- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 13 iulie 2006
- Stat pârât
- RUS
- Articole
- Articolul 6, Articolul 1 din Protocolul 1
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Încălcare — Articolul 1 din Protocolul 1
- Prejudiciu material — sumă acordată
- Prejudiciu moral — sumă acordată
Shamina împotriva Rusiei
Traducere în română Auto
CAUZUL CU SHAMINA v. RUSSIA (Depunerea nr. 70501/01) HOTĂRÂREA STRASBOURG 13 iulie 2006 FINAL 13/10/2006 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale.
În cazul Shamina v. Rusia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A Cincea Secțiune), ședința în calitate de Camera compusă de: Președintele Lorenzen Jungwiert Butkevych Doamna Tsatsa-Nikolovska Kovler Borrego Borrego, judecători și grefierul secțiunii dnei Westerdiek, având deliberat în privat la 19 iunie 2006, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 70501/01) împotriva Federației Ruse depusă Curții în temeiul art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național rus, dna Anna Yegorovna Shamina („reclamantul”), la 6 martie 2001. Reclamantul a fost reprezentat de doamna S. Poznakirina, avocat care practică în Novovoronezh.
Guvernul Rus (“Guvernul”) a fost reprezentat de dl P. Laptev, reprezentant al Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La 9 iulie 2004, Curtea a hotărât să comunice cererea către Guvern. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1918 și trăiește în Novovoronezh. La 30 noiembrie 2000, Curtea orașului Novovoronezhskiy din regiunea Voronezh a acordat reclamația reclamantului împotriva Serviciului de Securitate Socială Novovoronezh și a acordat 7.721.87 ruble ruse (RUR) pentru arridele de pensii. Hotărârea nu a fost apelată și a intrat în vigoare.
La 4 ianuarie 2001 a fost eliberată o scrisoare de execuție. Hotărârea a fost executată la 2 martie 2005. În scrisoarea din 25 aprilie 2005, Guvernul a informat Curtea că au ajuns la o soluție prietenoasă cu reclamantul, în care au înscris o copie a acordului de soluționare prietenos semnat de solicitant. Aprilie 2005 reprezentantul reclamantului a susținut că reclamantul și-a pus semnătura pe acordul de decontare prietenos cu Guvernul sub presiune psihică pusă de autoritățile. Ea nu a avut nici o intenție de a retrage plângerea în fața Curții și a insistat asupra examinării cererii sale. Într-o scrisoare din 2 septembrie 2005, Guvernul a invitat Curtea să elimine cererea, în conformitate cu art. 37 din Convenție, referindu-se la acordul de decontare prietenos semnat de reclamant.
Curtea nu trebuie să decidă dacă reclamantul a semnat într-adevăr acordul în temeiul presiunii psihologice susținute de autoritățile din următoarele motive. Hotărârea trimis de Guvern a fost încheiat în afara cadrul negocierilor prietenoase de soluționare a Curții. Nu numai reclamantul nu a confirmat Curții voința ei de a ajunge la o soluție prietenoasă cu Guvernul, ci, din contră, ea a contestat validitatea acordului și a exprimat în mod clar dorința de a-și examina cererea de către Curte. În aceste circumstanțe, Curtea constată că părțile nu au ajuns la o soluție prietenoasă pe baza respectului drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenția sau în Protocolurile sale (art. 37 § amendă a Convenției și art. 62 § 3 din Regulamentul Curții).
10. Curtea reiterează că, în anumite circumstanțe, o cerere poate fi, într-adevăr, exclusă în temeiul articolului 37 § (c) din Convenția pe baza unei declarații unilaterale de către guvernul contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului (a se vedea Tahsin Acar c. Turcia [GC], (emisiunea preliminară), nr. 26307/95, § 76, CEDO 2003-VI). Cu toate acestea, remarcă că această procedură este excepțională și nu este, ca atare, destinată a eluda opoziția reclamantului față de o soluție prietenoasă.
11. În plus, Curtea observă că trebuie stabilită o distincție între, pe de o parte, declarațiile formulate în contextul unei proceduri strict confidențiale de punere în aplicare a procedurilor de punere în aplicare a unei proceduri de punere în aplicare a unui serviciu de confidențialitate (art. 38 § 2 din Convenția și art. 62 § 2 din Regulamentul de procedură) și, pe de altă parte, declarațiile unilaterale formulate de un guvern contestat în cadrul procedurilor publice și adversare în fața Curții (a se vedea Androsov v. Rusia , nr. 63973/00, § 45, 6 octombrie 2005). 12. Cu privire la fapte, Curtea observă că guvernul nu a furnizat orice declarație oficială care să poată cădea în această categorie și care oferă o bază suficientă pentru a constata acest respect pentru drepturile omului, astfel cum este definit în Convenție, nu impune ca acesta să continue examinarea acestui caz.
13. Astfel, Curtea respinge cererea Guvernului de a anula cererea în temeiul articolului 37 din Convenție și va continua, în consecință, examinarea admisibilității și a meritelor cauzei. II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 6 AL CONVENȚII ȘI A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 14. Reclamantul se plângea în temeiul articolului 6 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la nerespectarea prelungită a hotărârii în favoarea ei. art. 6, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o audiere corectă ... de [a] ... tribunal ...” art. 1 din Protocolul nr. 1 se citește după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 15. În observațiile lor din 15 decembrie 2004 privind admisibilitatea și meritul cererii, Guvernul a declarat că problema executării hotărârii a fost examinată de către Fondul de pensii. 16. Reclamantul a susținut că neexecutarea hotărârii în timp util a încălcat art. 6 din Convenția și art. 1 din Protocolul nr. Curtea constată că cererea nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu este inadmisibilă din alte motive.
Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Meriti 18. La 9 martie 2005, Guvernul a informat Curtea că hotărârea în favoarea reclamantului a fost executată la 2 martie 2005. 19. Reclamantul a insistat că drepturile sale în temeiul articolului 6 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 au fost încălcate. 20. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 1 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile care pun probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea, printre altele, Burdov c. Rusia , nr. 59498/00, CEDH 2002-III; Androsov , citat mai sus; și Gorokhov și Rusyayev c. Rusia , nr. 38305/02, 17 martie 2005). 21. După examinarea materialului care i-a fost prezentat, Curtea remarcă că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument capabil de a-l convinge să ajungă la o concluzie diferită în acest caz.
Având în vedere jurisprudența sa privind acest subiect, Curtea constată că, prin nerespectarea de ani de zile a hotărârii judiciare finale în favoarea reclamantului, autoritățile interne au privat dispozițiile articolului 6 § 1 din toate efectele utile și au împiedicat-o să primească banii pe care ar fi putut să-l fi așteptat. 22. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1. III.
APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DE CONVENȚIE 23. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul a solicitat RUR 13.102.29 în ceea ce privește prejudiciu material, care include datoria hotărârii în valoare de RUR 7.721.87 și dobânzile calculate pe baza ratei de refinanțare a Băncii Centrale a Rusiei în valoare de RUR 5.380.42. De asemenea, a solicitat 20.000 de euro (EUR) pentru prejudiciu moral. 25. Guvernul a considerat că, în cazul în care Curtea constată o încălcare în acest caz care ar constitui, în sine, suficiente satisfacții.
Cu toate acestea, în cazul în care Curții consideră necesară acordarea daunelor, valoarea atribuirii ar trebui calculată în ceea ce privește circumstanțele specifice ale cauzei și jurisprudența Curții, de exemplu hotărârea Burdov menționată mai sus. 26. Curtea remarcă că, după ce reclamantul și-a prezentat cererile pentru satisfacție echitabilă, hotărârea în favoarea sa a fost executată. Având în vedere dovezile în posesia sa, Curtea atribuie reclamantului suma de RUR 5.380.42 pentru prejudiciu material. 27. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit dificultăți și frustrare ca urmare a neexecutării unei decizii judiciare finale în favoarea sa și că acest lucru nu poate fi compensat în mod suficient prin constatarea unei încălcări.
Cu toate acestea, suma pretinsă pare excesivă. Curtea a luat în considerare atribuirea pe care o face în cazul Burdov. (citată mai sus), natura deciziei ale căror neexecuție a fost în cauză în acest caz, întârzierea procedurii de execuție și alte aspecte relevante. Evaluarea sa pe o bază echitabilă, acordă reclamantului 2,700 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale, plus orice impozit care poate fi imputabil pe această sumă. Costuri și cheltuieli 28. În consecință, Curtea nu a formulat niciun pret în ceea ce privește costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor naționale și în fața Curții. 29. În consecință, Curtea nu a pronunțat o atribuire în temeiul acestui șef.
Pentru aceste motive, Curtea declară în mod neobișnuit cererea admisibilă; deține că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 1 din Convenția; deține (a) că statul pârât trebuie să plătească în termen de trei luni de la data în care 2 din Convenție, RUR 5.380.42 (cincă mii trei sute opt sute și patruzeci de kopeck) în ceea ce privește prejudiciile materiale și 2.700 EUR (2 mii șapte sute de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 13 iulie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Claudia Westerdiek Președintele grefierului peer Lorenzen
FIFTH SECTION
CASE OF SHAMINA v. RUSSIA (Application no. 70501/01) JUDGMENT STRASBOURG 13 July 2006 FINAL 13/10/2006 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Shamina v. Russia, The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting as a Chamber composed of: Mr P. Lorenzen , President , Mr K. Jungwiert , Mr V. Butkevych , Mrs M. Tsatsa-Nikolovska , Mr A. Kovler , Mr J. Borrego Borrego , Mrs R. Jaeger, judges , and Mrs C. Westerdiek , Section Registrar , Having deliberated in private on 19 June 2006, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 70501/01) against the Russian Federation lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Russian national, Ms Anna Yegorovna Shamina (“the applicant”), on 6 March 2001.
The applicant was represented by Ms S. Poznakhirina, a lawyer practising in Novovoronezh. The Russian Government (“the Government”) were represented by Mr P. Laptev, Representative of the Russian Federation at the European Court of Human Rights.
On 9 July 2004 the Court decided to communicate the application to the Government. Under the provisions of Article 29 § 3 of the Convention, it decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility. THE FACTS
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
4. The applicant was born in 1918 and lives in Novovoronezh.
On 30 November 2000 the Novovoronezhskiy Town Court of the Voronezh Region granted the applicant’s claim against the Novovoronezh Social Security Service and awarded her 7,721.87 Russian roubles (RUR) for pension arrears.
The judgment was not appealed against and entered into force. On 4 January 2001 a writ of execution was issued.
The judgment was executed on 2 March 2005. THE LAW I. THE GOVERNMENT’S REQUEST TO STRIKE OUT THE APPLICATION UNDER ARTICLE 37 OF THE CONVENTION
In the letter of 25 April 2005 the Government informed the Court that they had reached friendly settlement with the applicant. They enclosed a copy of the friendly settlement agreement signed by the applicant. On 28 April 2005 the applicant’s representative submitted that the applicant had placed her signature on the friendly settlement agreement with the Government under psychological pressure put by the authorities. She had had no intention to withdraw her complaint before the Court and insisted on the examination of her application. In a letter of 2 September 2005 the Government invited the Court to strike out the application, in accordance with Article 37 of the Convention, referring to the friendly settlement agreement signed by the applicant.
The Court does not have to decide whether the applicant indeed signed the agreement under the psychological pressure allegedly put by the authorities for the following reasons. The agreement sent by the Government was concluded outside the framework of the Court’s friendly settlement negotiations. Not only the applicant did not confirm to the Court her will to reach friendly settlement with the Government, but, on the contrary, she contested the validity of the agreement and clearly expressed her wish to have her application examined by the Court. In these circumstances the Court finds that the parties did not reach friendly settlement on the basis of respect for human rights as defined in the Convention or its Protocols (Article 37 § 1 in fine of the Convention and Rule 62 § 3 of the Rules of Court).
The Court reiterates that under certain circumstances an application may indeed be struck out under Article 37 § 1 (c) of the Convention on the basis of a unilateral declaration by the respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued (see Tahsin Acar v. Turkey [GC], (preliminary issue), no. 26307/95, § 76, ECHR 2003-VI). It notes, however, that this procedure is an exceptional one and is not, as such, intended to circumvent the applicant’s opposition to a friendly settlement.
Furthermore, the Court observes that a distinction must be drawn between, on the one hand, declarations made in the context of strictly confidential friendly-settlement proceedings (Article 38 § 2 of the Convention and Rule 62 § 2 of the Rules of Court) and, on the other hand, unilateral declarations made by a respondent Government in public and adversarial proceedings before the Court (see Androsov v. Russia , no. 63973/00, § 45, 6 October 2005).
On the facts, the Court observes that the Government have failed to provide it with any formal statement capable of falling into the latter category and offering a sufficient basis for finding that respect for human rights as defined in the Convention does not require it to continue its examination of the case.
That being so, the Court rejects the Government’s request to strike the application out under Article 37 of the Convention and will accordingly pursue its examination of the admissibility and merits of the case. II.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 OF THE CONVENTION AND ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1
14. The applicant complained under Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 about the prolonged failure to execute the judgment in her favour. Article 6, in so far as relevant, provides as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal...” Article 1 of Protocol No. 1 reads as follows: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”
In their observations of 15 December 2004 on the admissibility and merits of the application the Government stated that the matter of the execution of the judgment was being examined by the Pension Fund.
The applicant contended that the failure to execute the judgment in due time had violated Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1. A. Admissibility
The Court notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. B. Merits
On 9 March 2005 the Government informed the Court that the judgment in the applicant’s favour had been executed on 2 March 2005.
The applicant insisted that her rights under Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 had been violated.
The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 in cases raising issues similar to those in the present case (see, among other authorities, Burdov v. Russia , no. 59498/00, ECHR 2002-III; Androsov , cited above; and Gorokhov and Rusyayev v. Russia , no. 38305/02, 17 March 2005).
Having examined the material submitted to it, the Court notes that the Government have not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Having regard to its case-law on the subject, the Court finds that by failing for years to execute the final judicial decision in the applicant’s favour the domestic authorities deprived the provisions of Article 6 § 1 of all useful effect and prevented her from receiving the money she could reasonably have expected to receive.
There has accordingly been a violation of Article 6 § 1 of the Convention and of Article 1 of Protocol No. 1. III.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
23. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage
The applicant claimed RUR 13,102.29 in respect of pecuniary damage, comprising the judgment debt in the amount of RUR 7,721.87 and interest calculated on the basis of the refinancing rate of the Central Bank of Russia in the amount of RUR 5,380.42. She also claimed 20,000 euros (EUR) for non-pecuniary damage.
The Government considered that should the Court find a violation in this case that would in itself constitute sufficient just satisfaction. However, should the Court find it necessary to award damages, the amount of the award should be calculated with regard to the particular circumstances of the case and to the Court’s case-law, for example the Burdov judgment cited above.
The Court notes that after the applicant had submitted her claims for just satisfaction the judgment in her favour was executed. Having regard to the evidence in its possession, the Court awards the applicant the amount of RUR 5,380.42 for pecuniary damage.
The Court considers that the applicant must have suffered distress and frustration resulting from the State authorities’ failure to execute a final judicial decision in her favour, and that this cannot be sufficiently compensated for by the finding of a violation. However, the amount claimed appears excessive. The Court has taken into account the award it made in the case of Burdov (cited above), the nature of the decision whose non ‑ enforcement was at issue in the present case, the delay in the execution proceedings and other relevant aspects. Making its assessment on an equitable basis, it awards the applicant EUR 2,700 in respect of non-pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable on that amount. B. Costs and expenses
The applicant did not make any claims in respect of the costs and expenses incurred before the domestic courts and before the Court.
Accordingly, the Court makes no award under this head. C. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 of the Convention; 3. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 4. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, RUR 5,380.42 (five thousand three hundred and eighty roubles and forty-two kopecks) in respect of pecuniary damage and EUR 2,700 (two thousand seven hundred euros) in respect of non-pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 5. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 13 July 2006, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Registrar President