ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9119/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9119/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Reclamanta L.M. a chemat în judecată

pe pârâții Inspectoratul Școlar al județului Arad și Consiliul județean Arad,

solicitând Tribunalului Arad, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr.

7787 din 28 octombrie 2003, să dispună obligarea pârâților la restituirea în

natură a cotei de ½ din imobilul situat în Arad, compus din teren și

construcții și cota de ½ din imobilul situat în Arad, imobile înscrise

în C.F. Arad, nr. top. 2330/b și 2330/a/2, preluate de stat în baza Decretului

nr. 119/1948 din patrimoniul autorilor S.I. și H.B.

Urmare a decesului reclamantei,

intervenit la 31 octombrie 2003, au fost introduși în cauză în calitate de

reclamanți moștenitorii acesteia, S.Z.C. și B.F.

La termenul din 15 martie 2004,

instanța a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâtă a Școlii Speciale

Clasele I-VIII Arad, iar la termenul din 5 aprilie 2004, în aceeași calitate, a

fost introdusă în cauză la cererea reclamanților, Direcția Generală pentru

Protecția Drepturilor Copilului Arad.

Tribunalul Arad, secția civilă, prin

sentința nr. 269 din 28 aprilie 2004 a admis în parte acțiunea, dispunând

obligarea pârâților Consiliul județean Arad, Direcția Generală pentru Protecția

Drepturilor Copilului Arad și Școala Specială Arad să restituie reclamanților

imobilele terenuri și construcții identificate prin nr. top. 2330/b/2 și

2330/a/2, înscrise în C.F. Arad și identificate în rapoartele de expertiză

efectuate de expert C.A. și P.S., în cotă de ½ pentru fiecare reclamant.

S-a dispus dezmembrarea imobilului

nr. top. 2330/b în două parcele noi și restabilirea în cartea funciară a

instanței anterioare preluării imobilului de către stat de la autorii

reclamanților și s-a constatat că pentru diferența până la concurența cotei de

½ din valoarea „imobilului”, reclamanții sunt îndreptățiți la

despăgubiri bănești potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Față de pârâtul Inspectoratul Școlar

al județului Arad acțiunea a fost respinsă în baza excepției lipsei calității

procesuale pasive.

Instanța a reținut că în C.F. Arad

au fost intabulate trei imobile cu nr. topografice distincte, aparținând în

cotă de ½ parte părinților reclamantei L.M., imobile preluate de stat în

anul 1964 în temeiul Decretului nr. 119/1948.

În anul 1981 a fost înscris în

cartea funciară dreptul de administrare operativă al Școlii Ajutătoare Arad,

iar în anul 2001 Consiliul județean Arad a preluat tot patrimoniul aferent

activității de învățământ special din județ, inclusiv imobilele în litigiu.

Prin hotărârea nr. 13/2001 a

Consiliului județean Arad acest patrimoniu a fost dat în administrarea

Direcției Generale pentru Protecția Drepturilor Copilului Arad, iar prin H.G.

nr. 976/2002 au fost atestate ca făcând parte din domeniul public al județului

și imobilele din strada G.

Din expertiza de specialitate

topografice, instanța a reținut că din terenul cu nr. top. 2330/b Școala

Ajutătoare a folosit numai suprafața de 312 mp pe care este amplasată casa

veche având în prezent destinația de bucătărie, cantină, spălătorie și atelier

și că numai în aceste limite imobilul este necesar pentru continuarea

activității școlii.

Conform aceluiași raport de

expertiză s-a reținut că parcelele cu nr. top. 2330/b/2 și 2330/a/2și

construcțiile amplasate pe acestea nu sunt necesare continuării procesului

educațional și de învățământ desfășurat de Școala Ajutătoare Arad, fiind

restituibile în natură potrivit art. 1 alin. (1) art. 9 și art. 20 din Legea

nr. 10/2001.

Împotriva sentinței a declarat apel

Consiliul județean Arad.

Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, prin decizia civilă nr. 2340 din 15 octombrie 2004, a admis apelul și a

schimbat sentința, în sensul respingerii acțiunii.

Argumentele avute în vedere de

instanță, prezentate în considerentele deciziei, sunt următoarele:

Preluarea imobilelor din litigiu s-a

realizat conform Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor

industriale bancare, de asigurări etc.

H.G. nr. 498/2003, în art. 2 pct. 1

stabilește că preluările de imobile efectuate în baza Legii nr. 119/1948 se

prezumă ca fiind făcute cu titlul valabil.

Chiar dacă s-ar considera că

preluarea imobilelor din litigiu s-ar fi făcut fără titlu valabil, deoarece au

avut destinația de locuințe, ele nu pot fi restituite în natură, întrucât

potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001, în cazul imobilelor ocupate de unități

bugetare din învățământ și sănătate necesare continuării activităților de

interes public, foștilor proprietari li se vor acorda măsuri reparatorii prin

echivalent.

Restituirea în natură nu mai este

posibilă și față de dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

213/1998, bunurile din domeniul public fiind inalienabilă, imprescriptibile și

insesizabile.

Împotriva deciziei au declarat

recurs reclamanții B.F. și S.Z.C., criticând-o ca fiind nelegală în raport cu cazul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele

motive:

- Conform art. 2 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 10/2001, imobilele naționalizate prin Legea nr. 10/2001 sunt

imobile preluate în mod abuziv, din aceeași categorie făcând parte și imobile

naționalizate fără titlu valabil.

Prevederile din art. 2 pct. 1 din

H.G. 498/2003, prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001, nu pot avea prioritate în fața dispozițiilor Legii 10/2001,

datorită forței juridice inferioare a unei hotărâri de guvern în raport cu cele

ale unei legi.

- Instanța de apel face o greșită

interpretare a art. 16 din Legea nr. 10/2001, ignorând sintagma „… necesare în

vederea continuării activităților …”, din probele administrate rezultând că

imobilele cu nr. 2330/a/2, respectiv 2330/b/2 nu sunt și nu au fost vreodată

folosite de Școala Ajutătoare Arad, în prezent fiind părăsite sau folosite fără

titlu de alte entități.

- Dispozițiile art. 16 alin. (4) din

Legea 10/2001 prevăd că bunurile ocupate de unitățile bugetare de învățământ

sunt bunuri proprietate publică pe durata cât sunt necesare pentru continuarea

activităților de interes public. Pe cale de consecință, dacă bunurile în cauză

nu sunt sau încetează a mai fi necesare continuării activităților de interes

public, acestea nu mai sunt bunuri proprietate publică și pot fi retrocedate în

baza Legii nr. 10/2001.

În faza procesuală a recursului,

Ș.A. și Ș.V. au depus cerere de intervenție accesorie în interesul intimatului

Consiliul județean Arad, justificând interesul pentru formularea cererii de

împrejurarea că, la rândul lor, în calitate de moștenitori ai proprietarilor

din patrimoniul cărora au fost preluate imobilele au depus notificări în

temeiul Legii nr. 10/2001.

Conform art. 51 C. proc. civ.,

cererea de intervenție accesorie a fost admisă în principiu.

Analizând actele și lucrările

dosarului, Curtea constată următoarele:

Aprecierea instanței de apel,

conform căreia imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 119/1948 sunt

făcute cu titlul valabil, cu consecința că proprietarii deposedați sau

moștenitorii acestora nu ar avea dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001, este evident rezultatul interpretării și aplicării greșite a

legii.

În cuprinsul art. 2 din Legea nr.

10/2001 sunt enumerate mai multe categorii de imobile definite de legiuitor ca

fiind preluate abuziv, prima categorie vizând tocmai „imobilele naționalizate

prin Legea nr. 119/1948…” [art. 2 alin. (1) lit. a)].

Obiectul de reglementare al Legii

10/2001 este reprezentat de imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, astfel cum sunt enumerate și definite în art.2 din

lege.

Cum dispozițiile art. 2 alin. (1)

lit. a) din actul normativ analizat sunt redactate în termeni clari,

nesusceptibili de interpretări diferite, simpla mențiune făcută în Normele

metodologice, în sensul că Legea nr. 119/1948 a reprezentat un titlu valabil de

preluare, nu este de natură să susțină opinia conform căreia imobilele astfel

naționalizate nu ar face obiectul de reglementare al legii speciale de

reparație.

Cu privire la cel de-al doilea

argument în raport cu care instanța de apel a admis apelul și a respins cererea

de chemare în judecată, se constată că, într-adevăr, potrivit dispozițiilor art.

16 din Legea nr. 10/2001, anterior completării și modificării prin Legea nr.

247/2005, erau exceptate de la restituirea în natură, imobilele necesare

desfășurării unor activități de interes public, social-cultural sau obștesc

însă numai în măsura în care afectațiunea de interes public era stabilită prin

hotărâre de guvern.

Astfel, art. 16 alin. (2) prevedea

că: „Ministerele de resort, precum și celelalte instituții publice interesate

vor propune, iar Guvernul va stabili prin hotărâre imobilele care nu vor fi

restituite în natură și pentru care se acordă măsuri reparatorii prin

echivalent”.

Respectiv, legiuitorul nu a exceptat

de la restituirea în natură imobilele atestate ca făcând parte din domeniul

public prin hotărâri de guvern adoptate în baza art. 21 din Legea nr. 213/1998

(cum este H.G. nr. 976/2002, în raport de care instanța de apel a considerat că

restituirea în natură a imobilelor în litigiu nu este posibilă) ci imobilele

necesare în vederea continuării activităților de interes public cu privire la

care, prin hotărâre de guvern adaptată în temeiul art. 16 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 s-a stabilit că se acordă doar măsuri reparatorii prin echivalent.

Atât la data promovării acțiunii,

cât și la data soluționării cauzei în primă instanță și în apel, o asemenea

hotărâre nu era adoptată.

Este de remarcat, de asemenea, că în

actuala redactare a art. 16 din legea specială de reparație, imobilele afectate

activităților de interes public, prevăzute în anexa 2, parte integrată din

lege, sunt supuse restituirii în natură, cu obligația persoanelor îndreptățite

de a le menține afectațiunea pe perioade determinate.

Dispozițiile Legii nr. 247/2005 prin

care a fost modificată și completată Legea nr. 10/2001 sunt de imediată

aplicare.

Art. II din titlul I al Legii nr.

247/2005 stabilește că și în situația în care s-au acordat prin decizii sau

dispoziții necontestate în instanță, măsuri reparatorii în echivalent pentru

imobilele prevăzute de art. 16 alin. (1), din Legea nr. 10/2001, persoanele

îndreptățite pot ataca respectivele decizii sau dispoziții în termen de 12 luni

de la data intrării în vigoare a legii, în vederea restituirii în natură a

imobilelor.

Or, dacă legiuitorul a înțeles să

acorde posibilitatea reexaminării unor dispoziții date în aplicarea art. 16,

astfel cum era în vigoare anterior modificărilor operate de Legea nr. 247/2005,

este evident că normele legale modificatoare sunt aplicabile și litigiilor în

curs de judecată.

Față de motivele prezentate, se

constată că recursul este fondat, în cauză fiind incident cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Conform art. 314 C. proc. civ.,

Înalta Curte de Casație și Justiție se pronunță și dispune asupra fondului

pricinii, în cazurile în care împrejurările de fapt ale cauzei „au fost stabilite”.

Situația de fapt necesar a fi

lămurită prin mijloace procedurale inadmisibile în recurs rezultă din cererea

de intervenție accesorie depusă de intervenienții Ș.A. și Ș.V. și înscrisurile

anexate, din care rezultă că și intervenienții-descendenți ai proprietarilor

tabulari deposedați abuziv, au depus notificare în termenul prescris de lege

pentru restituirea în natură a imobilelor în litigiu, nesoluționată până la

această dată.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane

îndreptățite, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în

cote-părți ideale, potrivit dreptului comun.

Din perspectiva acestui text de

lege, notificările depuse de mai multe persoane, care se consideră îndreptățite

la restituirea imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, trebuie

soluționate unitar, printr-un singur act de dispoziție – decizie/dispoziție

emisă în cadrul procedurii administrative sau hotărâre judecătorească.

Incidentul procedural neadus la

cunoștința instanței de fond din culpa intimaților pârâți, investiți cu

soluționarea notificării depuse de Ș.A. și Ș.V. pentru aceleași imobil,

neputând fi rezolvat în etapa procesuală a recursului, ci numai în primă

instanță, prin formularea de către aceste persoane a unei cereri de intervenție

în interes propriu [art. 50 alin. (1)-(2) C. proc. civ.] sau prin promovarea de

către reclamanți a unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 57 C. proc.

civ., în baza dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. și a dispozițiilor

art. 314 C. proc. civ., Curtea urmează să admită recursul, să caseze decizia

recurată și sentința Tribunalului Arad și să trimită cauza spre rejudecare la

același tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții

B.F. și S.Z.C. împotriva deciziei civile nr. 2340 din 15 octombrie 2004 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia precum și sentința civilă

nr. 269 din 28 aprilie 2004 pronunțată de Tribunalul Arad și trimite cauza spre

rejudecare, la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 9 noiembrie 2006.