ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8859/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8859/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 867 din 11 octombrie 2004 Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a respins ca nefondată contestația formulată de reclamanta L.A.

împotriva pârâților R.A.P.P.S., S.R.P. V. Cluj, Statul român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Consiliul local Cluj-Napoca, având ca obiect anularea

deciziei nr. 362 din 25 noiembrie 2003 emisă de directorul general al

R.A.P.P.S., prin care a fost respinsă notificarea formulată de reclamantă în

vederea restituirii în natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, compus din

teren și construcții, trecut în C.F. nr. 8950.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanta nu a făcut dovada

dreptului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, în condițiile art.

22 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, deși cu

actele de stare civilă depuse la dosar, reclamanta a dovedit că este

moștenitoarea numitei L.A., născută B., nu a dovedit în schimb care este titlul

în baza căruia aceasta din urmă a dobândit proprietatea supra imobilului

revendicat.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta.

Prin încheierea nr.

5907 din 5 iulie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a dispus strămutarea judecării apelului de la Curtea

de Apel București la Curtea de Apel Suceava.

Prin decizia

civilă nr. 21 din 28 februarie 2006, Curtea de Apel Suceava, secția civilă, a

admis apelul, a schimbat în tot sentința, a admis în parte acțiunea, a

desființat decizia nr. 362 din 25 noiembrie 2003 emisă de R.A.P.P.S., a obligat

pe pârâtele A.P.A.P.S. RA. și S.R.P.V. Cluj să restituie reclamantei în natură

imobilul, a dispus radierea din C.F. Cluj Napoca a dreptului de proprietate a

Statului român și a dreptului de administrare al pârâților și înscrierea

dreptului de proprietate al reclamantei și a respins ca prematur formulat

capătul de cerere în revendicare imobiliară.

Pentru a

decide astfel, curtea a reținut următoarea situație de fapt:

L.A., născută B., a

decedat la data de 16 martie 1979, lăsând ca unică moștenitoare pe reclamantă.

Conform

mențiunilor din C.F. Cluj Napoca și adresei nr. 13267 din 23 noiembrie 1959

eliberată de fosta întreprindere de Locuințe și localuri Cluj imobilele din

menționata C.F. au fost proprietatea numitei L.A., născută B.

Aplicând dispozițiile

art. 17 și art. 30 din Decretul nr. 115/1938 curtea de apel a constatat că

mențiunea din C.F. face dovada indubitabilă a faptului că autoarea reclamantei

a avut calitatea de proprietară a imobilului, nemaifiind necesare alte dovezi,

așa cum a reținut prima instanță.

Cum reclamanta este

moștenitoarea fostei proprietare, are calitatea de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii, conform art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) și art. 9 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, respectiv la restituirea în natură a imobilului.

În baza art. 34 alin.

(1) pct. 1 și 3 din Decretul-lege nr. 115/1938 curtea a dispus radierea din

C.F. a dreptului de proprietate al Statului Român și a dreptului de

administrare al pârâtelor și întabularea dreptului de proprietate în favoarea

reclamantei.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamanta L.A., pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin

D.G.F.P. Suceava și pârâta R.A.P.P.S.

Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Suceava critică decizia pentru

nelegalitate, sub două aspecte:

1.1.Recurentul

susține, pe de o parte, că în mod greșit s-a făcut aplicarea dispozițiilor art.

17 din Decretul-lege nr. 115/1938, câtă vreme nu s-a făcut dovada existentei

unui acord de voință în baza căruia autoarea reclamantei a primit dreptul de

proprietate asupra imobilului.

În același timp,

instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 32 alin. (2) din același

act normativ, potrivit cărora, dacă un drept se radiază din cartea funciară, se

prezumă că un asemenea drept nu există, or în cartea funciară nu mai figurează

înscris dreptul de proprietate al autoarei reclamantei, ci al statului.

De asemenea nu s-a

ținut seama de dispozițiile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 și nici de

dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, care conține prevederi exprese în

legătură cu documentația care trebuie depusă în vederea dovedirii dreptului de

proprietate.

1.2. Instanța

a acordat mai mult decât s-a cerut atunci când a dispus și restituirea în

natură a imobilului, în condițiile în care entitatea învestită cu soluționarea

notificării nu a fost învestită și cu o astfel de cerere.

În drept, recurentul

invocă dispozițiile art. 304 apct. 9 și 6 C proc. civ.

2.Recurenta

R.A.P.P.S. invocă în cererea sa următoarele motive:

2.1.Hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii.

În

dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta critică, în realitate, greșita

reținere a situație de fapt cu privire la calitatea de proprietară a autoarei reclamantei

asupra imobilului în discuție, precum și greșita aplicare a dispozițiilor

Decretul-lege nr. 115/1938, care și-a încetat aplicabilitatea la data intrării

în vigoare a Legii nr. 7/1996.

Recurenta susține că

dovada identității dintre imobilul solicitat și cel care a aparținut autoarei

reclamantei se putea face doar prin autorizația de construire cu planurile

anexă ori printr-o expertiză de specialitate.

2.2.Hotărârea este

dată fără temei legal ori a fost dată sau încălcarea ori aplicarea greșită a legii.

Astfel, cu toate că a

respins ca prematur formulat capătul de cerere având ca obiect revendicarea

imobilului, instanța a obligat-o pe pârâtă să-1 restituie deși, potrivit legii,

nu putea decât să o oblige la emiterea unei noi decizii.

Recurenta mai susține

că, la data preluării, imobilul era bun comun al soților L. conform art. 4 din

Decretul nr. 32/1954, așa încât reclamanta nu a făcut dovada calității de

moștenitor decât pentru ½ din imobil, care i-ar fi revenit fostei

proprietare.

În drept,

recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

3.Reclamanta a

criticat decizia în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că aceasta

conține motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Astfel,

instanța a respins capătul de cerere în revendicare, cu motivarea că abia după

rezolvarea definitivă și irevocabilă a situației juridice a imobilului, va

putea fi promovată o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.

480 C. civ., dacă imobilul va fi deținut de altcineva decât adevăratul

proprietar.

Or, acest

considerent intră în contradicție cu celelalte considerente, din care rezultă

că pârâta R.A.P.P.S., în calitate de deținătoare a imobilului, trebuie să-1

restituie în natură reclamantei.

Acest considerent

este și străin de natura pricinii deoarece introduce în ecuație elemente pe

care reclamanta nu le-a avut în vedere, respectiv posibilitatea ca, după

finalizarea procesului, imobilului să ajungă în posesia altor persoane, față de

care o eventuală acțiune în revendicare ar fi posibilă.

În concluzie, nu se

poate pune problema respingerii unui capăt de cerere care a fost soluționat în

întregime în favoarea reclamantei.

Recurenta solicită

admiterea recursului, modificarea deciziei și înlăturarea din dispozitiv a

prevederii privind respingerea ca prematur a capătului de cerere în revendicare

imobiliară.

Recursurile declarate

de pârâți vor fi respinse, pentru următoarele considerente:

1.

Instanța de apel a reținut în mod legal că

reclamanta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul art. 4

alin. (2) al Legii nr. 10/2001.

Astfel, instanța a

reținut că imobilul a figurat înscris în cartea funciară pe numele autoarei

reclamantei ceea ce, în condițiile art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938

aplicabil la acea dată, a fost considerat ca făcând dovada dreptului de

proprietate.

Faptul că, ulterior,

în cartea funciară a fost înscris dreptul de proprietate al statului român s-a

datorat naționalizării imobilului în baza Decretul nr. 92/1950, tocmai această

operațiune fiind cea care a creat pentru reclamantă premisele solicitării de

măsuri reparatorii în temeiul Legii speciale nr. 10/2001.

Dispozițiile acestei

legi au fost corect aplicate, cu atât mai mult cu cât, și în lipsa dovezilor cu

extrasele de carte funciară, art. 24 din legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că existența și întinderea

dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ de

autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.

cartea funciară, cât și în actul de naționalizare, respectiv în lista-anexă la

Decretul nr. 92/1050 a figurat doar L.A., bunica reclamantei, în mod corect

instanța a stabilit, ca situație de fapt, că imobilul a aparținut exclusiv

acesteia.

Situația de

fapt nu poate fi reapreciată în recurs prin reanalizarea probelor, iar faptul

că imobilul ar fi aparținut și bunicului reclamantei nu ar fi de natură să

conducă la o altă soluție, nici chiar în ipoteza că după acesta ar exista și

alți moștenitori, care nu au formulat notificare, având în vedere dispozițiile

art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

3.în ceea ce

privește obligarea pârâtelor la restituirea în natură a imobilului, aceasta

este măsura legală prevăzută de art. 9 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în

care instanța a ajuns la concluzia că entitatea notificată pentru restituirea

în natură a imobilului a respins fără temei solicitarea.

Această cerere a fost

formulată expres atât în cuprinsul notificării, cât și în petitul cererii de

chemare în judecată, astfel încât nu se poate reține că instanța s-ar fi

pronunțat plus petita.

Pentru aceste

considerente, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de cei doi pârâți

împotriva deciziei.

Recursul reclamantei

este fondat și va fi admis, pentru următorul motiv.

Prin cererea de

chemare în judecată reclamanta a contestat modul în care i-a fost soluționată

notificarea și a solicitat obligarea pârâților la restituirea în natură, în

deplină posesie și pașnică folosință a imobilului din Cluj Napoca.

Cu privire la acest

capăt de cerere instanța s-a pronunțat pe de o parte în sensul admiterii, iar

pe de altă parte în sensul respingerii ca prematur formulat.

În realitate,

reclamanta a solicitat restituirea imobilului în natură, ca măsură reparatorie

la care s-a considerat îndreptățită în temeiul Legii nr. 10/2001 și pe care a

înțeles să o valorifice pe calea contestației, în condițiile în care

notificarea i-a fost respinsă.

În atare situație,

considerentele instanței de apel referitoare la acțiunea în revendicare, la

prematuritatea acesteia și la posibilitatea intentării unei atare acțiuni în

situația în care terțe persoane ar intra ulterior în posesia imobilului sunt

străine de natura pricinii.

Aceste

considerente se reflectă și în dispozitivul hotărârii, care conține prevederi

contradictorii, ce ar putea crea dificultăți cu prilejul executării.

În baza art. 304 pct.

7 C. proc. civ. și art. 312 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte va admite

recursul reclamantei, va modifica decizia și va înlătura din dispozitiv

mențiunea referitoare la respingerea ca prematur a capătului de cerere în

revendicare; va menține celelalte dispoziții ale deciziei.

În baza art.

247 C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga pe recurenții-pârâți la plata

sumei de 3570 RON cheltuieli de

judecată

către recurenta reclamantă, reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul formulat de reclamanta L.A.

împotriva deciziei civile nr. 21 din 28 februarie 2006 a Curții de Apel

Suceava.

Modifică în

parte decizia în sensul că înlătură dispoziția referitoare la respingerea ca

prematur formulat a capătului de cerere privind revendicarea imobiliară.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Respinge ca

nefondate recursurile declarate de pârâții: Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Suceava și RA A.P.A.P.S. împotriva

aceleiași decizii.

Obligă pe

recurenții-pârâți la plata sumei de 3570 RON cu titlu de cheltuieli de judecată

către recurenta-reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie

2006.