ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6722/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6722/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 47 din 9 martie 2010,

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a admis apelul reclamantei E.R.C. - cauză venită spre rejudecare potrivit deciziei

civile nr. 6678 din 5 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - a

schimbat în tot sentința, în sensul că a admis contestația, a anulat dispoziția

din 14 martie 2007 emisă de Primarul Municipiului Târgoviște, a constatat dreptul

contestatoarei la măsuri reparatorii în echivalent în cuantum de 77.410 RON, conform

raportului de expertiză R.M., pentru imobilul construcție demolat, a obligat intimata-pârâtă

la 2.700 RON cheltuieli de judecată către apelanta-contestatoare.

Pentru a pronunța această

hotărâre, au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:

Prin cererea înregistrată

sub nr. 2361/120/2007, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria

Municipiului Târgoviște, acordarea de despăgubiri pentru imobilul construcție demolat,

susținând că acest imobil a aparținut părinților săi până la data demolării (aproximativ

până în anul 1973), respectiv că nu are cunoștință de existența vreunui act în baza

căruia s-a realizat demolarea, din cuprinsul singurului act obținut de la autorități

- adresa din 19 iunie 2003 - rezultând că nu se găsesc date în arhive cu privire

la imobilul în litigiu, situație care îndreptățește aprecierea că demolarea s-a

făcut ilegal, fără plata de despăgubiri.

Prin sentința civilă

nr. 719 din 27 iulie 2007, Tribunalul Dâmbovița, a respins acțiunea reclamantei,

reținându-se că aceasta nu a făcut dovada susținerilor sale, în sensul pretinsei

preluări abuzive a imobilului solicitat, precum și a calității de proprietari a

autorilor săi.

Prin decizia civilă

nr. 56 din 20 februarie 2008, Curtea de Apel Ploiești, a respins, ca nefondat, apelul

reclamantei, reținând aceleași considerente de fapt și de drept.

Prin decizia nr. 6678

din 05 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul reclamantei,

a casat decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeași instanță,

reținând că, pentru o corectă soluționare a litigiului, se impune suplimentarea

probatoriului în scopul lămuriri situației de fapt, scop în care vor fi administrate

probele considerate necesare, inclusiv o expertiză tehnică în specialitatea construcții.

În conformitate cu dispozițiile

art. 315 C. proc. civ., instanța de trimitere a dispus, prin încheierea din 19

iunie 2009, completarea probatoriului, cu înscrisuri și expertiză tehnică în specialitatea

construcții, având ca obiective identificarea construcției situată în Târgoviște,

evaluarea estimativă a acesteia, cu precizarea expresă a existenței în fapt a construcției,

respectiv a situației acesteia - liberă sau ocupată. Lucrarea în cauză a fost efectuată

de expert R.M..

În drept, instanța de

apel, în rejudecare, a avut în vedere capitolul I pct. 1 lit. e) din Normele Metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, conform căruia

sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării

abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care

pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) și ale

art. 23 din lege.

În cauză, s-a apreciat

că reclamanta a făcut dovada cu actul de vânzare-cumpărare din 1940 că autorii săi

au dobândit un imobil casă și teren aferent, situație care se coroborează cu celelalte

înscrisuri și declarații ale martorilor, din care a rezultat fără echivoc că respectiva

construcție a existat, a aparținut autorilor reclamantei și a fost demolată de regimul

comunist.

De altfel, pentru terenul

pe care s-a aflat construcția, s-a recunoscut reclamantei dreptul de proprietate

în condițiile dispozițiilor Legii nr. 1/2000, fiind aprobată cererea pentru despăgubiri

în anexa 40, împrejurare ce conduce la concluzia preluării bunului de către stat.

Cât privește modalitatea

de stabilire a reparației ce se cuvine reclamantei, avându-se în vedere constatările

expertizei efectuate după momentul casării, Curtea a avut în vedere dispozițiile

art. 10 alin. (1) Legea nr. 10/2001, republicată, conform cărora, în situația imobilelor

preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate

total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru

construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile

ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. În ipoteza în care construcțiile

au fost demolate integral, iar terenul pe care se aflau este ocupat de noi construcții,

restituirea se va converti în măsurile reparatorii strict determinate la alin.

(10) al art. 10 din lege (compensare cu alte bunuri sau servicii ori despăgubiri

acordate în condițiile legii speciale sau modalitățile reparatorii combinate).

În considerarea textelor

legale mai sus citate, cu referire la expertiza întocmită de ing. R.M., Curtea a

constatat dreptul contestatoarei de a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent

în cuantum de 77.410 RON pentru imobilul construcție demolat.

Împotriva deciziei instanței

de apel a formulat cerere de recurs la data de 06 aprilie 2010, pârâta Primăria

Municipiului Târgoviște, prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele

aspecte:

Instanța de apel a dispus,

în conformitate cu decizia de casare, completarea probelor cu înscrisuri și efectuarea

unei expertize tehnice în specialitatea construcții având ca obiective precise,

identificarea și evaluarea estimativă a clădirii.

Din cuprinsul expertizei

efectuate a rezultat că terenul este ocupat de blocuri de locuințe, cu spații comerciale

la parter, construcțiile vechi fiind demolate.

Prin notificarea din 2001,

reclamanta a solicitat despăgubiri pentru teren și clădire, nefăcând însă dovada

calității de persoana îndreptățită la restituire și a dreptului de proprietate invocat,

dosarul nefiind completat până la data soluționării notificării.

Conform art. 23 Legea

nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până

la data soluționării notificării. Expresia „soluționarea notificării” trebuie înțeleasă

în sensul că vizează soluționarea acesteia în oricare din cele două etape - administrativă,

înaintea persoanei juridice notificate sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă

a instanței de judecată.

În lipsa unor probe contrare,

în cazul imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, legiuitorul prezuma

existența și întinderea dreptului de proprietate ca fiind recunoscută în actul normativ

sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare

această măsură.

Instanța de apel a apreciat

ca, în lipsa chiar și a acestor acte normative (decizie administrativă), faptul

că imobilul se găsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data

preluării bunului, constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă. Aceeași

instanță a reținut în considerentele hotărârii atacate că din declarațiile martorilor

a rezultat fără echivoc că respectiva construcție a existat, a aparținut autorilor

reclamantei și că a fost demolată de regimul comunist, fără a preciza o dată cât

mai precisă sau apropiată de momentul preluării abuzive de către stat.

Argumentul invocat de

către instanța de apel a fost acela că aprobarea cererii pentru despăgubiri pentru

terenul aferent clădirii în temeiul Legii nr. 1/2000, duce în mod indirect la concluzia

preluării de către stat a imobilului și a existenței în proprietatea acestuia.

Nu s-a avut în vedere

că, prin adresa din 09 septembrie 2009, recurenta-pârâtă a comunicat instanței de

apel că, după ce dreptul de proprietate a fost reconstituit reclamantei pentru suprafața

de teren de 286 m.p conform Legii nr. 1/2000, prin Hotărârea nr. 40/2001, constatându-se

că pe vechiul amplasament al terenului se află blocuri și detalii de sistematizare,

propunerea de despăgubiri a fost invalidată, imobilul teren nefăcând obiectul legilor

fondului funciar, ci Legii nr. 10/2001. Instanța de apel nici măcar nu a făcut vorbire

despre această adresă în considerentele hotărârii.

S-a solicitat instanței

să constate buna-credință a Primăriei Târgoviște în calitate de unitate deținătoare,

atât în ceea ce privește situația terenului, cât și a construcției, întrucât rezolvarea

dată notificării a fost una corectă și de bun simț și, prin prisma acestor afirmații,

să se aprecieze asupra cuantumului cheltuielilor de judecată pe care primăria a

fost obligată sa le achite prin decizia recurată.

Instanței a constatat

în mod nelegal dreptul contestatoarei la măsuri reparatorii în echivalent în cuantum

de 77.410 RON, conform raportului de expertiză efectuat pentru imobilul construcție

demolat, întrucât urmare a modificărilor și completărilor aduse Legii nr. 10/2001,

prin Legea nr. 247/2005, competența privind modalitatea de acordare și stabilire

a cuantumului măsurilor reparatorii revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Evaluarea făcută prin

expertiza în construcții în cadrul procedurii contestației întemeiate pe dispozițiile

art. 26 Legea nr. 10/2001 este provizorie și nu leagă Comisia Centrală în procedura

stabilită prin art. 16 alin. (1) și (2), finalizată prin emiterea raportului de

evaluare ce va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate

titlurile de despăgubire.

După evaluarea clădirii,

instanța a constatat și a dispus în mod greșit dreptul contestatoarei la măsuri

reparatorii în echivalent în cuantumul stabilit în expertiza întocmită, încălcând

dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificate și ale art. 16 din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005.

Recursul este nefondat

pentru considerentele ce urmează:

Cu prioritate, față de

conținutul explicit al cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor

de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de

considerații preliminare privind cauza recursului, după cum urmează:

În calea extraordinară

de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza

decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte

de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau

substanțial).

Scopul acestei căi de

atac este, esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu recurs,

ceea ce înseamnă că orice susținere care relevă pretinse erori ale instanței de

apel în aprecierea probelor administrate în cauză - sub toate aspectele susținute

cu privire la valorizarea în probațiune a înscrisurilor administrate de părți, inclusiv

pe aspectele de fapt referitoare la datele de identificare ale imobilului în litigiu,

la pretinsa ignorare a unor probe relevante pentru cauză - istoricul cauzei pendinte,

evaluarea probatoriului din perspectiva propriului interes patrimonial ocrotit,

toate cu consecințe directe în planul configurării/reconfigurării situației de fapt

a dosarului pendinte, excede analizei instanței de recurs.

Instanțele anterioare

au prezentat în mod corect întreaga situație de fapt a dosarului pendinte, expunând

considerentele legale pentru care au ajuns la soluția pronunțată în primă instanță,

respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios.

Noua formulare a textului

art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare

de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părțile au beneficiat de o judecată

în primă instanță și una în apel (ambele judecăți de fond), finalizată prin configurarea

situației de fapt a dosarului pendinte și cu o rezolvare judiciară definitivă a

conflictului existent între părțile cu interese contrare.

O situație de nelegalitate,

în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă

a textului de lege încălcat sau aplicat greșit la situația de fapt pe deplin stabilită

în fața instanțelor anterioare.

Cu aceste precizări, Înalta

Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate susținute prin cererea de

recurs.

În ceea ce privește modalitatea

concretă de interpretare și aplicare în cauză a art. 23 Legea nr. 10/2001, conform

căruia actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data

soluționării notificării, semnificația expresiei „soluționarea notificării” fiind

chiar cea precizată expres de însăși instanța de apel în cuprinsul hotărârii pronunțate

- vizează soluționarea notificării în oricare din cele două etape prescrise de legea

specială, administrativă sau/și judiciară - instanței de apel nu-i pot fi imputate

erori în soluționarea raportului juridic litigios, întrucât probatoriul administrat

- prezumțiile, înscrisurile, expertiza tehnică de specialitate - îndeplinește condiția

de legalitate.

Nu poate fi reținută o

situație concretă de nelegalitate în privința valorificării prezumției relative

de preluare abuzivă a imobilului în stăpânirea statului, cât timp stabilirea situației

de fapt a cauzei pendinte s-a întemeiat, în primul rând, pe înscrisuri pertinente

și concludente cauzei - în special, dovada cu înscrisuri a proprietății imobilului

- al căror conținut a fost coroborat cu declarațiile testimoniale - faptul preluării

imobilului în patrimoniul statului și faptul demolării - respectiv concluziile unui

raport tehnic de specialitate (expertiza în construcții), și, în al doilea rând,

pe prezumții.

Împrejurarea că instanța

de apel, în configurarea situației depline de fapt a cauzei pendinte, s-a raportat

inclusiv la faptul aprobării cererii de despăgubiri pentru terenul aferent clădirii,

în temeiul Legii nr. 1/2000, ignorând adresa din 09 septembrie 2009 - i s-a comunicat

instanței de apel că propunerea de despăgubiri a fost invalidată, întrucât imobilul-teren

nu ar face obiectul legilor fondului funciar, ci Legii nr. 10/2001 - vizează tot

o chestiune de apreciere a probatoriului ce excede competențelor instanței de recurs.

Considerațiile recurentei-pârâte

relative la pretinsa sa bună-credință în soluționarea pretenției reclamantei, atât

în ceea ce privește situația terenului, cât și a construcției - rezolvarea dată

notificării fiind, în aprecierea acesteia, una corectă și de bun simț - nu sunt

relevante sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată pe care partea a fost

obligată să le plătească, întrucât, din perspectiva art. 274 C. proc. civ., dreptul

de a cere și de a obține restituirea cheltuielilor de judecata se naște pentru partea

care a câștigat procesul, ca efect al hotărârii judecătorești prin care cealaltă

parte a căzut in pretenții.

Practica judecătoreasca

a conturat nu numai ideea ca dispozițiile art. 274 C. proc. civ. sunt aplicabile

in raport de culpa procesuala a părții care a pierdut procesul, ci și cerința ca

în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciului real creat părții care a achitat

cheltuielile de judecata, toate aceste elemente conturând instituția răspunderii

civile delictuale pe tărâm procesual civil.

Nu se poate reține că

instanța de apel a constatat în mod nelegal dreptul contestatoarei la măsuri reparatorii

în echivalent în cuantum de 77.410 RON, dat fiind modificările și completările aduse

Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, în ceea ce privește competența referitoare

la modalitatea de acordare și stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii, întrucât

instanța anterioară se afla sub puterea unei decizii de casare, pronunțată de instanța

supremă - decizia civilă nr. 6678 din 05 noiembrie 2008 - obligatorie conform

art. 315 C. proc. civ..

Pentru toate aceste considerente

de fapt și de drept, redate în paragrafele anterioare, Înalta Curte va respinge,

ca nefondat, recursul pârâtei Primăria municipiului Târgoviște.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta Primăria municipiului Târgoviște împotriva deciziei nr. 47 din 9 martie

2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

ca nefondat.

Respinge cererea referitoare

la plata cheltuielilor de judecată ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 decembrie 2010.