ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3881/2006

Asupra recursurilor civile de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Constată că prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 67 din 5 ianuarie 2004,

contestatorul C.T. a solicitat în contradictoriu cu Primăria Municipiului

Ploiești anularea dispoziției nr. 8603 din 5 decembrie 2003 emisă de Primar și

restituirea în natură a terenului situat în Ploiești.

În motivarea contestației s-a arătat

că în mod greșit a fost respinsă cererea de restituire în natură a terenului de

la adresa sus-menționată, având în vedere că imobilul a aparținut mamei

contestatorului, C.J., aceasta primindu-l cu titlu de dotă de la autorul său A.P.I.

care, la rândul său, l-a dobândit prin cumpărare de la numita A.N., conform

contractului de vânzare-cumpărare autentificat la data de 17 martie 1947.

Prin sentința civilă nr. 43/1955 a

fostului Tribunal popular al orașului Ploiești, terenul de la nr. 38 a fost

trecut în proprietatea statului, care ulterior l-a închiriat unei alte

persoane.

S-a arătat că această preluare a

imobilului de către stat s-a realizat în mod abuziv, astfel încât se impune

restituirea bunului.

În cauză a formulat cerere de

intervenție accesorie, în interesul intimatei, numitul N.D. care a solicitat

respingerea cererii reclamantului întrucât terenul a cărui restituire acesta o

cere a aparținut altei persoane (M.V.) care nu are nici o legătură de rudenie

cu reclamantul și familia acestuia.

În realitate, terenul ce a aparținut

contestatorului se învecina cu cel care face obiectul cererii de chemare în

judecată. Terenul în litigiu aparține Primăriei Ploiești și a fost închiriat

intervenientului încă din anul 1981, de când îl folosește în această calitate,

plătind chiria aferentă.

Prin sentința civilă nr. 708 din 30

iunie 2004 Tribunalul Prahova a admis, în parte, contestația formulată (și în

mod corespunzător cererea de intervenție în interesul pârâtei), a anulat

dispoziția atacată dispunând restituirea în natură a terenului în suprafață de

280 mp situat în Ploiești; a fost menținută dispoziția cu privire la

respingerea cererii de restituire a terenului situat pe aceeași stradă, la nr.

38.

Pentru pronunțarea acestei soluții,

prima instanță a reținut că, potrivit probelor administrate, contestatorul a

făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei sale A.J. numai cu privire la

terenul din str. M. nr. 40.

În privința terenului în suprafață

de 260 mp situat la nr. 38 de pe str. M., s-a constatat că acesta nu a

aparținut autoarei contestatorului, ci numitei M.V., de la aceasta fiind

preluat în proprietatea statului, conform Decretului nr. 111/1951.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel contestatorul și intimata Primăria Municipiului Ploiești.

Contestatorul a criticat soluția

prin aceea că nu s-a dispus restituirea în natură a întregii suprafețe de

teren, având în vedere că autorii săi au cumpărat în anul 1945 o suprafață de

545 mp, teren deținut în fapt de numita M.V.; terenul a rămas în posesia

familiei sale până în anul 1981, când intervenientul, prin mijloace nelegale, a

închiriat parte din acesta.

Primăria Municipiului Ploiești a formulat,

de asemenea, critici în legătură cu suprafața de teren a cărei restituire s-a

dispus, arătând că are încheiat cu intervenientul un contract de închiriere

pentru o suprafață de 294 mp și că din aceasta 29 mp i s-au atribuit nelegal

contestatorului (prin includerea în terenul de 280 mp (restituit acestuia).

Ambele apeluri au fost respinse ca

nefondate prin decizia civilă nr. 2735 din 28 octombrie 2004 a Curții de Apel

Ploiești.

În considerentele deciziei s-a

reținut că apelantul-contestator nu a făcut dovada dreptului de proprietate al

autorilor săi decât în legătură cu o suprafață de 280 mp teren, așa cum rezultă

din contractul de vânzare-cumpărare nr. 6416/1947, ca și din actul dotal

întocmit la 15 iulie 1947, invocate drept titlu de către acesta în justificarea

dreptului de proprietate. Conform raportului de expertiză efectuat în cauză,

terenul a fost identificat la adresa din str. M. nr. 40. Pentru restul

terenului a cărui restituire s-a cerut s-a constatat caracterul neîntemeiat al

pretenției apelantului și pe cale de consecință, al criticii formulate,

întrucât acesta a aparținut unei alte persoane (M.V.) de la care imobilul a

fost preluat în proprietatea statului.

Referitor la apelul Primăriei, s-a

reținut că este nefondat în condițiile în care la dosar nu s-a depus nici un

act care să ateste că suprafața de 294 mp teren la care se face referire ar

constitui obiectul unui contract de închiriere.

Dimpotrivă, s-a constatat că din

raportul de expertiză întocmit pe baza actelor prezentate de părți și a

măsurătorilor din teren, rezultă că pe str. M. cele două suprafețe de teren

sunt situate la numere diferite: cea a apelantului-contestator, având o

întindere de 280 mp, este situată la nr. 40, iar cea care a aparținut numitei M.V.

(fiind preluată de către stat) având o întindere de 260 mp, este situată la nr.

38.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs ambii apelanți.

criticat soluția pentru că nu a ținut seama de existența contractului de

închiriere nr. 28940/1999 prin care suprafața de 294 mp teren situat în str. M.

nr. 38 a fost închiriată intervenientului N.D.

Obligând la restituirea terenului de

280 mp către contestator, instanța a dispus și asupra unei porțiuni (de 29 mp)

din terenul aflat în administrarea Primăriei și care a făcut obiect al

contractului de închiriere încheiat cu intervenientul.

Considerentul instanței potrivit

căruia nu a fost probată existența contractului de închiriere invocat de

Primărie este greșit, înscrisul constatator al acestei convenții fiind depus la

dosar încă de la judecata în primă instanță.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

soluția, susținând caracterul nelegal al acesteia pentru că nu a dispus

restituirea în întregime a terenului solicitat.

S-a arătat că, față de toate

documentele prezentate în dosar, de refuzul nejustificat al Primăriei de a

indica motivarea corectă și completă a respingerii notificării, de refuzul

acesteia de a prezenta înscrisurile necesare corectei rezolvări a cauzei,

rezultă că aceasta a acționat părtinitor ca reprezentant al administrației

locale.

De asemenea, s-au făcut referiri la

modalitatea „părtinitoare”, în care administrația a procedat la încheierea

contractului de închiriere și la împrejurarea că aceasta nu a comunicat

mențiunile efectuate în legătură cu rolul fiscal al imobilului.

Recursurile sunt nefondate pentru

următoarele considerente:

- Critica Primăriei Municipiului

Ploiești în legătură cu ignorarea contractului de închiriere încheiat de

aceasta cu numitul N.D., urmează să fie analizată de instanță în condițiile

art. 304 pct. 10 C. proc. civ.

Deci recurenta a indicat drept temei

al recursului său dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., această încadrare

a criticilor s-a realizat în mod greșit, câtă vreme nemulțumirea vizează

ignorarea din analiză a unui mijloc de probă.

Ca atare și având în vedere

dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora indicarea

greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea căii de atac dacă dezvoltarea

acestora face posibilă încadrarea lor într-un din motivele prevăzute de art.

304 C. proc. civ., urmează să se constate că legalitatea soluției este

criticată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ.

Potrivit textului de lege menționat,

admiterea recursului este posibilă, cu consecința modificării soluției, atunci

când instanța a ignorat din analiză un mijloc de probă hotărâtor în dezlegarea

pricinii.

Susținerea recurentei potrivit

căreia a depus în probațiune contractul de închiriere prin care dovedea faptul

că a închiriat intimatului-intervenient o suprafață de 294 mp teren, situat în

str. M. nr. 38, este corectă, înscrisul constatator al acestei convenții

regăsindu-se în dosarul primei instanțe (fila 84).

Din acest punct de vedere este

greșit considerentul instanței de apel, în sensul că la dosarul cauzei nu s-a

depus nici un act care să ateste faptul că o suprafață de teren din str. M. nr.

38, a făcut obiectul contractului de închiriere.

În același timp însă, nu acesta a

fost argumentul principal pentru care, respingându-se apelul Primăriei, a fost

menținută soluția tribunalului, de obligare la restituirea în natură, către

contestator, a terenului de 280 mp din str. M. nr. 40.

Astfel, instanța de apel a reținut

că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză (pe bază de măsurători

la fața locului și luând în considerare titlurile de proprietate prezentate),

cele două suprafețe de teren sunt situate la numere diferite pe str. M., cel în

privința căruia contestatorul a făcut dovada dreptului de proprietate al

autorilor săi (conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

6416/1947 și actului dotal întocmit la 15 iulie 1947) se află la nr. 40 și este

în suprafață de 280 mp; terenul care a aparținut numitei M.V. (și de la care

statul l-a preluat, prin aplicarea Decretului nr. 111/1951) se află situat la

nr. 38 din str. M. și este în suprafață de 260 mp.

Ca atare, câtă vreme contestatorul a

făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor săi (drept a cărui

determinare și individualizare în teren s-a realizat potrivit raportului de

expertiză efectuat), în mod legal, cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

10/2001, instanța a dispus restituirea lui în natură.

Împrejurarea că pentru terenul situat

la numărul alăturat (38) recurenta a încheiat contract de închiriere unei alte

persoane nu poate constitui un impediment în redobândirea proprietății de către

persoana îndreptățită.

Locatorul poate pune la dispoziție

și asigura folosința unui imobil în măsura în care el însuși justifică titlul

deținerii respectivului imobil. Or, potrivit expertizei efectuate în cauză s-a

stabilit că terenul preluat în proprietatea statului, situat pe str. M. nr. 38,

măsoară în fapt 260 mp (iar nu 294 mp cât se menționează în contractul de

închiriere).

Rezultă că decizia instanței, de

respingere a apelului declarat de Primărie, este corectă și că luarea în

considerare a contractului de închiriere invocat prin motivele de recurs, nu ar

fi fost de natură să conducă la pronunțarea unei alte soluții.

În consecință, mijlocul de probă

ignorat din probațiune nefiind hotărâtor în dezlegarea pricinii, în sensul că

nu era în măsură să conducă prin el însuși, la adoptarea altei soluții, urmează

să se constate caracterul nefondat al recursului declarat de Primăria

Municipiului Ploiești.

apelantul-contestator prin recursul exercitat în cauză vizează împrejurarea că

nu s-a dispus restituirea în întregime a terenului pretins de către acesta (și

cel de la nr. 38 din str. M. ).

Criticile formulate de recurent, cu

referire la mențiunile din rolul fiscal, la modalitatea în care Primăria a

înțeles să prezinte documentația necesară soluționării cauzei sau să nu-și

motiveze dispoziția prin care a soluționat notificarea, nu răspund exigențelor

art. 304 C. proc. civ., care permit instanței de recurs ca în cadrul acestei

căi extraordinare de atac să cenzureze legalitatea soluției doar din

perspectiva motivelor strict determinate de Legea nr. 219/2005.

Reținând totuși, că ceea ce se

dorește a se critica este faptul că nu a fost aplicată corect legea, care ar fi

permis restituirea întregului teren pretins prin notificarea adresată

Primăriei, Curtea urmează să constate caracterul nefondat al criticilor.

Astfel cum au stabilit pe situația

de fapt instanțele fondului, contestatorul a făcut dovada dreptului de

proprietate doar asupra terenului din Ploiești, str. M. nr. 40, a cărui

restituire s-a și dispus.

Împrejurarea că până la un moment

dat, autorii contestatorului au folosit în fapt și terenul situat la adresa

învecinată, nu a constituit în favoarea acestora un drept de proprietate și

nu-l îndreptățește pe contestator să solicite restituirea unui bun, care nu a

aparținut cu titlu de proprietate, patrimoniului autorilor săi.

Legea nr. 10/2001, pe care s-a

întemeiat demersul contestatorului, constituie un act normativ reparator, de

retrocedare a imobilelor preluate abuziv de către stat, ceea ce înseamnă că cel

care se consideră îndreptățit să uzeze de dispozițiile acestei legi trebuie să

facă dovada dreptului de proprietate la momentul preluării bunului (art. 3).

Cum o astfel de dovadă nu a fost

făcută în privința unuia dintre imobilele solicitate, rezultă că soluția

pronunțată în cauză este legală, iar recursul declarat va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de C.T.I. și Primăria Municipiului Ploiești împotriva deciziei civile

nr. 2735 din 28 octombrie 2004 a Curții de Apel Ploiești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2006.