ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8859/2006

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 867 din 11 octombrie 2004 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondată contestația formulată de reclamanta L.A. împotriva pârâților R.A.P.P.S., S.R.P. V. Cluj, Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul local Cluj-Napoca, având ca obiect anularea deciziei nr. 362 din 25 noiembrie 2003 emisă de directorul general al R.A.P.P.S., prin care a fost respinsă notificarea formulată de reclamantă în vederea restituirii în natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, compus din teren și construcții, trecut în C.F. nr. 8950. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, deși cu actele de stare civilă depuse la dosar, reclamanta a dovedit că este moștenitoarea numitei L.A., născută B., nu a dovedit în schimb care este titlul în baza căruia aceasta din urmă a dobândit proprietatea supra imobilului revendicat. Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta. Prin încheierea nr. 5907 din 5 iulie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a dispus strămutarea judecării apelului de la Curtea de Apel București la Curtea de Apel Suceava. Prin decizia civilă nr. 21 din 28 februarie 2006, Curtea de Apel Suceava, secția civilă, a admis apelul, a schimbat în tot sentința, a admis în parte acțiunea, a desființat decizia nr. 362 din 25 noiembrie 2003 emisă de R.A.P.P.S., a obligat pe pârâtele A.P.A.P.S.

RA. și S.R.P.V. Cluj să restituie reclamantei în natură imobilul, a dispus radierea din C.F. Cluj Napoca a dreptului de proprietate a Statului român și a dreptului de administrare al pârâților și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei și a respins ca prematur formulat capătul de cerere în revendicare imobiliară. Pentru a decide astfel, curtea a reținut următoarea situație de fapt: L.A., născută B., a decedat la data de 16 martie 1979, lăsând ca unică moștenitoare pe reclamantă. Conform mențiunilor din C.F. Cluj Napoca și adresei nr. 13267 din 23 noiembrie 1959 eliberată de fosta întreprindere de Locuințe și localuri Cluj imobilele din menționata C.F. au fost proprietatea numitei L.A., născută B. Aplicând dispozițiile art. 17 și art. 30 din Decretul nr. 115/1938 curtea de apel a constatat că mențiunea din C.F.

face dovada indubitabilă a faptului că autoarea reclamantei a avut calitatea de proprietară a imobilului, nemaifiind necesare alte dovezi, așa cum a reținut prima instanță. Cum reclamanta este moștenitoarea fostei proprietare, are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, conform art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv la restituirea în natură a imobilului. În baza art. 34 alin. (1) pct. 1 și 3 din Decretul-lege nr. 115/1938 curtea a dispus radierea din C.F. a dreptului de proprietate al Statului Român și a dreptului de administrare al pârâtelor și întabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta L.A., pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Suceava și pârâta R.A.P.P.S. 1. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Suceava critică decizia pentru nelegalitate, sub două aspecte: 1.1.Recurentul susține, pe de o parte, că în mod greșit s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, câtă vreme nu s-a făcut dovada existentei unui acord de voință în baza căruia autoarea reclamantei a primit dreptul de proprietate asupra imobilului. În același timp, instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 32 alin. (2) din același act normativ, potrivit cărora, dacă un drept se radiază din cartea funciară, se prezumă că un asemenea drept nu există, or în cartea funciară nu mai figurează înscris dreptul de proprietate al autoarei reclamantei, ci al statului.

De asemenea nu s-a ținut seama de dispozițiile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 și nici de dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, care conține prevederi exprese în legătură cu documentația care trebuie depusă în vederea dovedirii dreptului de proprietate. 1.2. Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut atunci când a dispus și restituirea în natură a imobilului, în condițiile în care entitatea învestită cu soluționarea notificării nu a fost învestită și cu o astfel de cerere. În drept, recurentul invocă dispozițiile art. 304 apct. 9 și 6 C proc. civ. 2.Recurenta R.A.P.P.S. invocă în cererea sa următoarele motive: 2.1.Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta critică, în realitate, greșita reținere a situație de fapt cu privire la calitatea de proprietară a autoarei reclamantei asupra imobilului în discuție, precum și greșita aplicare a dispozițiilor Decretul-lege nr. 115/1938, care și-a încetat aplicabilitatea la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996. Recurenta susține că dovada identității dintre imobilul solicitat și cel care a aparținut autoarei reclamantei se putea face doar prin autorizația de construire cu planurile anexă ori printr-o expertiză de specialitate. 2.2.Hotărârea este dată fără temei legal ori a fost dată sau încălcarea ori aplicarea greșită a legii. Astfel, cu toate că a respins ca prematur formulat capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, instanța a obligat-o pe pârâtă să-1 restituie deși, potrivit legii, nu putea decât să o oblige la emiterea unei noi decizii.

Recurenta mai susține că, la data preluării, imobilul era bun comun al soților L. conform art. 4 din Decretul nr. 32/1954, așa încât reclamanta nu a făcut dovada calității de moștenitor decât pentru ½ din imobil, care i-ar fi revenit fostei proprietare. În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. 3.Reclamanta a criticat decizia în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că aceasta conține motive contradictorii și străine de natura pricinii. Astfel, instanța a respins capătul de cerere în revendicare, cu motivarea că abia după rezolvarea definitivă și irevocabilă a situației juridice a imobilului, va putea fi promovată o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., dacă imobilul va fi deținut de altcineva decât adevăratul proprietar.

Or, acest considerent intră în contradicție cu celelalte considerente, din care rezultă că pârâta R.A.P.P.S., în calitate de deținătoare a imobilului, trebuie să-1 restituie în natură reclamantei. Acest considerent este și străin de natura pricinii deoarece introduce în ecuație elemente pe care reclamanta nu le-a avut în vedere, respectiv posibilitatea ca, după finalizarea procesului, imobilului să ajungă în posesia altor persoane, față de care o eventuală acțiune în revendicare ar fi posibilă. În concluzie, nu se poate pune problema respingerii unui capăt de cerere care a fost soluționat în întregime în favoarea reclamantei. Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei și înlăturarea din dispozitiv a prevederii privind respingerea ca prematur a capătului de cerere în revendicare imobiliară.

Recursurile declarate de pârâți vor fi respinse, pentru următoarele considerente: 1. Instanța de apel a reținut în mod legal că reclamanta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul art. 4 alin. (2) al Legii nr. 10/2001. Astfel, instanța a reținut că imobilul a figurat înscris în cartea funciară pe numele autoarei reclamantei ceea ce, în condițiile art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938 aplicabil la acea dată, a fost considerat ca făcând dovada dreptului de proprietate. Faptul că, ulterior, în cartea funciară a fost înscris dreptul de proprietate al statului român s-a datorat naționalizării imobilului în baza Decretul nr. 92/1950, tocmai această operațiune fiind cea care a creat pentru reclamantă premisele solicitării de măsuri reparatorii în temeiul Legii speciale nr. 10/2001.

Dispozițiile acestei legi au fost corect aplicate, cu atât mai mult cu cât, și în lipsa dovezilor cu extrasele de carte funciară, art. 24 din legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive. 2. Cum atât în cartea funciară, cât și în actul de naționalizare, respectiv în lista-anexă la Decretul nr. 92/1050 a figurat doar L.A., bunica reclamantei, în mod corect instanța a stabilit, ca situație de fapt, că imobilul a aparținut exclusiv acesteia.

Situația de fapt nu poate fi reapreciată în recurs prin reanalizarea probelor, iar faptul că imobilul ar fi aparținut și bunicului reclamantei nu ar fi de natură să conducă la o altă soluție, nici chiar în ipoteza că după acesta ar exista și alți moștenitori, care nu au formulat notificare, având în vedere dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. 3.în ceea ce privește obligarea pârâtelor la restituirea în natură a imobilului, aceasta este măsura legală prevăzută de art. 9 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care instanța a ajuns la concluzia că entitatea notificată pentru restituirea în natură a imobilului a respins fără temei solicitarea. Această cerere a fost formulată expres atât în cuprinsul notificării, cât și în petitul cererii de chemare în judecată, astfel încât nu se poate reține că instanța s-ar fi pronunțat plus petita.

Pentru aceste considerente, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de cei doi pârâți împotriva deciziei. Recursul reclamantei este fondat și va fi admis, pentru următorul motiv. Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a contestat modul în care i-a fost soluționată notificarea și a solicitat obligarea pârâților la restituirea în natură, în deplină posesie și pașnică folosință a imobilului din Cluj Napoca. Cu privire la acest capăt de cerere instanța s-a pronunțat pe de o parte în sensul admiterii, iar pe de altă parte în sensul respingerii ca prematur formulat. În realitate, reclamanta a solicitat restituirea imobilului în natură, ca măsură reparatorie la care s-a considerat îndreptățită în temeiul Legii nr. 10/2001 și pe care a înțeles să o valorifice pe calea contestației, în condițiile în care notificarea i-a fost respinsă.

În atare situație, considerentele instanței de apel referitoare la acțiunea în revendicare, la prematuritatea acesteia și la posibilitatea intentării unei atare acțiuni în situația în care terțe persoane ar intra ulterior în posesia imobilului sunt străine de natura pricinii. Aceste considerente se reflectă și în dispozitivul hotărârii, care conține prevederi contradictorii, ce ar putea crea dificultăți cu prilejul executării. În baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și art. 312 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul reclamantei, va modifica decizia și va înlătura din dispozitiv mențiunea referitoare la respingerea ca prematur a capătului de cerere în revendicare; va menține celelalte dispoziții ale deciziei.

În baza art. 247 C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga pe recurenții-pârâți la plata sumei de 3570 RON cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă, reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul formulat de reclamanta L.A. împotriva deciziei civile nr. 21 din 28 februarie 2006 a Curții de Apel Suceava. Modifică în parte decizia în sensul că înlătură dispoziția referitoare la respingerea ca prematur formulat a capătului de cerere privind revendicarea imobiliară. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții: Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Suceava și RA A.P.A.P.S. împotriva aceleiași decizii. Obligă pe recurenții-pârâți la plata sumei de 3570 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2006.