ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4075/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4075/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 143 din 29

mai 2006 a Tribunalului Alba a fost admisă cererea formulată de petentul M.M.N.

și în temeiul art. 44 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005 a dispus

suspendarea temporară a executării măsurii suspendării dreptului petentului la

libera circulație în străinătate instituită în baza art. 40 lit. b) din aceeași

lege, și a înlocuit-o pentru o perioadă limitată de timp cu măsura restrângerii

dreptului la liberă circulație în străinătate.

În temeiul art. 44 alin. (2) din

Legea nr. 248/2005 a acordat petentului M.M.N. pentru perioada 25 iunie 2006 –

25 septembrie 2006, dreptul de a călători în Germania ca țară de destinație și

în Ungaria și Austria ca țară de tranzit în vederea efectuării unui tratament

medical care nu este posibil pe teritoriul României și fără de care viața și

sănătatea petentului sunt puse în pericol.

În temeiul art. 39 alin. (8) din

Legea nr. 248/2005 a dispus P.C.E.E.P.S. Brașov să restituie petentului M.M.N.

pentru perioada 25 iunie 2006 – 25 septembrie 2006 pașaportul simplu nr. 04689957

după efectuarea mențiunilor corespunzătoare referitoare la perioada și statele

pentru care se aplică măsura restrângerii exercitării dreptului de a călători

în străinătate.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că petentul M.M.N. a fost condamnat prin sentința penală nr. 201/2004 a

Tribunalului Alba, la pedeapsa de 5 ani închisoare, hotărâre definitivă prin

decizia penală nr. 6570/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța a motivat că, potrivit art.

40 lit. b) din Legea nr. 248/2005 exercitarea de către o persoană a dreptului

la libera circulație în străinătate se suspendă în cazul în care persoana a

fost condamnată și are de executat o pedeapsă privativă de libertate, situație

în care se află M.M.N.

Se mai motivează că, potrivit dispozițiilor

art. 44 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, la cererea persoanei împotriva

căreia s-a dispus această măsură poate dispune suspendarea temporară a

executării acesteia și înlocuirea ei pentru o perioadă de timp limitată cu

măsura restrângerii dreptului la libera circulație, dacă persoana urmează să se

deplaseze în străinătate pentru a urma un tratament medical care nu este

posibil pe teritoriul României și fără de care viața sau sănătatea îi este pusă

în mod grav în pericol, prezentând documente doveditoare în acest sens, emise

sau avizate de autoritățile medicale române.

Instanța a reținut că petentul

suferă de neoplasm de colon, afecțiune pentru care s-a dispus amânarea executării

pedepsei închisorii și pentru care petentul a urmat diverse tratamente în

România care nu au dat rezultate.

Se motivează că actele medicale

doveditoare emise de autoritățile medicale române atestă că petentului i s-a

recomandat efectuarea unei intervenții chirurgicale cu viza oncologică –

rezecție sigmoidiană și tratament adjuvant peroperator.

Petentul a fost programat pentru

efectuarea unui tratament după metode terapeutice neutilizate în țară, la

Spitalul Sf. Anna din Loningen – Germania.

Instanța a apreciat, față de actele

depuse la dosarul cauzei, că s-a făcut dovada necesității deplasării petentului

în străinătate potrivit dispozițiilor art. 44 lit. a) din Legea nr. 248/2005 și

înlocuirii măsurii suspendării dreptului la liberă circulație în străinătate cu

măsura restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate, în sensul

permiterii petentului să plece în Germania la tratament.

Prin decizia penală nr. 183/A/2006,

Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondat, apelul Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Serviciul Teritorial Alba

Iulia împotriva sentinței penale nr. 143 din 29 mai 2006 a Tribunalului Alba

care a susținut că petentului nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 44 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 248/2005, de acestea beneficiind doar persoanele

prevăzute la art. 40 lit. d), iar pe de altă parte, nici un act medical nu

atestă situația critică a stării sănătății petentului.

Împotriva deciziei a declarat recurs

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Serviciul

Teritorial Alba Iulia care susține că nu sunt aplicabile prevederile art. 44 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 248/2005 în cauză, că actele medicale depuse la dosar

nu sunt în măsură să susțină permisiunea deplasării petentului la tratament în

străinătate și prin urmare, hotărârile instanțelor sunt greșite, caz de casare

prevăzute de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

Recursul parchetului este fondat

pentru următoarele motive:

Potrivit art. 40 din Legea nr. 248/2005

privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate „Exercitarea

de către o persoană a dreptului la liberă circulație în străinătate se suspendă

numai în următoarele situații:

a) este învinuită sau inculpată

într-o cauză penală și a fost dispusă instituirea unei măsuri preventive în

condițiile Codului de procedură penală;

b) a fost condamnată și are de

executat o pedeapsă privativă de libertate;

c) este internată într-un centru de

reeducare sau într-un institut medical-educativ în condițiile legii penale;

d) nu a respectat măsura

restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate, dispusă

în condițiile prezentei legi.”

Conform art. 41 alin. (2) din aceeași

lege, suspendarea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate încetează

de drept la data la care încetează măsura dispusă în oricare dintre situațiile

prevăzute de art. 40 lit. a) – c), iar potrivit art. 40 alin. (1) din aceeași lege,

în situația prevăzută la art. 40 lit. d), măsura se dispune la solicitarea I.G.P.F.

sau a D.G.P., de către tribunalul în a cărei rază teritorială se află domiciliul

acestei persoane, iar când acesta are domiciliul în străinătate, de către

Tribunalul București pentru o perioadă care nu poate depăși trei ani.

Prevederile art. 39 alin. (3) – (7) și ale art. 41 alin. (1) se aplică în mod

corespunzător.

Dispozițiile legale sus-menționate

fac parte din Capitolul III secțiunea a 3-a a Legii nr. 248/2005 (limitarea

exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate) și reprezintă o

excepție de la art. 2 din aceeași lege, care garantează dreptul cetățenilor la

libera circulație înscris în art. 25 alin. (1) din Constituție, excepție

permisă de art. 3 din aceeași lege.

Potrivit principiilor generale de

interpretare a legilor, excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare a

legilor.

Din examinarea dispozițiilor

cuprinse în art. 38 – art. 44 din aceeași lege, referitoare la limitele

exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate rezultă că există

două măsuri de limitare ale exercitării dreptului la liberă circulație în

străinătate: restrângerea exercitării acestui drept și suspendarea acestui

drept (care vor fi denumite în continuare pentru simplificare „restrângere” și,

respectiv, „suspendare”).

Fiecare din aceste două măsuri are

un conținut specific propriu și un regim juridic și o procedură proprie,

diferențiată, după cum motivele și durata restrângerii exercitării dreptului

sunt diferite de cele ale suspendării dreptului.

Astfel, motivele, conținutul, durata

și regimul instituirii restrângerii este reglementat în principiu la art. 38 – art.

39 din aceeași lege, iar măsura suspendării este reglementată la art. 40 – art.

43 din aceeași lege.

Din conținutul reglementărilor de la

art. 38 – art. 39 din aceeași lege, rezultă că măsura restrângerii este

întotdeauna dispusă de tribunalul în a cărei rază teritorială se află

domiciliul persoanei cu excepția celor domiciliate în străinătate, când competența

aparține Tribunalului București, în termen de 5 zile de la solicitarea D.G.P. sau

după caz, a instituțiilor cu competențe în domeniul apărării, ordinii publice

sau siguranță națională [(art. 39 alin. (1) și (2) din aceeași lege)],

hotărârea fiind supusă apelului și recursului, fiecare în termen de 5 zile.

Spre deosebire de măsura

restrângerii, măsura suspendării exercitării dreptului la liberă circulație,

prevăzută de art. 40 din aceeași lege, operează ope legis cu excepția situației

prevăzute de art. 40 lit. d) din aceeași lege, când suspendarea se dispune

potrivit procedurii reglementată în art. 42 alin. (1) la solicitarea I.G.P.F. sau

a D.G.P., de către tribunalul în a cărei rază teritorială se află domiciliul

acestei persoane pentru o perioadă ce nu poate depăși 3 ani, judecata urmând a

fi făcută în termen de 5 zile  cu apel și recurs în 5 zile ca în cazul

procedurii instituirii restrângerii, care se aplică corespunzător.

Pentru cazul suspendării prevăzut la

art. 40 lit. d) din aceeași lege, adică situația când persoana nu a respectat

măsura restrângerii, dispusă în baza art. 38 din aceeași lege, art. 44 alin.

(1) din aceeași lege, prevede: „La cererea persoanei împotriva căreia s-a

dispus măsura prevăzută la art. 40, în condițiile art. 42, instanța de judecată

care a instituit această măsură poate dispune suspendarea temporară a

exercitării acesteia și înlocuirea acestei măsuri pentru o perioadă limitată de

timp, cu măsura restrângerii dreptului la liberă circulație, cu aplicarea

corespunzătoare a prevederilor art. 39 alin. (3) – (7), în următoarele cazuri:

a) persoana urmează să se deplaseze

în străinătate pentru a urma un tratament medical care nu este posibil pe

teritoriul României și fără de care viața sau sănătatea îi este pusă în mod

grav în pericol, prezentând documente doveditoare în acest sens, emise sau avizate

de autoritățile medicale române;

b) în cazul decesului în străinătate

al soțului sau unei rude de până la gradul IV inclusiv;

c) în alte situații obiective care

necesită prezența temporară a persoanei pe teritoriul altui stat, fără de care

interesele legitime ale acesteia sau ale altui cetățean ar fi în mod grav

afectate.”

Este neîndoielnic că prin formularea

„La cererea persoanei împotriva căreia s-a dispus măsura prevăzută la art. 40

în condițiile art. 42..” se referă exclusiv la cazul de la art. 40 lit. d)

pentru că numai acest caz urmează procedura prevăzută de art. 42 și nu cele de

la art. 40 lit. a) – c) care au un regim aparte.

Astfel, toate cazurile de suspendare

de la art. 40 lit. a) – c) sunt rezultatul unui proces penal, consecința luării

măsurii preventive a unei condamnări sau a unei internări ca urmare a comiterii

unei fapte penale.

Or, în cazul situației suspendării

prevăzute la art. 40 lit. d), aceasta este determinată de nerespectarea

măsurilor de restrângere care se rezolvă, potrivit dispozițiilor art. 39 din aceeași

lege la care face trimitere art. 42 alin. (1) de către instanța civilă de la

nivelul tribunalului, cu apel și recurs la secțiile curții de apel și,

respectiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dacă legiuitorul ar fi înțeles

altfel, ar fi făcut excepție de la competența generală a instanței civile și ar

fi precizat aceasta.

De altfel, aceasta este și practica

instanțelor sesizate potrivit art. 39 alin. (1) și (2) din aceeași lege, în

cazul luării măsurii restrângerii exercitării la liberă circulație în

străinătate.

Așa fiind, este evident că reglementările

art. 44 lit. a), raportat la art. 42 care se referă exclusiv la cazul de

suspendare prevăzut la art. 40 lit. d) din aceeași lege, nu pot fi extrapolate

la cazul de suspendare, prevăzut de art. 40 lit. b) cum au făcut instanțele.

În acest sens sunt și dispozițiile art.

41 alin. (2), potrivit cărora suspendarea exercitării dreptului de liberă

circulație în străinătate încetează de drept la data la care încetează măsura

dispusă în oricare dintre situațiile prevăzute de art. 40 lit. a) – c).

Prin urmare, instanțele penale de

fond și apel au făcut o motivare greșită, nelegală a hotărârilor când au recurs

la prevederile art. 44 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, pentru a hotărî

înlocuirea măsurii prevăzute la art. 40 lit. b) din aceeași lege, când în realitate,

această înlocuire este posibilă numai pentru situația prevăzută de art. 40 lit.

d).

Pe de altă parte, chiar prin absurd,

dacă s-ar face abstracție de considerentele de mai sus, hotărârile ar fi

netemeinice.

Chiar în situația prevăzută de art. 44

lit. a) din aceeași lege, măsura înlocuirii suspendării cu restrângerea poate

fi decisă numai în baza unor documente emise sau avizate de autoritățile

medicale române.

Or, în cauză, acestea lipsesc.

„Recomandarea” de la dosar emană de

la o persoană fizică și prezintă o simplă opinie, nepurtând girul unei

autorități medicale, institut de expertize, clinică etc. Parafele medicilor

aplicate pe act nu au nici o relevanță atâta vreme cât acesta nu a fost

înregistrat oficial.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte apreciază că instanțele care au aplicat dispozițiile Legii nr. 248/2000,

raționând în afara principiilor de interpretare, nu au rezolvat fondul cauzei.

Examinând și din oficiu cauza,

instanța apreciază că există alte motive pentru care instanța penală investită

rămâne competentă să judece cauza.

Astfel, potrivit art. 22 alin. (1)

din Constituție, dreptul la viață, la integritatea fizică și psihică ale

persoanei sunt garantate, iar conform aliniatului 3 pedeapsa cu moartea este

interzisă.

C.A.D.O.L.F. la care România este

parte consfințește de asemenea, dreptul la viață în articolul 2, potrivit

căruia „Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea

nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat decât în executarea unei sentințe

capitale pronunțată de un tribunal în cazul în care infracțiunea este

sancționată cu această pedeapsă prin lege.”

Așa cum s-a arătat, pedeapsa cu

moartea este interzisă în România.

Petentul se află în situația în care

a fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani închisoare, aplicată prin sentința

penală nr. 201/2004 a Tribunalului Alba, iar prin sentința penală definitivă nr.

307 din 19 februarie 2005 a aceluiași tribunal, în baza art. 453 lit. a) C. proc.

pen., i-a fost amânată executarea pedepsei pe o perioadă de 10 luni. Această

hotărâre se întemeiază pe raportul de expertiză medico-legală nr. 3515/V/91 din

6 decembrie 2005 al S.M.L. Alba Iulia care a concluzionat că, M.M.N. suferă de

Angor de effort, insuficiență ventriculară stânga, aritmie extrasistolică,

hipertensiune arterială, polip sigmoidian malignizat operat recidivat,

confirmat malign prin examen histopatologic, afecțiuni care nu pot fi tratate

în rețeaua sanitară a A.N.P., acestea necesitând tratamente complexe în

secțiile de cardiologie și oncologie și rețeaua Ministerului Sănătății.

În prezenta cauză, în sprijinul

cererii de înlocuire a măsurii suspendării exercitării dreptului la libera

circulație în străinătate cu măsura restrângerii acestui drept, condamnatul a

prezentat un act intitulat „Recomandare” semnat de prof. dr. T.B., medic primar

chirurg la Spitalul Clinic Colțea, secția oncologie, neînregistrat, care

apreciază că intervenția chirurgicală trebuie efectuată de urgență, în

străinătate, unde există posibilitatea unor procedee de tratament oncologic

care în țară nu se efectuează.

În raport de această situație, în

cererea sa, condamnatul a susținut că fără intervenția medicală în Spitalul Sf.

Anna, din Loningen, Germania unde a primit acceptul de a fi tratat, viața lui

este pusă în pericol.

Așa cum s-a arătat, condamnatul se

află în situația reglementată în Titlul III al Părții speciale a Codului de

procedură penală, referitoare la executarea hotărârilor penale capitolul III

secțiunea II art. 453 lit. a) referitor la amânarea executării pedepsei închisorii.

Este neîndoielnic că regulile

privind executarea hotărârilor penale sunt norme procedural penale de strictă

interpretare și aplicare.

Situația în care pretinde

condamnatul că se află, având viața în pericol fără intervenție medicală în

străinătate, nu este reglementată de lege. Nici Codul de procedură penală, nici

Legea nr. 248/2005 în art. 40 lit. a) – c) care fac trimitere la legea penală,

nici art. 44 din aceeași lege, care face trimitere la o procedură civilă de

modificare a limitării exercitării dreptului la liberă circulație în

străinătate nu oferă o cale de rezolvare a unei atare situații.

Totuși, așa cum se procedează în

practica curentă a C.E.D.O. dar și în practica instanțelor române, când este

vorba de drepturile fundamentale cum este dreptul la viață, este necesară

asigurarea efectivă, realizarea faptică a acestui drept, acesta fiind scopul

Constituției și al Convenției.

Prin urmare, chiar în lipsa unor

dispoziții procedurale, când scopul urmărit este realizarea dreptului la viață,

chiar dacă legea nu reglementează concret, este rezonabil ca magistratul chemat

să judece o astfel de chestiune să caute calea necesară pentru asigurarea

efectivă a dreptului în cadrul procesual-penal de la stadiul în care se află

cauza, executarea hotărârii penale.

Așa cum s-a arătat, petentul este

condamnat la 5 ani închisoare și reclamă că afecțiunile oncologice dovedite

prin raportul de expertiză medico-legală îi pun viața în pericol grav fără

intervenția medicală într-o clinică din Germania unde are asigurat tratament.

În acest sens a produs un indiciu,

respectiv actul de la dosar 126, numit „Recomandare”.

Dacă situația ar fi reală și

condamnatului nu i s-ar permite tratarea în condițiile pe care și le poate

asigura în străinătate ar însemna a se încălca grav prevederile art. 22 alin.

(1) și (3) din Constituție și ale art. 2 din Convenția referitoare la dreptul

la viață al unei persoane, întrucât condamnarea la 5 ani închisoare ar echivala

cu pedeapsa cu moartea.

Ceea ce face în prezent ca

garantarea dreptului la viață în condițiile prezentei cauze să nu fie efectivă ar

fi dispozițiile art. 44 lit. a) din Legea nr. 248/2005 care restrânge dreptul

persoanelor aflate în situația de a-și salva viața prin deplasarea în

străinătate la tratamentul medical care nu este posibil în România, la cazul persoanelor

aflate în situația prevederilor art. 40 lit. d), persoane care n-au respectat

măsura restrângerii dispusă în condițiile art. 38 din aceeași lege, pentru

persoanele aflate în cazul prevăzut de art. 40 lit. b) cum este condamnatul în

cauză, legea neprevăzând posibilitatea înlocuirii măsurii suspendării de exercitare

a dreptului la liberă circulație în străinătate cu măsura restrângerii acestui

drept la stricta deplasare pentru tratament medical ca în cazul prevăzut de art.

44 alin. (1) lit. a) raportat la art. 40 lit. d) din aceeași lege.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 453

C. proc. pen., nu oferă nici acestea calea rezolvării cererii condamnatului.

Așa fiind, Înalta Curtea apreciază

că pentru o legală rezolvare a cauzei, instanța de fond ar fi trebuit să

sesizeze Curtea Constituțională potrivit art. 23 alin. (2) și (4) din Legea nr.

47/1992, aceasta fiind singura în măsură să aprecieze, în ce măsură prevederile

art. 44 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005 sunt compatibile cu

prevederile art. 22 alin. (1) și (2) din Constituție prin restrângerea

aplicării ei la cazul prevăzut la art. 40 lit. d) din aceeași lege.

În măsura în care Curtea

Constituțională, prin soluția dată ar fi apreciat că prevederile art. 44 alin.

(1) lit. a) sunt aplicabile în realizarea garanției prevăzute în art. 22 din

Constituție, instanța de fond ar fi trebuit să lămurească prin expertiză

medico-legală situația sănătății condamnatului, întrucât în procesul penal,

potrivit art. 116 și urm. C. proc. pen., aceasta este mijlocul de probă care

trebuie administrat în vederea clarificări împrejurării de natura celei din cauză,

prin aceasta putându-se realiza și exigența Legii nr. 248/2005 care la art. 44 lit.

a) obligă la prezentarea unor acte provenind de la autorități medicale române.

Nu în ultimul rând ar fi trebuit verificată

împrejurarea dacă persoana condamnată are asigurate mijloacele materiale,

disponibilitatea și aptitudinea instituției sanitare din străinătate de a trata

eficient afecțiunile care pun în pericol viața unei persoane condamnate în

Româna.

Toate aceste chestiuni trebuie

lămurite pentru că numai în acest mod poate fi înlăturată suspiciunea că

inculpatul, condamnat pentru fapte grave nu încearcă să se sustragă răspunderii

penale.

Așa fiind, Înalta Curte, în baza art.

385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursul

Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva hotărârilor atacate,

pe care le va casa și va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Alba, cu

respectarea criticilor arătate în motivare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Serviciul

Teritorial Alba Iulia împotriva deciziei penale nr. 183/ A din 8 iunie 2006 a

Curții de Apel Alba Iulia.

Casează decizia atacată și sentința

penală nr. 143 din 29 mai 2006 a Tribunalului Alba și trimite cauza spre

rejudecare la Tribunalul Alba.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

23 iunie 2006.