a fost reținută de Curtea Constituțională pentru că statul român avea

la data edictării acestei norme alte acte normative în vigoare care reglementau

aceleași drepturi, de care, inclusiv autorul reclamantului a beneficiat,

respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, chiar dacă o scurtă perioadă.

S-a mai reținut că apelul este o cale

de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, iar persoana

care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate

prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă

printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat

asupra pretențiilor deduse judecății și nici de dispozițiile art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție.

Împotriva acestei decizii reclamantul

a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

reclamantul a arătat că decizia recurată este pronunțată cu încălcarea și

aplicarea greșită a Legii nr. 221/2009.

La data introducerii cererii de

chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009 nemodificată prin O.U.G. nr.

62/2010 s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri

neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului.

Deciziile Curții Constituționale au

forța unei legi de la data publicării lor în M. Of., principiu afirmat în

Constituția României.

În art. 15 din Constituția României se

regăsește principiul neretroactivității legii.

Dispozițiile art. 147 alin. (4) din

Constituția României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții

Constituționale sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu

au fost încă deduse judecății.

În măsura în care s-ar considera că

efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv s-ar aduce

atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Statul garantează accesul la justiție

prin art. 21 din Constituție, situație în care reclamantul putea oricum să

solicite despăgubiri în temeiul C. civ.

Instanța națională, în respectarea

dispozițiilor art. 20 din Constituție, este obligată să facă aplicarea

prevederilor mai favorabile conținute în Rezoluția nr. 1096/1996 și art. 5, 6

și 14 din C.E.D.O., să respecte actele internaționale în materie și

jurisprudența internațională.

Recurentul reclamant a mai arătat că

decizia recurată a încălcat prevederile Declarației Universale a Drepturilor

Omului și cele din Primul protocol Adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale ratificată de România prin

Legea nr. 30/1994.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate înalta Curte retine următoarele:

Cu prioritate, este de observat că

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat

numai formal deoarece nu a fost dezvoltata nicio critică de natură a se

circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea

greșită a actului juridic dedus judecății.

Sub aspectul criticilor încadrate în

conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este adusă în discuție chestiunea

efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Aceste critici nu sunt fondate pentru

următoarele considerente:

Problema de drept care se pune în

speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Contrar susținerilor recurentului

această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a

reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în

cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui

temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of.

nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în

interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se

impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute

de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată

definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune deci că, fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității articolului

citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă

că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu se poate pretinde că

există însă un drept definitiv câștigat, reclamantul  nu era titularul unui

„bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstitutionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, tară a mai

analiza celelalte critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul B.I. împotriva Deciziei nr. 232/ A din 7 martie 2011 a Curții de

Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

16 februarie 2012.