ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2516/2007

Asupra recursului de față, constată:

Prin cererea notificată sub nr.

563/2001 al BEJ D., I. și C., petentele N.F. și T.P. au cerut acordarea de

măsuri reparatorii pentru imobilul: construcție și 551 mp teren situat în str. S.

nr. 117 B, imobil care a aparținut autorului lor T.E., care l-a dobândit în

baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 342239/1935 de secția

notarială a fostului Tribunal Ilfov și de care a fost deposedat în mod abuziv

de stat în anul 1984, invocând incidența dispoziției Legii nr. 10/2001.

Prin dispoziția nr. 4075 din 15

martie 2005 primarul municipiului București a respins notificarea motivat de

faptul că până la termenul prevăzut de lege, 1 iulie 2003, petentele nu au

depus acte care să ateste dreptul de proprietate al autorilor și calitatea lor

de moștenitoare.

Prin cererea înregistrată la 2 iunie

2005 petentele au cerut anularea dispoziției, admiterea cererii și acordarea de

măsuri reparatori cu mențiunea că au depus, sub nr. 2184 din 19 octombrie 2001,

actele solicitate de emitentul dispoziției.

Prin sentința civilă nr. 346 din 13

martie 2006 Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis cererea, a

anulat dispoziția mai sus arătată și a obligat pe pârâtul Primăria municipiului

București să facă reclamantelor o ofertă de restituire prin echivalent, la

valoarea de circulație, pentru imobilul compus din 535 mp teren și 109,09 mp construcție

situat în București.

În motivarea sentinței instanța a reținut că

reclamantele au dovedit că autorul lor T.E. a dobândit în proprietate imobilul

în litigiu în baza contractului autentificat sub nr. 342239/1935 și transcris sub

nr. 212111/1935 de fostul Tribunal Ilfov iar cu certificatele de moștenitor nr.

1205 din 20 decembrie 1976 și nr. 75 din 27 august 2001 calitatea lor de

moștenitoare după defuncții T.E. și E.T.

Cum imobilul în litigiu, conform înscrisurilor

existente la dosarul întocmit în baza notificării a fost expropriat de stat

prin Decretul nr. 45 din 3 februarie 1986 (poz.7 anexa 1) și cum, ulterior, construcția

a fost demolată iar, în prezent, terenul este ocupat caz în care restituirea în

natură nu mai este posibilă, instanța a apreciat că, în baza art. 22 și art. 23

din Legea nr. 10/2001 pârâtul trebuie să ofere reclamantelor măsuri reparatorii

prin echivalent.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

pârâtul municipiului București susținând că atâta timp cât reclamantele nu au

depus înscrisurile care să le ateste calitatea de persoane îndreptățite la

despăgubire în termenul de 18 luni prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001

sau până la data soluționării notificării, aceste dovezi nu mai puteau fi

prezentate instanței de judecată, caz în care contestația formulată se impunea

a fi respinsă.

Prin decizia civilă nr. 565/A din 23 octombrie

2006, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul municipiul

București.

În motivarea deciziei instanța a

reținut că apărarea pârâtului nu poate fi primită întrucât entitatea

deținătoare are obligația de a verifica cererile care îi sunt notificate și,

chiar și în ipoteza în care reclamantele nu ar fi atașat notificării actele

doveditoare, apelantul avea obligația să le solicite în măsura în care aprecia

că îi sunt necesare în vederea fundamentării decizie emise.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul primarul București invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În motivarea recursului reiterează

apărarea potrivit căreia atâta timp cât reclamantele nu au prezentat în procedură

administrativă actele doveditoare ale calității lor și ale dreptului de proprietate

dispoziția contestată a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale.

Apreciază recurenta că astfel de

înscrisuri, potrivit art. 22 din lege, pot fi prezentate de persoana

îndreptățită numai în procedura administrativă, în fața primarului și în termenul

prevăzut de lege, prelungit până la data de 1 iulie 2003, după această dată

fiind decăzută din dreptul de a mai propune astfel de probe, caz în care, numai

printr-o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor legale menționate,

instanțele de fond au primit și au dat relevanță juridică unor astfel de probe,

cu consecința anulării dispoziției contestate.

Analizând criticile formulate de pârât,

Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:

În interpretarea dată de recurentă

dispozițiilor art. 22 din legea menționată, prezentarea de către persoana

îndreptățită a dovezilor cu privire la dreptul de proprietate se poate face

numai în faza procedurii administrative și numai până la termenul de 1 iulie

2003 prevăzut de Legea nr. 10/2001, iar primirea unor astfel de dovezi este

atributul exclusiv al primarului, ele neputând fi prezentate și primite în faza

jurisdicțională de către judecătorii învestiți cu soluționarea contestațiilor

formulate împotriva deciziilor emise de primar.

Interpretarea dată de pârâtă

dispozițiilor legale menționate este greșită.

Reglementarea prin legea specială a

unei proceduri administrative a avut ca scop realizarea interesului urmărit de

legiuitor, anume soluționarea cu celeritate și într-un termen rezonabil,

eventual prin conciliere, a cererilor formulate de persoanele îndreptățite

pentru bunurile de care au fost deposedate, în mod abuziv, de statul comunist,

respectiv, repararea într-un termen cât mai scurt a prejudiciului suferit de

acestea.

În scopul finalizării procedurii

administrative într-un termen rezonabil legiuitorul a impus părților implicate

îndeplinirea, în anumite termene, a unor obligații, printre care, pentru

persoana îndreptățită, a obligației de a depune acte doveditoare ale dreptului

său de proprietate iar, pentru unitatea deținătoare a bunului, a obligației de

a răspunde, printr-o decizie sau dispoziție cu privire la cererea care i-a fost

notificată.

Pentru nerespectarea de către

persoana îndreptățită, în faza procedurii administrative, a obligației de a

depune astfel de acte legiuitorul nu a instituit vreo sancțiune, consecința

firească a unei astfel de conduite adoptată în mod nejustificat de către

persoana îndreptățită atrăgând respingerea cererii.

În procedura administrativă, în

soluționarea cererilor, unitatea deținătoare este însă în drept să aprecieze

asupra caracterului nejustificat al persoanei îndreptățite de a prezenta astfel

de înscrisuri, știut fiind că, deși constituie o probă exactă și fidelă a

raportului juridic pe care îl constată, înscrisurile, cu trecerea anilor, se

degradează sau pot fi pierdute ori distruse. Totodată, unitatea deținătoare

este în drept să coroboreze acest fapt cu celelalte dovezi, inclusiv cu cele

care atestă faptul preluării de către stat de bunului revendicat și persoana

care a fost deposedată, înscrisuri care, cum este și cazul în speța dedusă

judecății, se găseau în posesia sa, având și posibilitatea ca, în măsura în

care existau neclarități, să convoace persoana îndreptățită pentru a cere

lămuriri și a stabili împrejurările de fapt în care s-a realizat exproprierea.

În acest context al analizei, se

impune a se observa că, în complinirea dificultății prezentării de către

persoanele îndreptățite a unor astfel de înscrisuri probatorii cu privire la

raporturile juridice intervenite în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

sau chiar anterior datei 6 martie 1945, ulterior, legiuitorul a statuat prin

dispozițiile art. 24 alin. (1) (în redactarea actuală), că în absența unor

probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se

prezumă a fi cea recunoscută în actele prin care s-a dispus sau executat măsura

preluării abuzive de către stat.

Totodată, este de menționat că, în

scopul evitării interpretări restrictive a dispoziției art. 22 din legea nr.

10/2001 (în redactarea inițială), interpretare realizată și invocată și de

către pârâtă, și dată fiind dificultatea reală a procurării actelor doveditoare

ale drepturilor pretinse, legiuitorul a adus amendamente și acestei dispoziții,

mai întâi prelungind termenul de depunere a actelor pentru ca, mai apoi, să

dispună, mod expres, că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate (..)

și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire

decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării

notificării”.

Odată declanșată procedura judiciară

cu privire la modul de soluționare a unor astfel de cereri în procedura

administrativă, judecătorul este în drept să verifice toate aspectele de fapt

și de drept ale pricinii și să încuviințeze ori, în condițiile art. 129 C.

proc. civ., să ordone probatoriile pe care le găsește necesare pentru a preveni

orice greșeală în aflarea adevărului.

Așa fiind, primirea de către

judecător și a altor dovezi decât cele administrate în procedura administrativă

reprezintă un exercițiu firesc al atribuțiilor ce-i sunt conferite prin lege,

caz în care criticile formulate de pârât cu privire la pretinsul exces de

putere săvârșit de către judecătorii fondului, ca urmare a interpretării și

aplicării greșite a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 (art. 23 în

actuala redactare a legii), nu pot fi primite.

Pentru considerentele de fapt

arătate recursul dedus judecății de pârâtă se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de municipiul București prin primarul

general împotriva deciziilor civile nr. 565 /A din 23 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul să plătească intimatelor-contestatoare 700 lei

cheltuieli de judecată din recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2007.