ÎCCJ, Decizia nr. 130/2012

ÎCCJ, Decizia nr. 130/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cererii de

revizuire de față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin Sentința nr. 164 din 14 septembrie 2001

a Tribunalului Militar Teritorial București a fost restituită cauza la

Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar București și respinsă cererea

inculpatului L.F. privind revocarea măsurii arestării preventive și cererea inculpatului

B.I. privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu

părăsi localitatea.

A fost menținută

măsura arestării preventive a inculpaților B.I. și L.F. și prelungită durata

acesteia pentru ambii inculpați de la 24 septembrie 2001 până la 23 octombrie

2001 inclusiv.

Sentința primei

instanțe a rămas definitivă prin respingerea, ca nefondate a recursurilor

declarate de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Teritorial București și

de inculpatul lt. B.I. și slt. L.F. prin Decizia nr. 344 din 18 octombrie 2001

pronunțată de Curtea Militară de Apel în dosarul nr. 289/2001; prin aceeași

decizie a fost prelungită arestarea preventivă a inculpaților lt. B.I. și slt.

L.F. cu câte 30 de zile, de la 24 octombrie 2001 până la 22 noiembrie 2001

inclusiv.

Prin Sentința nr. 100

din 7 iunie 2002 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București în

dosarul nr. 703/2001 au fost condamnați inculpații lt. B.I., lt. V.N. și slt.

L.F. la câte 3 ani închisoare fiecare și 2 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) - c) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de

luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 din

Legea nr. 78/2000.

A fost menținută

măsura arestării preventive a inculpaților lt. B.I. și slt. L.F., măsură care a

fost prelungită cu încă 30 de zile de la 21 iunie 2002 până la 20 iulie 2002

inclusiv.

S-a dedus din

pedeapsa aplicată măsura arestării preventive de la 2 septembrie 2001 și în

continuare, la zi, pentru inculpații lt. B.I. și slt. L.F.

S-a dedus din

pedeapsa aplicată măsura preventivă privativă de libertate de la 26 iulie 2001

până la 23 august 2001 pentru recurentul V.N.

Conform art. 71 C.

pen. au fost interzise inculpaților drepturile prevăzute de art. 64 C. pen.

În temeiul

dispozițiilor art. 255 alin. ultim raportat la art. 254 alin. ultim C. pen.; a

fost obligat inculpatul lt. B.I. să restituie suma de 600 dolari SUA sau

contravaloarea în lei, la data plății, numitei B.E.

Au fost obligați

inculpații la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că prin rechizitoriul

Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial inculpații au

fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită,

prevăzută de art. 254 C. pen. cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000.

S-a constatat,

totodată, că la data de 28 iunie 2001, martorii P.E. și P.G.F. au sesizat

Secția 11 Poliție cu privire la sechestrarea fiicei lor, B.E., studentă,

împotriva voinței sale, în apartamentul unor persoane (depistate a fi M.I. și

soțul ei M.T.) încă din 27 iunie 2001.

Sesizarea a fost

repartizată inculpaților B.I. și V.N. (cel de al treilea nu interesează în

cauza de față) care au depistat locuința și au adus la sediul Secției 11, atât

pe numita B., cât și pe soții M.

S-a reținut, totodată

că numitul M.T. depusese o plângere împotriva numitei B.E. (denunțătoarea) care

îl înșelase cu 2750 dolari SUA.

În acest context și

în aceeași zi și R.A.F. a depus la Secția 11 Poliție plângere împotriva lui

B.E., tot pentru înșelăciune, ambele lucrări fiind repartizate aceleiași

formațiuni.

În aceeași zi, Secția

18 Poliție, unde B.E. era dată în urmărire locală, a declinat un dosar de

înșelăciune pe care-l instrumentau privind-o pe aceasta, împotriva căreia s-a

și dat ordonanță de reținere. V.N. a spus soților P., că fiica lor e reținută

deoarece a comis mai multe infracțiuni și ar fi bine să aducă bani, aproximativ

7.000 dolari SUA, pentru despăgubirea persoanelor prejudiciate.

În ziua următoare propunându-se

parchetului începerea urmăririi penale și arestarea preventivă, acesta a

respins-o cu recomandarea completării cercetării penale.

În această situație

inculpații au solicitat readucerea B.E. la secție, unde a fost înștiințată că

este reținută în alte 2 dosare (cele depuse direct la Secția 11 Poliție).

B.E. i-a rugat să o

lase în stare de libertate, având examene, promițând că va achita

despăgubirile. Inculpații B. și V. i-au spus că în aceste condiții ar putea-o

lăsa liberă, dar să se consulte cu cei superiori în grad. Astfel s-a discutat

și cu maiorul de la cercetări penale și cu comandantul adjunct al secției.

Acesta indus în

eroare de inculpatul B.I., crezând că procurorul a refuzat emiterea mandatului

de arestare, deși i se prezentaseră toate lucrările (dosarul declinat și cele 2

plângeri), pentru a evita o nouă respingere le-a ordonat să o lase în stare de

libertate.

Inculpatul B.I. în

prezența inculpatului V. și a avocatului a adus la cunoștință B.E. necesitatea

acoperirii prejudiciului pentru a fi eventual eliberată.

În următorul interval

de timp soții P., părinții lui B.E. au adus o parte din banii datorați, fiind

chemați soții M. și despăgubiți.

Inculpatul B. l-a

chemat pe inculpatul L.F., planificat de serviciu a doua zi, să discute dosarul,

anunțând-o totodată și pe B.E. că va fi anchetată de acesta.

Cu ocazia

descarcerării inculpatul B.I. a întrebat-o pe B.E. în cât timp poate face rost

de restul banilor - fără a preciza suma - pentru a nu fi reținută. Tatăl ei,

nedumerit s-a interesat de ce să mai fie reținută dacă a adus banii solicitați.

În momentul următor

denunțătorul și avocatul au fost scoși din incinta biroului în care au rămas

pentru câteva momente doar cei trei inculpați. Ulterior B.E. a fost reintrodusă

singură în birou și inculpatul V. împreună cu inculpatul B.I., în prezența

inculpatului L.F., i-au solicitat bani, fie 600 dolari SUA să fie lăsată în

stare de libertate sau 2000 dolari SUA pentru a face dispărut dosarul.

S-a făcut precizarea

că banii vor fi împărțiți în trei, data va fi 1 iulie 2001 la sediul secției și

să nu spună nimic avocatului.

B.E. s-a prefăcut că

acceptă „târgul” dar a denunțat pe cei trei organelor de urmărire, care i-au

pus la dispoziție 600 dolari SUA însemnați și au dotat-o cu aparatură de

înregistrare. Astfel, în ziua de 1 iulie 2001 B.E. s-a prezentat și a predat

banii inculpatului B.I., care însă a reușit să iasă din instituție, flagrantul

fiind defectuos organizat prin neprezentarea anterioară a fotografiei celor

urmăriți pentru a se evita o asemenea situație.

Datorită acestei

împrejurări banii nu au mai fost găsiți dar efectuându-se două verificări cu

lampa fluorescentă s-au depistat urme de praf în buzunar și pe diferite obiecte

atinse de inculpat.

Situația de fapt

prezentată a rezultat parțial din declarațiile inculpaților completate de

declarațiile martorilor S.C. (comandantul adjunct), N.A. (maior cercetări

penale), V.M.C., N.G., G.V., T.M., P.O., D.G., P.E., P.G.F., D.D., D.F.D.,

N.E.D., V.M., D.F., A.M., C.C.A., M.I., L.C. și M.F., s-au efectuat

confruntări, s-au întocmit procese-verbale de constatare a infracțiunii

flagrante și de redare a discuțiilor purtate pe banda audio, s-au depus fișele

posturilor inculpaților.

Instanța de fond a

înlăturat apărările inculpaților, întrucât susținerile fiecăruia au fost

infirmate de toate celelalte probe de la dosar, spre exemplu, inculpații nu

aveau de ce să mai rețină pe denunțătoare dacă li se ordonase de către

colonelul S. să o lase în stare de libertate sau să o inducă în eroare cu

privire la acest aspect, condiționând-o de plata despăgubirilor; de asemenea,

inculpații dacă nu ar fi avut de ascuns această activitate ilicită, nu ar fi

declarat neadevărat că maiorul N.A. le-a sugerat lăsarea în libertate numai cu

condiția achitării prejudiciului, când de fapt aceasta le-a recomandat să se

adreseze colonelului S. (comandantul adjunct).

Inculpații nu au

informat corect nici cu privire la concluziile procurorului.

Dacă banii n-ar fi

fost însușiți de către inculpatul B.I., acesta nu avea de ce să îl intereseze

dacă denunțătoarea nu are aparat de înregistrat în poșetă, etc. În privința

urmelor depistate cu lampa fluorescentă, chiar dacă acestea au fost reduse, ele

nu se puteau explica altfel decât prin însușirea sumei capcanate.

În drept, instanța de

fond a constatat ca fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de

luare de mită prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 7

din Legea nr. 78/2000, constând în: pretinderea și primirea a 600 dolari SUA în

calitate de polițist (funcționar public) în scopul de a nu lua măsura reținerii

(a nu-și îndeplini sarcinile de serviciu) pentru inculpatul B.I.; pretinderea

în aceleași condiții a unei sume de bani de către inculpatul V. și

nerespingerea acesteia, în sarcina inculpatului L.F.

Curtea Militară de

Apel prin Decizia nr. 4 pronunțată la data de 22 ianuarie 2003 în dosarul nr.

54/2002 a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul Militar de pe

lângă Tribunalul Militar Teritorial București împotriva Sentinței nr. 100 din 7

iunie 2002 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București.

Au fost admise

apelurile declarate de inculpații lt. B.I., lt. V.N. și slt. L.F. împotriva

aceleiași hotărâri și desființată sentința numai sub aspectul individualizării

pedepselor.

Astfel, a fost redusă

de la 3 ani la 2 ani închisoare pedeapsa aplicată fiecărui inculpat prin

reținerea circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. în

condițiile art. 76 lit. c) C. pen.

Au fost menținute

pedepsele complementare aplicate de prima instanță inculpaților, precum și

aplicarea dispozițiilor art. 71 C. pen. și art. 64 C. pen. inculpaților lt.

B.I. și slt. L.F.

În temeiul art. 81 C.

pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicată

inculpatului lt. V.N. pe o perioadă de 4 ani ce constituie termen de încercare

pentru inculpat și se va socoti de la rămânerea definitivă a hotărârii.

A fost atrasă atenția

inculpatului lt. V.N. asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.

S-a înlăturat

aplicarea dispozițiilor art. 71 C. pen. și art. 64 C. pen. în ceea ce-l

privește pe inculpatul lt. V.N.

A fost menținută

starea de arest a inculpaților lt. B.I. și slt. L.F. și dedusă durata măsurilor

preventive de la 2 iulie 2001 la zi.

A fost dedusă din

pedeapsa aplicată inculpatului lt. V.N. arestarea din perioada 26 iulie 2001 -

23 august 2001.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței.

Instanța de apel a

apreciat corect stabilită situația de fapt și încadrarea juridică de către

instanța de fond, neputându-se accepta că inculpații aveau atribuții de

control, pentru a se reține dispozițiile art. 257 alin. (2) C. pen.

De asemenea s-a

considerat că circumstanțele reale și personale ale inculpaților nu impun

pedepse mai mari, ci dimpotrivă, față de buna comportare anterioară, reducerea

pedepsei ar asigura mai eficient reeducarea inculpaților.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

cât și inculpații au declarat recurs.

Prin Decizia nr. 6094

din 22 decembrie 2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție au fost

respinse, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București și intimații inculpați B.I., L.F. și V.N. împotriva Deciziei

penale nr. 4 din 22 ianuarie 2003 a Curții Militare de Apel; s-a dedus din pedepse

durata arestării preventive pentru inculpații B.I. și L.F. de la 21 iunie 2001

până la data punerii efective în libertate. S-a constatat că inculpatul V.N. a

fost arestat de la 26 iulie 2001 până la 23 august 2001. Au fost obligați

inculpații la plata cheltuielilor judiciare statului.

Instanța de recurs a

reținut, în esență, că instanțele au stabilit corect situația de fapt, existând

suficiente probe pentru conturarea vinovăției fiecărui inculpat, chiar

înlăturându-se cele echivoce.

S-a apreciat că instanța

de apel a suplimentat probele, dispunând efectuarea unei expertize tehnice

privind casetele audio și video, solicitând informații scrise de la companiile

telefonice și audiind martorii, aceste probe confirmând odată în plus, situația

de fapt corect reținută de prima instanță; chiar dacă inculpații au negat

pretinderea și primirea de bani pentru a-și încălca o atribuție de serviciu,

acest aspect a fost probat, conținutul denunțului fiind susținut de

declarațiile celorlalți martori și restul probelor administrate.

S-a concluzionat că

din coroborarea rezultatului analizei acestor probe cu împrejurarea că asupra

inculpatului B. s-au găsit urme de substanță fluorescentă, (neavând importanță

cantitatea) și folosindu-se de deducțiile logice cu valoare de prezumții,

concluzia vinovăției inculpaților este certă.

Sub aspectul

individualizării pedepselor aplicate inculpaților nu s-a constatat că instanța

de apel ar fi comis vreo greșeală, aceasta reținând din fișele de cazier și

aprecierile anuale ale inculpaților activitatea foarte bună anterior săvârșirii

infracțiunii, astfel încât, ținând cont de dispozițiile art. 74 alin. (1) lit.

a) C. pen., a redus cuantumul pedepselor.

Instanța de recurs a

constatat că de altfel, față de persoana inculpaților, de poziția pe care au

ocupat-o în societate este evident că însăși judecata și condamnarea au

reprezentat o „pedeapsă”, astfel încât, în mod corect s-a apreciat că scopul

reeducării poate fi atins și prin pedepse reduse, în cazul inculpatului V.

chiar cu aplicarea art. 81 C. pen.

În temeiul

dispozițiilor art. 39 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, la data de 15 aprilie 2002, reclamantul

B.I. a sesizat CEDO invocând nelegalitatea arestării preventive, caracterul

arestării preventive, caracterul inechitabil al procesului penal derulat în

privința sa, nerespectarea prezumției de nevinovăție, încălcarea dreptului la

respectarea vieții sale private și a bunurilor sale.

Prin hotărârea

pronunțată de CEDO la data de 15 martie 2011 (definitivă la data de 15 iunie

2011) a declarat admisibile capetele de cerere întemeiate pe art. 5 parag. 3

din Convenție cu privire la nemotivarea arestării preventive și pe art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție; cu privire la celelalte capete de cerere,

acestea au fost declarate inadmisibile.

S-a hotărât că a fost

încălcat art. 5 parag. 3 din Convenție în perioada ulterioară hotărârii

Tribunalului Militar din 14 septembrie 2001.

S-a stabilit că a

fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

S-a decis ca statul

pârât să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data rămânerii

definitive a hotărârii, în conformitate cu dispozițiile art. 44 alin. (2) din

Convenție, suma de 5200 euro pentru prejudiciul moral și 1000 euro cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Instanța europeană a

reținut, cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 2 din Convenție că aceasta

nu a avut loc, informațiile oferite reclamantului cu privire la motivele

arestării îndeplinind cerințele prevăzute de art. 5 § 2 din Convenție.

Referitor la pretinsa

încălcare a art. 5 § 3 din Convenție s-a constatat că este tardiv capătul de

cerere privind neaducerea de îndată a reclamantului în fața unui judecător sau

a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare

ulterior arestării (la 2 iulie 2001) legalitatea arestării fiind pentru prima

oară examinată de Tribunalul Militar la 10 iulie 2001; relativ la dreptul de a

fi judecat într-un termen rezonabil sau pus în libertate pe durata procedurii s-a

constatat că la prelungirea măsurii arestării preventive (la 27 iulie 2001 și

21 august 2001) motivele invocate erau relevante și suficiente pentru a

justifica măsura dispusă, dar din 14 septembrie 2001 instanțele naționale nu au

mai oferit motive concrete, relevante și suficiente pentru a justifica

necesitatea prelungirii măsurii arestării, iar instanțele au declarat ca

inadmisibilă, fără a fi examinat cu necesitate cererea de liberare pe cauțiune

ce le fusese adresată.

Cu privire la

pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 5 § 4 din Convenție s-a reținut în

cazul unei persoane condamnată la pedeapsa închisorii pentru comiterea unei

infracțiuni, controlul vizat de art. 5 § 4 din Convenție este inclus în

hotărârea de condamnare (în speță cea pronunțată de prima instanță) capătul de

cerere fiind nefondat; relativ la chestiunea asistării reclamantului de un

apărător din oficiu la audierea din 13 februarie 2012 s-a reținut că acest

capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne.

S-a constatat, de

asemenea, relativ la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, că dreptul

de a fi judecat de o instanță independentă și imparțială a fost respectat,

capătul de cerere fiind nefondat și în mod similar că instanțele au pronunțat

decizii în baza probelor depuse la dosarul cauzei și aduse la cunoștința

reclamantului și apărătorului său. Referitor la pretinsul caracter nepublic al

ședințelor din 26 aprilie 2002 și 27 noiembrie 2002, s-a arătat că nu este

necesar să se stabilească dacă acestea reprezentau ședințe în sensul art. 6 § 1

din Convenție, toate celelalte ședințe în fața Curții Militare de Apel și a

Înaltei Curți de Casație și Justiție (ce dispuneau de jurisdicție deplină

pentru a soluționa chestiunea acuzației penale adusă reclamantului) fiind

publice, capătul de cerere fiind vădit nefondat.

Referitor la

motivarea deciziilor instanțelor naționale instanța europeană a constatat că

acestea s-au axat pe circumstanțele factuale, analizând implicit motivele

invocate de reclamant și elementele constitutive ale infracțiunii; reclamantul

a fost audiat, a putut contesta probele și a putut adresa întrebări martorilor,

capătul de cerere fiind nefondat, cu privire la cazurile de restituire a

bunurilor puse sub sigiliu în timpul percheziției domiciliare Curtea apreciind

că acest aspect urma a se analiza la examinarea capătului de cerere întemeiat

pe art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.

S-a constatat ca

nefondat și capătul de cerere privind pretinsa încălcare a art. 6 § 2 și 3 din

Convenție, neputându-se constata nicio atingere adusă prezumției de nevinovăție

(prin declarația primului-ministru, neadresată publicului și pretinsa campanie

de presă) și dreptului prevăzut de art. 6 din Convenție cu ocazia efectuării

percheziției corporale a reclamantului (efectuată în prezența martorilor,

nerezultând elemente relative la emiterea libertății de acțiune a

reclamantului, percheziția axându-se pe prelevarea urmelor de substanță

fosforescentă și pe întocmirea procesului-verbal, la care reclamantul putea

formula obiecții, examinarea probelor materiale strânse fiind înregistrată de

autorități, aceste aspecte fiind prezentate reclamantului, dezbătute de către

părți și examinate de Tribunalul Militar).

S-a reținut că este

tardiv capătul de cerere privind pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție.

Cu privire la

pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la Convenție s-a constatat că

aceasta subzistă; s-a apreciat că ridicarea obiectelor cu ocazia percheziției

din 2 iulie 2001 a avut temei legal (art. 108 C. proc. pen.) și că în hotărârea

Tribunalului Militar din 7 iulie 2002 s-a reținut că ele nu constituiau probe

sau indicii în cauză. Totodată s-a menționat că instanțele nu au soluționat

cererea de restituire a bunurilor (prin memoriile formulate de reclamant în apel

și recurs), mecanismul legal ce permitea restituirea bunurilor fiind ineficace;

s-a concluzionat că autoritățile nu au menținut un just echilibru între

interesul general și exigențele apărării dreptului reclamantului la respectarea

bunurilor sale.

Referitor la

celelalte încălcări invocate (art. 3, art. 5 § 1 lit. a) și § 4, art. 6 §1, 2

și 3 lit. a) din Convenție) Curtea nu a constatat nicio încălcare a drepturilor

și libertăților garantate de articolele arătate, cererea fiind nefondată.

Având în vedere hotărârea

pronunțată de CEDO, în temeiul art. 408

1

C. proc. pen. revizuentul a

sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, la 12

martie 2012 cu o cerere de revizuire, solicitându-se analizarea cauzei prin

prisma art. 394 lit. a) C. proc. pen., constând în acea că Înalta Curte nu a

avut în vedere soluția de achitare dispusă față de un coinculpat prin admiterea

recursului în anulare, ce produce efecte în mod indirect și față de revizuent.

Referitor la hotărârea pronunțată de CEDO s-a solicitat restituirea bunurilor

puse sub sechestru.

Analizând cererea

prin prisma dispozițiilor art. 408

1

C. proc. pen., se constată că

cererea este nefondată și va fi respinsă, pentru considerentele ce urmează.

Cererea de revizuire

a fost formulată de o persoană cu privire la care Curtea Europeană a constatat

încălcarea unor drepturi reglementate de Convenție, hotărârea CEDO ce constată

aceste încălcări este definitivă, iar cererea de revizuire a fost introdusă în

termenul legal de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii CEDO.

Cea de-a patra

condiție impusă de lege nu este însă îndeplinită.

Astfel, în ceea ce

privește constatarea instanței europene privind încălcarea dispozițiilor art. 5

producerii și în prezent a consecințelor grave ale încălcării drepturilor

prevăzute de Convenție, constatate de CEDO, astfel că procedura specială a

revizuirii prevăzute de art. 408

1

C. proc. pen. nu constituie

remediul eficient înlăturării unor potențiale efecte negative.

Se reține sub acest

aspect că revizuentul a fost condamnat în urma derulării unei proceduri

judiciare ce a respectat exigențele impuse de dispozițiile art. 6 din Convenție

cu privire la care CEDO nu a constatat încălcarea unui drept prevăzut de

convenție, astfel după cum rezultă din hotărârea instanței europene.

Privarea de libertate

cu privire la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că nu a

întrunit exigențele art. 5 § 3 din Convenție a reprezentat-o menținerea

arestării preventive a inculpatului ulterior condamnării de către prima

instanță, situație care nu justifică reformarea hotărârii definitive pronunțată

pe fondul cauzei și nici reluarea judecății fondului, așa cum se solicită prin

cererea de revizuire.

Solicitările și

susținerile cuprinse în cererea de revizuire apar a fi, față de considerațiile

anterior expuse, ca nefondate și vor fi respinse, în speță neconstatându-se

încălcarea unui drept care să impună desființarea unei hotărâri judecătorești.

În ceea ce privește

solicitarea de restituire a bunurilor cu referire la care instanța europeană a

constatat exigența unei violări a art. 1 din Protocolul 1 la Convenție se

reține că nu este îndeplinită condiția prevăzută de lege relativă la

continuarea producerii și în prezent a consecințelor grave ale încălcării

drepturilor prevăzute de Convenție, constatate de CEDO.

Se constată sub acest

aspect că bunurile ridicate de la inculpat și a căror restituire se reclamă nu

au mai putut fi identificate și de asemenea că acestea și-au pierdut valoarea

materială prin trecerea timpului (într-o perioadă de 11 ani de la ridicarea

lor) având în vedere că erau bunuri electronice supuse, evident deprecierii

morale.

Astfel, rezultă cu

evidență împrejurarea că nerestituirea bunurilor din motivele anterior arătate

nu poate fi calificată ca reprezentând o „consecință deosebit de gravă” în

accepțiunea art. 408

1

C. proc. pen., revizuentul nefăcând dovada

contrară.

Referitor la

solicitările circumscrise de către revizuent temeiului de revizuire prevăzut de

art. 394 lit. a) C. proc. pen., capăt de cerere cu privire la care, în

concluziile orale ale apărătorului ales, acesta a solicitat disjungerea cauzei

se constată că acestea nu pot fi primite având în vedere cadrul procesual

special dat de dispozițiile art. 408

1

C. proc. pen. - și de

competența completului de 5 judecători în materie.

Pentru considerentele

ce preced, având în vedere neîndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de

art. 408

1

alin. (1), (2) și (4) C. proc. pen., sub aspectul

nesubzistenței consecințelor grave ale încălcării drepturilor prevăzute de

Convenție și constatate de Curtea Europeană, în temeiul dispozițiilor art. 408

1

alin. (10) C. proc. pen., va fi respinsă ca nefondată cererea de revizuire.

Văzând și dispozițiile

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca

nefondată, cererea de revizuire formulată, în temeiul art. 408

1

C.

proc. pen., de revizuentul B.I. împotriva Deciziei penale nr. 6094 din 22

decembrie 2003, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 990/2003.

Obligă revizuentul la

plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 7 mai 2012.