ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3801/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 344

din 22 noiembrie 2005, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de

contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC U.C.M. SA

Reșița formulată în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de

Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului

Caraș Severin și a anulat pct. 4 din decizia nr. 379 din 26 noiembrie 2004,

emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală și procesul-verbal nr. 1337

din 14 mai 2005, întocmit de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului

Caraș Severin privind obligarea reclamantei la plata sumei totale de

2.897.313.633 lei (ROL), reprezentând impozit pe venitul din chirii, conform

art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999, dobânzi și penalități de întârziere

aferente.

În motivarea sentinței

civile pronunțate, curtea de apel a reținut, că prin cererea sa de chemare în

judecată, SC U.C.M. SA Reșița a contestat procesul-verbal nr. 1337 din 14 mai

2005, întocmit de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Caraș

Severin și pct. 4 din decizia nr. 379 din 26 noiembrie 2004, emisă de Agenția

Națională de Administrare Fiscală, prin care i-a fost respinsă contestația

împotriva procesului-verbal în privința sumei de 2.897.313.633 lei (ROL)

reprezentând obligații bugetare, sumă compusă din 1.427.962.703 lei (ROL) -

impozit pe venitul din chirii, 1.292.823.301 lei (ROL) - dobânzi și 176.527.629

lei (ROL) - penalități de întârziere.

În raport cu prevederile

art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999

(acest act normativ a fost

abrogat de Legea nr. 346/2004)

privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru

înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, organele fiscale

au stabilit, prin procesul-verbal contestat, că societatea avea obligația să

impoziteze cu 90% veniturile obținute în baza contractelor de închiriere

încheiate în anul 2000 (15 contracte), în anul 2001 (17 contracte), în anul

2002 (10 contracte) și în anul 2003 (7 contracte),

în

condițiile în care în perioada ianuarie 2000 - noiembrie 2003 avea capital de

stat.

Contestația

reclamantei împotriva procesului-verbal a fost respinsă prin decizia

nr. 379 din 26 noiembrie

2004, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu motivarea că

textul art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999 nu prevede îndeplinirea altor

condiții pentru impozitarea cu 90% a veniturilor astfel obținute.

Curtea de apel a reținut că

organele fiscale au realizat o interpretare mecanică a prevederilor art. 38

alin. (5) din Legea nr. 133/1999, întrucât, potrivit interpretării sistematice

a dispozițiilor întregului act normativ, impozitarea cu 90% a veniturilor

astfel obținute devine aplicabilă numai în ipoteza în care societatea nu

respectă obligația ce îi revine potrivit art. 12 alin. (2) din aceeași lege, de

a înstrăina către sau de a asigura accesul prioritar al întreprinderilor mici

și mijlocii la închirierea, concesionarea sau leasingul activelor disponibile,

în termen de 90 de zile de la data depunerii cererilor de către persoanele interesate.

Or, organele fiscale nu au făcut dovada faptului că ar fi fost formulate cereri

în condițiile art. 12 pe care reclamanta să nu le fi onorat, împrejurare care

ar fi atras cu titlu de sancțiune, impozitarea cu 90% a veniturilor obținute

din contractele de închiriere încheiate de societate în intervalul 2000 - 2003.

A mai reținut instanța de

fond că, astfel cum rezultă din expertiza financiară, în perioada supusă

controlului, societatea a fost înregistrată ca plătitoare de impozit pe profit,

în condițiile în care în profitul impozabil sunt incluse veniturile din orice

sursă, inclusiv din chirii.

Împotriva sentinței civile

nr. 344 din 22 noiembrie 2005 a declarat recurs, Direcția Generală a Finanțelor

Publice a județului Caraș-Severin, în nume propriu, precum și în numele

Ministerului Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În esență, prin motivele de

recurs formulate, recurentul pârât a susținut că instanța a făcut în cauză o

greșită aplicare a legii, întrucât actul normativ incident, respectiv Legea nr.

133/1999, prevede expres că impozitarea cu 90% se realizează asupra veniturilor

obținute din chirii la societățile comerciale cu capital majoritar de stat,

fără să facă referire și la alte condiții care trebuie îndeplinite în acest

scop.

Așa fiind, recurentul-pârât

apreciază că organele de control au calculat corect impozitul în sumă de

1.427.962.703 lei asupra veniturilor societății reclamante, obținute din

închirierea spațiilor deținute, expertiza contabilă întocmită în cauză fiind,

așadar, needificatoare și greșit omologată de către instanță.

Recursul este fondat, în

limitele și în sensul celor în continuare prezentate.

Legea nr. 133/1999 privind

stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea

întreprinderilor mici și mijlocii, cu modificările intervenite până la data de

1 iulie 2002, prevede în art. 38, inclus în cap. VI al legii, intitulat

„Sancțiuni”, la alin. (5), că veniturile realizate în baza contractelor de

concesionare, închiriere sau asociere în participațiune, pentru activele sau

spațiile aparținând societăților comerciale sau companiilor naționale la care

statul este acționar majoritar, se impozitează cu 90%.

Interpretarea instanței de

fond, în sensul că organele de control au făcut o aplicare mecanică a legii,

ignorând caracterul de sancțiune al normei aplicate, este numai parțial

corectă, întrucât a condus la exonerarea societății de plata întregii sume stabilite

prin actul de control, fiind, astfel, nesocotit chiar scopul legiuitorului

urmărit prin dispoziția legală sus menționată.

Instanța de fond, deși a

invocat raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, a înlăturat practic

opiniile expertului, care a concluzionat, în raport cu situația activelor

disponibile publicate, respectiv luând în considerare că numai pentru cele la

care au fost primite cereri de cumpărare, se datorează impozitul sancțiune de

90%, că societatea reclamantă datora cu acest titlu, numai suma de 188.421.417

lei, din total reținut în actul de control.

Înalta Curte apreciază că

această concluzie a expertului contabil este corectă și urmează a fi omologată,

ea fiind susținută de prevederile cuprinse în art. 12 alin. (1) lit. e) și alin.

(2) din același act normativ potrivit cu care societățile comerciale cu capital

majoritar de stat sunt obligate ca în termen de 90 zile de la data depunerii

cererilor de către persoanele interesate, să încheie contracte de vânzare -

cumpărare.

Acest text trebuie

interpretat și aplicat în corelare cu prevederile art. 38 din aceeași Lege nr.

133/1999, referitoare la sancțiunile prevăzute în caz de nerespectare a

obligațiilor cuprinse în actul normativ.

Aceasta înseamnă că

impozitul de 90% pentru veniturile din chirii, putea fi aplicat de organele de

control numai ca sancțiune, potrivit legii pentru obstrucționarea de către

reclamanta-intimată a accesului Întreprinderilor Mici și Mijlocii la activele

sale disponibile, numai pentru veniturile realizate după expirarea unui termen

de 90 zile de la data la care au fost primite solicitări de cumpărare de la

Întreprinderile Mici și Mijlocii și numai pentru acele active disponibile

pentru vânzare, publicate, care făceau obiectul contractelor de închiriere din

care se realizau aceste venituri, astfel după cum a reținut și expertul

contabil.

Din această perspectivă și

în raport cu scopul Legii nr. 133/1999 înserat în chiar art. 1, respectiv acela

de stimulare a înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii,

reclamanta-intimată, încadrată deja ca plătitoare de impozit pe profit pe

perioada verificată potrivit O.G. nr. 70/1994 sau Legii nr. 414/2002 și având

înregistrat în contabilitatea proprie impozitul pe profit datorat, Înalta Curte

reține în acord cu concluziile și calculele raportului de expertiză efectuat în

cauză că suma real datorată cu titlu de sancțiune, constând în impozit de 90%

la veniturile realizate din chirii era de 188.421.417 ROL (a se vedea Anexa nr.

3 la raportul de expertiză).

În raport cu cele sus

menționate Înalta Curte va admite recursul de față, în baza art. 312 C. proc.

civ., în limitele și pe baza aplicării prevederilor incidente în sensul

menționat, urmând a se modifica sentința instanței de fond și a se admite numai

în parte acțiunea reclamantei-intimate. În fond, se va dispune menținerea pct.

4 din decizia nr. 379 din 26 noiembrie 2004, emisă de recurenta-pârâtă, pentru

suma de 188.421.417 lei vechi (18.842,14 RON).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Caraș Severin, în nume

propriu, precum și în numele Ministerului Finanțelor Publice - Agenția

Națională de Administrare Fiscală, împotriva sentinței civile nr. 344 din 22

noiembrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ.

Modifică sentința atacată,

în sensul că admite în parte acțiunea reclamantei SC U.C.M. SA Reșița și, în

fond, dispune menținerea pct. 4 din decizia nr. 379 din 26 noiembrie 2004, emisă

de pârâta-recurentă Agenția Națională de Administrare Fiscală, pentru suma de

188.421.417 ROL(18.842,14 RON), în loc de 2.897.313.633 ROL, reprezentând

impozit pe venitul din chirii conform art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 noiembrie 2006.