ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3881/2006

Asupra recursurilor civile de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 67 din 5 ianuarie 2004, contestatorul C.T. a solicitat în contradictoriu cu Primăria Municipiului Ploiești anularea dispoziției nr. 8603 din 5 decembrie 2003 emisă de Primar și restituirea în natură a terenului situat în Ploiești. În motivarea contestației s-a arătat că în mod greșit a fost respinsă cererea de restituire în natură a terenului de la adresa sus-menționată, având în vedere că imobilul a aparținut mamei contestatorului, C.J., aceasta primindu-l cu titlu de dotă de la autorul său A.P.I.

care, la rândul său, l-a dobândit prin cumpărare de la numita A.N., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat la data de 17 martie 1947. Prin sentința civilă nr. 43/1955 a fostului Tribunal popular al orașului Ploiești, terenul de la nr. 38 a fost trecut în proprietatea statului, care ulterior l-a închiriat unei alte persoane. S-a arătat că această preluare a imobilului de către stat s-a realizat în mod abuziv, astfel încât se impune restituirea bunului. În cauză a formulat cerere de intervenție accesorie, în interesul intimatei, numitul N.D. care a solicitat respingerea cererii reclamantului întrucât terenul a cărui restituire acesta o cere a aparținut altei persoane (M.V.) care nu are nici o legătură de rudenie cu reclamantul și familia acestuia.

În realitate, terenul ce a aparținut contestatorului se învecina cu cel care face obiectul cererii de chemare în judecată. Terenul în litigiu aparține Primăriei Ploiești și a fost închiriat intervenientului încă din anul 1981, de când îl folosește în această calitate, plătind chiria aferentă. Prin sentința civilă nr. 708 din 30 iunie 2004 Tribunalul Prahova a admis, în parte, contestația formulată (și în mod corespunzător cererea de intervenție în interesul pârâtei), a anulat dispoziția atacată dispunând restituirea în natură a terenului în suprafață de 280 mp situat în Ploiești; a fost menținută dispoziția cu privire la respingerea cererii de restituire a terenului situat pe aceeași stradă, la nr. 38. Pentru pronunțarea acestei soluții, prima instanță a reținut că, potrivit probelor administrate, contestatorul a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei sale A.J.

numai cu privire la terenul din str. M. nr. 40. În privința terenului în suprafață de 260 mp situat la nr. 38 de pe str. M., s-a constatat că acesta nu a aparținut autoarei contestatorului, ci numitei M.V., de la aceasta fiind preluat în proprietatea statului, conform Decretului nr. 111/1951. Împotriva acestei sentințe au declarat apel contestatorul și intimata Primăria Municipiului Ploiești. Contestatorul a criticat soluția prin aceea că nu s-a dispus restituirea în natură a întregii suprafețe de teren, având în vedere că autorii săi au cumpărat în anul 1945 o suprafață de 545 mp, teren deținut în fapt de numita M.V.; terenul a rămas în posesia familiei sale până în anul 1981, când intervenientul, prin mijloace nelegale, a închiriat parte din acesta.

Primăria Municipiului Ploiești a formulat, de asemenea, critici în legătură cu suprafața de teren a cărei restituire s-a dispus, arătând că are încheiat cu intervenientul un contract de închiriere pentru o suprafață de 294 mp și că din aceasta 29 mp i s-au atribuit nelegal contestatorului (prin includerea în terenul de 280 mp (restituit acestuia). Ambele apeluri au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 2735 din 28 octombrie 2004 a Curții de Apel Ploiești. În considerentele deciziei s-a reținut că apelantul-contestator nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor săi decât în legătură cu o suprafață de 280 mp teren, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare nr. 6416/1947, ca și din actul dotal întocmit la 15 iulie 1947, invocate drept titlu de către acesta în justificarea dreptului de proprietate.

Conform raportului de expertiză efectuat în cauză, terenul a fost identificat la adresa din str. M. nr. 40. Pentru restul terenului a cărui restituire s-a cerut s-a constatat caracterul neîntemeiat al pretenției apelantului și pe cale de consecință, al criticii formulate, întrucât acesta a aparținut unei alte persoane (M.V.) de la care imobilul a fost preluat în proprietatea statului. Referitor la apelul Primăriei, s-a reținut că este nefondat în condițiile în care la dosar nu s-a depus nici un act care să ateste că suprafața de 294 mp teren la care se face referire ar constitui obiectul unui contract de închiriere. Dimpotrivă, s-a constatat că din raportul de expertiză întocmit pe baza actelor prezentate de părți și a măsurătorilor din teren, rezultă că pe str. M. cele două suprafețe de teren sunt situate la numere diferite: cea a apelantului-contestator, având o întindere de 280 mp, este situată la nr. 40, iar cea care a aparținut numitei M.V.

(fiind preluată de către stat) având o întindere de 260 mp, este situată la nr. 38. Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambii apelanți. 1. Primăria Municipiului Ploiești a criticat soluția pentru că nu a ținut seama de existența contractului de închiriere nr. 28940/1999 prin care suprafața de 294 mp teren situat în str. M. nr. 38 a fost închiriată intervenientului N.D. Obligând la restituirea terenului de 280 mp către contestator, instanța a dispus și asupra unei porțiuni (de 29 mp) din terenul aflat în administrarea Primăriei și care a făcut obiect al contractului de închiriere încheiat cu intervenientul. Considerentul instanței potrivit căruia nu a fost probată existența contractului de închiriere invocat de Primărie este greșit, înscrisul constatator al acestei convenții fiind depus la dosar încă de la judecata în primă instanță.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2. Recurentul C.T.I. a criticat soluția, susținând caracterul nelegal al acesteia pentru că nu a dispus restituirea în întregime a terenului solicitat. S-a arătat că, față de toate documentele prezentate în dosar, de refuzul nejustificat al Primăriei de a indica motivarea corectă și completă a respingerii notificării, de refuzul acesteia de a prezenta înscrisurile necesare corectei rezolvări a cauzei, rezultă că aceasta a acționat părtinitor ca reprezentant al administrației locale. De asemenea, s-au făcut referiri la modalitatea „părtinitoare”, în care administrația a procedat la încheierea contractului de închiriere și la împrejurarea că aceasta nu a comunicat mențiunile efectuate în legătură cu rolul fiscal al imobilului.

Recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente: - Critica Primăriei Municipiului Ploiești în legătură cu ignorarea contractului de închiriere încheiat de aceasta cu numitul N.D., urmează să fie analizată de instanță în condițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. Deci recurenta a indicat drept temei al recursului său dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., această încadrare a criticilor s-a realizat în mod greșit, câtă vreme nemulțumirea vizează ignorarea din analiză a unui mijloc de probă. Ca atare și având în vedere dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea căii de atac dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-un din motivele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., urmează să se constate că legalitatea soluției este criticată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ. Potrivit textului de lege menționat, admiterea recursului este posibilă, cu consecința modificării soluției, atunci când instanța a ignorat din analiză un mijloc de probă hotărâtor în dezlegarea pricinii. Susținerea recurentei potrivit căreia a depus în probațiune contractul de închiriere prin care dovedea faptul că a închiriat intimatului-intervenient o suprafață de 294 mp teren, situat în str. M. nr. 38, este corectă, înscrisul constatator al acestei convenții regăsindu-se în dosarul primei instanțe (fila 84). Din acest punct de vedere este greșit considerentul instanței de apel, în sensul că la dosarul cauzei nu s-a depus nici un act care să ateste faptul că o suprafață de teren din str. M. nr. 38, a făcut obiectul contractului de închiriere.

În același timp însă, nu acesta a fost argumentul principal pentru care, respingându-se apelul Primăriei, a fost menținută soluția tribunalului, de obligare la restituirea în natură, către contestator, a terenului de 280 mp din str. M. nr. 40. Astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză (pe bază de măsurători la fața locului și luând în considerare titlurile de proprietate prezentate), cele două suprafețe de teren sunt situate la numere diferite pe str. M., cel în privința căruia contestatorul a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor săi (conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6416/1947 și actului dotal întocmit la 15 iulie 1947) se află la nr. 40 și este în suprafață de 280 mp; terenul care a aparținut numitei M.V.

(și de la care statul l-a preluat, prin aplicarea Decretului nr. 111/1951) se află situat la nr. 38 din str. M. și este în suprafață de 260 mp. Ca atare, câtă vreme contestatorul a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor săi (drept a cărui determinare și individualizare în teren s-a realizat potrivit raportului de expertiză efectuat), în mod legal, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, instanța a dispus restituirea lui în natură. Împrejurarea că pentru terenul situat la numărul alăturat (38) recurenta a încheiat contract de închiriere unei alte persoane nu poate constitui un impediment în redobândirea proprietății de către persoana îndreptățită. Locatorul poate pune la dispoziție și asigura folosința unui imobil în măsura în care el însuși justifică titlul deținerii respectivului imobil.

Or, potrivit expertizei efectuate în cauză s-a stabilit că terenul preluat în proprietatea statului, situat pe str. M. nr. 38, măsoară în fapt 260 mp (iar nu 294 mp cât se menționează în contractul de închiriere). Rezultă că decizia instanței, de respingere a apelului declarat de Primărie, este corectă și că luarea în considerare a contractului de închiriere invocat prin motivele de recurs, nu ar fi fost de natură să conducă la pronunțarea unei alte soluții. În consecință, mijlocul de probă ignorat din probațiune nefiind hotărâtor în dezlegarea pricinii, în sensul că nu era în măsură să conducă prin el însuși, la adoptarea altei soluții, urmează să se constate caracterul nefondat al recursului declarat de Primăria Municipiului Ploiești.

2. Nemulțumirea exprimată de apelantul-contestator prin recursul exercitat în cauză vizează împrejurarea că nu s-a dispus restituirea în întregime a terenului pretins de către acesta (și cel de la nr. 38 din str. M. ). Criticile formulate de recurent, cu referire la mențiunile din rolul fiscal, la modalitatea în care Primăria a înțeles să prezinte documentația necesară soluționării cauzei sau să nu-și motiveze dispoziția prin care a soluționat notificarea, nu răspund exigențelor art. 304 C. proc. civ., care permit instanței de recurs ca în cadrul acestei căi extraordinare de atac să cenzureze legalitatea soluției doar din perspectiva motivelor strict determinate de Legea nr. 219/2005. Reținând totuși, că ceea ce se dorește a se critica este faptul că nu a fost aplicată corect legea, care ar fi permis restituirea întregului teren pretins prin notificarea adresată Primăriei, Curtea urmează să constate caracterul nefondat al criticilor.

Astfel cum au stabilit pe situația de fapt instanțele fondului, contestatorul a făcut dovada dreptului de proprietate doar asupra terenului din Ploiești, str. M. nr. 40, a cărui restituire s-a și dispus. Împrejurarea că până la un moment dat, autorii contestatorului au folosit în fapt și terenul situat la adresa învecinată, nu a constituit în favoarea acestora un drept de proprietate și nu-l îndreptățește pe contestator să solicite restituirea unui bun, care nu a aparținut cu titlu de proprietate, patrimoniului autorilor săi.

Legea nr. 10/2001, pe care s-a întemeiat demersul contestatorului, constituie un act normativ reparator, de retrocedare a imobilelor preluate abuziv de către stat, ceea ce înseamnă că cel care se consideră îndreptățit să uzeze de dispozițiile acestei legi trebuie să facă dovada dreptului de proprietate la momentul preluării bunului (art. 3). Cum o astfel de dovadă nu a fost făcută în privința unuia dintre imobilele solicitate, rezultă că soluția pronunțată în cauză este legală, iar recursul declarat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de C.T.I. și Primăria Municipiului Ploiești împotriva deciziei civile nr. 2735 din 28 octombrie 2004 a Curții de Apel Ploiești. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2006.