CASE OF SC MAGNA HOLDING SRL v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cazului se află o cerere (nr. 10055/03) îndreptată contra României de către SC Magna Holding SRL („reclamanta”), societate comercială având sediul la București, care a sesizat Curtea la data de 7 martie 2003, în virtutea art. 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția”).

La data de 5 ianuarie 2004, Curtea (secția a doua) a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3, ea a decis ca să fie examinate în același timp admisibilitatea și temeiul cauzei.

La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compunerea secțiilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secției a treia, astfel remaniate. (art. 52 § 1).

Reclamanta, SC Magna Holding SRL, este o societate română, creată în anul 1992 și având sediul social la Ploiești, și este reprezentată de dl Adrian Șuliakov, asociat unic.

Prin hotărârea din 27 iulie 2001, Tribunalul județean Prahova a admis acțiunea reclamantei și a condamnat societatea M („societatea”) la evaluarea unui imobil aparținând acesteia din urmă și la semnarea, împreună cu reclamanta, a unui contract de vânzare - cumpărare a acestui imobil, la un preț care să țină cont de lucrările de renovare efectuate de către reclamantă. Tribunalul a ordonat, de asemenea, debitoarei să verse suma de 50.000.000 lei românești (ROL) pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data la care hotărârea va deveni definitivă, până la semnarea contractului. În sfârșit, tribunalul a condamnat societatea la plata, către reclamantă, a cheltuielilor judiciare.

Această hotărâre a fost confirmată, în recursul societății, printr-o hotărâre definitivă a Curții de Apel Ploiești, din data de 23 octombrie 2001. Debitoarea a fost, de asemenea, condamnată să verse reclamantei, cheltuielile judiciare.

La o dată neprecizată, hotărârea din 27 iulie 2001 a fost investită cu formula executorie.

Demersurile în vederea semnării contractului de vânzare

În urma hotărârii din 27 iulie și după evaluarea imobilului de către societatea debitoare, aceasta și reclamanta au început negocierile pentru a încheia contractul de vânzare al imobilului.

Societatea a făcut o propunere de vânzare, la data de 4 februarie 2002, respinsă de către reclamantă pe motivul că oferta nu respecta condițiile hotărârii în cauză în ceea ce privește prețul imobilului. La data de 15 februarie 2002, o nouă întâlnire între cele două părți nu a ajuns la o înțelegere în ceea ce privește semnarea contractului, pentru că reprezentanții societății nu erau abilitați să negocieze prețul. Debitoarea a informat reclamanta că ea își va menține oferta din 4 februarie 2002 până la sfârșitul lunii februarie 2002. La data de 27 februarie 2002, reclamanta a trimis societății propunerea sa de preț.

Totuși, la data de 8 martie 2002, societatea a informat reclamanta că ea considera că s-a conformat deja hotărârii din data de 27 iulie 2001.

Cerere în vederea executării silite a hotărârii din data de 27 iulie 2001.

Considerând că hotărârea din data de 27 iulie 2001 rămânea în continuare neexecutată în ceea ce privea obligația de a semna contractul de vânzare, reclamanta a cerut, prin mijlocirea unui executor judecătoresc, vărsarea sumelor cheltuite în justiție, și, în plus, suma de 13.000.000 lei (ROL), reprezentând penalitățile pentru zilele de întârziere, prin sechestrul asupra conturilor debitoarei.

Printr-o hotărâre provizorie din data de 11 aprilie 2002, tribunalul de primă instanță din Ploiești a admis cererea reclamantei și a ordonat sechestrul conturilor societății debitoare. Aceasta a înaintat apel în justiție.

La data de 18 iunie 2002, tribunalul județean Prahova a admis apelul societății și a infirmat hotărârea din data de 11 aprilie 2002. Ea a amintit că penalitățile reprezentau o sancțiune civilă și erau, totodată, un mijloc de constrângere al debitoarei pentru a executa obligația sa și un mod de a asigura executarea acestei obligații. El a considerat totuși că o decizie care să ordone plata penalităților pentru întârziere este, totuși, în speță, hotărârea din data de 27 iulie 2001, care nu constituia totuși un titlu valabil pentru vărsarea daunelor-interese, în măsura în care conform legii române, penalitățile pentru întârziere aveau un caracter provizoriu. Această măsură nu era deci susceptibilă de executare în absența unei noi decizii judiciare, prin care plata penalităților ar fi fost transformată în daune-interese compensatorii, corespunzând prejudiciului efectiv suportat de către creditor din cauza executării tardive sau a neexecutării obligației inițiale. Tribunalul reține de asemenea, că executorul judecătoresc nu era competent pentru a calcula cuantumul penalităților pentru întârziere, doar în baza hotărârii din 27 iulie 2001 și că, în consecință, articolul 371

din codul de procedură civilă nu era aplicabil în speță.

Această soluție a fost confirmată, la data de 20 septembrie 2002, printr-o hotărâre definitivă a Curții de Apel Ploiești. Curtea a reținut că, față de refuzul societății de a executa hotărârea din 27 iulie 2001, soluția pe care trebuia să o aleagă reclamanta, era aceea de a formula o nouă acțiune în vederea transformării obligației de a semna contractul de vânzare într-o obligație de plată a daunelor-interese compensatorii, așa cum este prevăzut în codul de procedură civilă.

Curtea a scos apoi în evidență faptul că societatea a plătit reclamantei cheltuielile judiciare ordonate prin hotărârea din 27 iulie 2001.

În paralel, societatea a înaintat o acțiune în contestare a executării silite ordonate de către tribunal, la data de 11 aprilie 2002.

Prin hotărârea amintită de admisibilitate din data de 27 mai 2002, tribunalul de primă instanță din Ploiești a suspendat executarea silită din hotărârea din 27 iulie 2001. Apoi, la data de 17 decembrie 2002, tribunalul a admis această contestație, sprijinindu-se pe aceleași argumente pe care s-au sprijinit tribunalele care au hotărât asupra cererii de plată a penalităților de întârziere, ca și asupra faptului că sechestrarea conturilor bancare ale societății fusese anulată prin hotărârea definitivă din data de 20 septembrie 2002.

Evoluția ulterioară

La o dată neprecizată, imobilul în cauză a fost transferat în patrimoniul societății C.G.C.

Reiese, din elementele de la dosar, că hotărârea din 27 iulie 2001 rămâne până astăzi neexecutată în ceea ce privește obligația de a semna contractul de vânzare.

Reglementările interne pertinente, spre știință extrasele din codurile civil și de procedură civilă și din legea nr. 188/2000 asupra executorilor judecătorești, este descrisă în decizia

Reclamanta invocă faptul că neexecutarea hotărârii definitive din data de 27 iulie 2001, în ceea ce privește semnarea contractului de vânzare, ca și refuzul tribunalelor de a autoriza executarea silită a hotărârii, a prejudiciat dreptul său de acces la o justiție care să judece echitabil cauza sa, așa cum este prevăzut la art. 6 § 1 din Convenție, care este redactat astfel:

Guvernul consideră că reclamanta ar fi trebuit să folosească mijloace indirecte în scopul constrângerii debitoarei la executarea obligației sale, mai ales acțiunea în condamnare a debitoarei la plata unei amenzi civile, în măsura în care nu există mijloace de executare silită a unei obligații ca cea despre care este vorba în speță, care necesită intervenția personală a debitorului.

Reclamanta se opune acestei excepții și scoate în evidență faptul că ea a folosit cu succes un alt mijloc indirect, mult mai constrângător, contra debitoarei, spre știință, plata penalităților pentru întârziere.

Curtea amintește faptul că o excepție similară a Guvernului a fost respinsă în cauza

Curtea constată că prejudiciul nu este în mod manifest neîntemeiat, în sensul art. 33 § 3 din Convenție. Ea scoate în evidență faptul că, acesta nu se împiedică de nici un alt motiv de neadmisibilitate.

Guvernul amintește că executarea unei obligații care necesită intervenția personală a debitorului, așa cum este cazul în speță, nu impune autorităților decât obligația de a crea și de a pune la dispoziția creditorului un sistem judiciar apt să-l ajute în executarea creanței sale. Dacă creditorul face apel la puterea publică pentru a obține executarea, autoritățile trebuie să aibă un comportament diligent, luând toate măsurile care li se pot cere în mod rezonabil. Totuși, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilității, Statul nu este obligat să execute

Trebuie pus în valoare faptul că reclamanta ar fi putut cere executarea obligației prin obținerea de daune-interese compensatorii în virtutea art. 1075 din codul civil. Jurisdicțiile interne au sugerat și ele o asemenea soluție.

În plus, Guvernul consideră că reclamanta putea să aleagă să se adreseze tribunalelor pentru a obține lichidarea penalităților de întârziere prin transformarea acestora în daune-interese compensatorii, ținând cont de prejudiciul efectiv suportat prin neexecutarea obligației inițiale.

Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Ea amintește că, prin deciziile lor ulterioare celei date la data de 27 iulie 2001, jurisdicțiile interne au făcut imposibilă executarea hotărârii. Privând reclamanta de mijlocul cel mai constrângător de a convinge debitorul să-și execute obligația, spre știință plata penalităților de întârziere, tribunalele au obligat-o să opteze pentru executarea prin echivalare, cu toate că ea nu a dosit niciodată acest lucru.

Curtea amintește că executarea unei hotărâri sau ordonanțe, dată de orice jurisdicție, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul art. 6 al Convenției (

Totuși, dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga un Stat să facă să fie executată fiecare hotărâre cu caracter civil, indiferent care ar fi circumstanțele. (

În orice stare a cauzei, Curtea nu este chemată să examineze

În cazul în speță, Curtea ia notă de faptul că hotărârea din 27 iulie 2001 condamna societatea să negocieze și apoi să încheie un contract cu reclamanta, care nu a ajuns niciodată să fie semnat. Ori, Curtea consideră, împreună cu Guvernul, că fiind vorba despre o obligație care necesită intervenția personală a debitorului, societate privată, Statul, în calitatea sa de depozitar al puterii publice, nu a fost chemat decât pentru a avea un comportament diligent și pentru a asista creditorul în executare.

Curtea nu poate accepta argumentul reclamantei conform căruia jurisdicțiile interne au privat-o de posibilitatea de a obține vărsarea penalităților de întârziere, mijlocul cel mai eficient de a forța debitoarea să-și execute obligația.

De altfel, în afară de faptul că au indicat procedura care trebuie urmată pentru conversia penalităților de întârziere în daune-interese, tribunalele interne au informat, de asemenea, reclamanta despre posibilitatea de a cere în justiție transformarea obligației de a semna contractul într-o obligație de plată a unei reparații, în fața refuzului debitoarei de a se executa. Ori, dacă un asemenea sfat nu poate fi luat în considerare ca o recunoaștere a unei imposibilități obiective a executări a unei hotărâri din 27 iulie 2006 (vezi

Curtea consideră, astfel, că în circumstanțele concrete ale speței, Statul, pe calea tribunalelor interne, a depus toate eforturile necesare în scopul de a face să fie executată hotărârea favorabilă reclamantei, mai ales în măsura în care numitele tribunale au indicat căile care pot fi urmate de către reclamantă, atât pentru a constrânge debitorul, cât și pentru a transforma obligația inițială într-o obligație de plată de daune-interese.

Aceste elemente îi sunt suficiente Curții, pentru a trage concluzia că autoritățile nu au eludat obligația lor de a asigura un acces efectiv la justiție, nici obligația de a judeca cauza reclamantei în mod echitabil, așa cum spune art. 6 § 1.

Reclamanta denunță o încălcare a dreptului său de proprietate pe motivul refuzului autorităților de a o asista în demersurile sale pentru a obliga societatea să semneze contractul de vânzare așa cum s-a ordonat prin hotărârea din 27 iulie 2001. Ea invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care este redactat astfel:

Guvernul contestă această teză, considerând că hotărârea definitivă dată în speță nu constituie un „bun” în sensul art. 1 citat, nici în raport cu plata penalităților de întârziere.

Reclamanta contestă poziția Guvernului, considerând că nu este vorba, în speță, de un bun viitor, și că creanța sa pentru plata penalităților este sigură, lichidă și exigibilă.

Curtea relevă faptul că acest prejudiciu este legat de cel examinat mai sus, și trebuie deci să fie declarat admisibil.

Asupra fondului acestui prejudiciu, Curtea amintește că pentru ceea ce înseamnă imobil în litigiu, a constatat deja că hotărârea din 27 iulie 2001, care a condamnat societatea să semneze un contract de vânzare, a rămas neexecutată. Ori, în virtutea acestei hotărâri, reclamanta trebuia să obțină titlul de proprietate asupra imobilului. Este deci, în speță, o valoare patrimonială în virtutea căreia reclamanta putea pretinde că are o speranță legitimă de a obține dreptul de proprietate asupra imobilului. Reclamanta are deci „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi, printre altele,

În plus, pentru ceea ce înseamnă plata penalităților de întârziere, nu se poate pretinde că are un bun, ținând cont mai ales de caracterul provizoriu al penalităților, așa cum au constatat jurisdicțiile interne (paragraful 13 de mai sus).

De aici, Curtea trage concluzia că nu există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.