ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6722/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 47 din 9 martie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantei E.R.C. - cauză venită spre rejudecare potrivit deciziei civile nr. 6678 din 5 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis contestația, a anulat dispoziția din 14 martie 2007 emisă de Primarul Municipiului Târgoviște, a constatat dreptul contestatoarei la măsuri reparatorii în echivalent în cuantum de 77.410 RON, conform raportului de expertiză R.M., pentru imobilul construcție demolat, a obligat intimata-pârâtă la 2.700 RON cheltuieli de judecată către apelanta-contestatoare.

Pentru a pronunța această hotărâre, au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt și de drept: Prin cererea înregistrată sub nr. 2361/120/2007, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Târgoviște, acordarea de despăgubiri pentru imobilul construcție demolat, susținând că acest imobil a aparținut părinților săi până la data demolării (aproximativ până în anul 1973), respectiv că nu are cunoștință de existența vreunui act în baza căruia s-a realizat demolarea, din cuprinsul singurului act obținut de la autorități - adresa din 19 iunie 2003 - rezultând că nu se găsesc date în arhive cu privire la imobilul în litigiu, situație care îndreptățește aprecierea că demolarea s-a făcut ilegal, fără plata de despăgubiri.

Prin sentința civilă nr. 719 din 27 iulie 2007, Tribunalul Dâmbovița, a respins acțiunea reclamantei, reținându-se că aceasta nu a făcut dovada susținerilor sale, în sensul pretinsei preluări abuzive a imobilului solicitat, precum și a calității de proprietari a autorilor săi. Prin decizia civilă nr. 56 din 20 februarie 2008, Curtea de Apel Ploiești, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, reținând aceleași considerente de fapt și de drept. Prin decizia nr. 6678 din 05 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul reclamantei, a casat decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeași instanță, reținând că, pentru o corectă soluționare a litigiului, se impune suplimentarea probatoriului în scopul lămuriri situației de fapt, scop în care vor fi administrate probele considerate necesare, inclusiv o expertiză tehnică în specialitatea construcții.

În conformitate cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de trimitere a dispus, prin încheierea din 19 iunie 2009, completarea probatoriului, cu înscrisuri și expertiză tehnică în specialitatea construcții, având ca obiective identificarea construcției situată în Târgoviște, evaluarea estimativă a acesteia, cu precizarea expresă a existenței în fapt a construcției, respectiv a situației acesteia - liberă sau ocupată. Lucrarea în cauză a fost efectuată de expert R.M..

În drept, instanța de apel, în rejudecare, a avut în vedere capitolul I pct. 1 lit. e) din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, conform căruia sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) și ale art. 23 din lege. În cauză, s-a apreciat că reclamanta a făcut dovada cu actul de vânzare-cumpărare din 1940 că autorii săi au dobândit un imobil casă și teren aferent, situație care se coroborează cu celelalte înscrisuri și declarații ale martorilor, din care a rezultat fără echivoc că respectiva construcție a existat, a aparținut autorilor reclamantei și a fost demolată de regimul comunist.

De altfel, pentru terenul pe care s-a aflat construcția, s-a recunoscut reclamantei dreptul de proprietate în condițiile dispozițiilor Legii nr. 1/2000, fiind aprobată cererea pentru despăgubiri în anexa 40, împrejurare ce conduce la concluzia preluării bunului de către stat. Cât privește modalitatea de stabilire a reparației ce se cuvine reclamantei, avându-se în vedere constatările expertizei efectuate după momentul casării, Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 10 alin. (1) Legea nr. 10/2001, republicată, conform cărora, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

În ipoteza în care construcțiile au fost demolate integral, iar terenul pe care se aflau este ocupat de noi construcții, restituirea se va converti în măsurile reparatorii strict determinate la alin. (10) al art. 10 din lege (compensare cu alte bunuri sau servicii ori despăgubiri acordate în condițiile legii speciale sau modalitățile reparatorii combinate). În considerarea textelor legale mai sus citate, cu referire la expertiza întocmită de ing. R.M., Curtea a constatat dreptul contestatoarei de a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent în cuantum de 77.410 RON pentru imobilul construcție demolat.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 06 aprilie 2010, pârâta Primăria Municipiului Târgoviște, prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: Instanța de apel a dispus, în conformitate cu decizia de casare, completarea probelor cu înscrisuri și efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea construcții având ca obiective precise, identificarea și evaluarea estimativă a clădirii. Din cuprinsul expertizei efectuate a rezultat că terenul este ocupat de blocuri de locuințe, cu spații comerciale la parter, construcțiile vechi fiind demolate. Prin notificarea din 2001, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru teren și clădire, nefăcând însă dovada calității de persoana îndreptățită la restituire și a dreptului de proprietate invocat, dosarul nefiind completat până la data soluționării notificării.

Conform art. 23 Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluționării notificării. Expresia „soluționarea notificării” trebuie înțeleasă în sensul că vizează soluționarea acesteia în oricare din cele două etape - administrativă, înaintea persoanei juridice notificate sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată. În lipsa unor probe contrare, în cazul imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, legiuitorul prezuma existența și întinderea dreptului de proprietate ca fiind recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură. Instanța de apel a apreciat ca, în lipsa chiar și a acestor acte normative (decizie administrativă), faptul că imobilul se găsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului, constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă.

Aceeași instanță a reținut în considerentele hotărârii atacate că din declarațiile martorilor a rezultat fără echivoc că respectiva construcție a existat, a aparținut autorilor reclamantei și că a fost demolată de regimul comunist, fără a preciza o dată cât mai precisă sau apropiată de momentul preluării abuzive de către stat. Argumentul invocat de către instanța de apel a fost acela că aprobarea cererii pentru despăgubiri pentru terenul aferent clădirii în temeiul Legii nr. 1/2000, duce în mod indirect la concluzia preluării de către stat a imobilului și a existenței în proprietatea acestuia.

Nu s-a avut în vedere că, prin adresa din 09 septembrie 2009, recurenta-pârâtă a comunicat instanței de apel că, după ce dreptul de proprietate a fost reconstituit reclamantei pentru suprafața de teren de 286 m.p conform Legii nr. 1/2000, prin Hotărârea nr. 40/2001, constatându-se că pe vechiul amplasament al terenului se află blocuri și detalii de sistematizare, propunerea de despăgubiri a fost invalidată, imobilul teren nefăcând obiectul legilor fondului funciar, ci Legii nr. 10/2001. Instanța de apel nici măcar nu a făcut vorbire despre această adresă în considerentele hotărârii.

S-a solicitat instanței să constate buna-credință a Primăriei Târgoviște în calitate de unitate deținătoare, atât în ceea ce privește situația terenului, cât și a construcției, întrucât rezolvarea dată notificării a fost una corectă și de bun simț și, prin prisma acestor afirmații, să se aprecieze asupra cuantumului cheltuielilor de judecată pe care primăria a fost obligată sa le achite prin decizia recurată. Instanței a constatat în mod nelegal dreptul contestatoarei la măsuri reparatorii în echivalent în cuantum de 77.410 RON, conform raportului de expertiză efectuat pentru imobilul construcție demolat, întrucât urmare a modificărilor și completărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, competența privind modalitatea de acordare și stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Evaluarea făcută prin expertiza în construcții în cadrul procedurii contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 Legea nr. 10/2001 este provizorie și nu leagă Comisia Centrală în procedura stabilită prin art. 16 alin. (1) și (2), finalizată prin emiterea raportului de evaluare ce va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire. După evaluarea clădirii, instanța a constatat și a dispus în mod greșit dreptul contestatoarei la măsuri reparatorii în echivalent în cuantumul stabilit în expertiza întocmită, încălcând dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificate și ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Cu prioritate, față de conținutul explicit al cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului, după cum urmează: În calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial).

Scopul acestei căi de atac este, esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că orice susținere care relevă pretinse erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză - sub toate aspectele susținute cu privire la valorizarea în probațiune a înscrisurilor administrate de părți, inclusiv pe aspectele de fapt referitoare la datele de identificare ale imobilului în litigiu, la pretinsa ignorare a unor probe relevante pentru cauză - istoricul cauzei pendinte, evaluarea probatoriului din perspectiva propriului interes patrimonial ocrotit, toate cu consecințe directe în planul configurării/reconfigurării situației de fapt a dosarului pendinte, excede analizei instanței de recurs.

Instanțele anterioare au prezentat în mod corect întreaga situație de fapt a dosarului pendinte, expunând considerentele legale pentru care au ajuns la soluția pronunțată în primă instanță, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios. Noua formulare a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părțile au beneficiat de o judecată în primă instanță și una în apel (ambele judecăți de fond), finalizată prin configurarea situației de fapt a dosarului pendinte și cu o rezolvare judiciară definitivă a conflictului existent între părțile cu interese contrare. O situație de nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare.

Cu aceste precizări, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate susținute prin cererea de recurs. În ceea ce privește modalitatea concretă de interpretare și aplicare în cauză a art. 23 Legea nr. 10/2001, conform căruia actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluționării notificării, semnificația expresiei „soluționarea notificării” fiind chiar cea precizată expres de însăși instanța de apel în cuprinsul hotărârii pronunțate - vizează soluționarea notificării în oricare din cele două etape prescrise de legea specială, administrativă sau/și judiciară - instanței de apel nu-i pot fi imputate erori în soluționarea raportului juridic litigios, întrucât probatoriul administrat - prezumțiile, înscrisurile, expertiza tehnică de specialitate - îndeplinește condiția de legalitate.

Nu poate fi reținută o situație concretă de nelegalitate în privința valorificării prezumției relative de preluare abuzivă a imobilului în stăpânirea statului, cât timp stabilirea situației de fapt a cauzei pendinte s-a întemeiat, în primul rând, pe înscrisuri pertinente și concludente cauzei - în special, dovada cu înscrisuri a proprietății imobilului - al căror conținut a fost coroborat cu declarațiile testimoniale - faptul preluării imobilului în patrimoniul statului și faptul demolării - respectiv concluziile unui raport tehnic de specialitate (expertiza în construcții), și, în al doilea rând, pe prezumții.

Împrejurarea că instanța de apel, în configurarea situației depline de fapt a cauzei pendinte, s-a raportat inclusiv la faptul aprobării cererii de despăgubiri pentru terenul aferent clădirii, în temeiul Legii nr. 1/2000, ignorând adresa din 09 septembrie 2009 - i s-a comunicat instanței de apel că propunerea de despăgubiri a fost invalidată, întrucât imobilul-teren nu ar face obiectul legilor fondului funciar, ci Legii nr. 10/2001 - vizează tot o chestiune de apreciere a probatoriului ce excede competențelor instanței de recurs. Considerațiile recurentei-pârâte relative la pretinsa sa bună-credință în soluționarea pretenției reclamantei, atât în ceea ce privește situația terenului, cât și a construcției - rezolvarea dată notificării fiind, în aprecierea acesteia, una corectă și de bun simț - nu sunt relevante sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată pe care partea a fost obligată să le plătească, întrucât, din perspectiva art. 274 C. proc.

civ., dreptul de a cere și de a obține restituirea cheltuielilor de judecata se naște pentru partea care a câștigat procesul, ca efect al hotărârii judecătorești prin care cealaltă parte a căzut in pretenții. Practica judecătoreasca a conturat nu numai ideea ca dispozițiile art. 274 C. proc. civ. sunt aplicabile in raport de culpa procesuala a părții care a pierdut procesul, ci și cerința ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciului real creat părții care a achitat cheltuielile de judecata, toate aceste elemente conturând instituția răspunderii civile delictuale pe tărâm procesual civil.

Nu se poate reține că instanța de apel a constatat în mod nelegal dreptul contestatoarei la măsuri reparatorii în echivalent în cuantum de 77.410 RON, dat fiind modificările și completările aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, în ceea ce privește competența referitoare la modalitatea de acordare și stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii, întrucât instanța anterioară se afla sub puterea unei decizii de casare, pronunțată de instanța supremă - decizia civilă nr. 6678 din 05 noiembrie 2008 - obligatorie conform art. 315 C. proc. civ.. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, redate în paragrafele anterioare, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul pârâtei Primăria municipiului Târgoviște.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Târgoviște împotriva deciziei nr. 47 din 9 martie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Respinge cererea referitoare la plata cheltuielilor de judecată ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2010.