ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3901/2006

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 711/ PI din

16 noiembrie 2005 a Tribunalului Timiș, a fost condamnat inculpatul C.A. la

pedeapsa de 9 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.

64 lit. a), b), d) și e) C. pen., pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea

de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 și 176 lit.

d) C. pen. și la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie

prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și e) C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și 34 lit.

b) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea

mai grea, sporită cu un an, în final acesta urmând a executa 10 ani închisoare

și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C.

pen.

A fost menținută starea de arest a

inculpatului și s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reținerii și arestării

preventive cu începere de la 14 aprilie 2005, la zi.

Sub aspectul laturii civile,

inculpatul a fost obligat să plătească părții civile S.M.T. suma de 38.833.452

lei vechi, reprezentând cheltuieli de spitalizare ale victimei R.F., luându-se

act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă.

Pentru a pronunța această sentință

instanța de fond a reținut, în esență, următoarea situație de fapt:

La data de 24 ianuarie 2005, inculpatul

C.A. s-a întâlnit cu R.F., care era însoțit de vărul său, R.P.M. și împreună

s-au deplasat la barul M. din municipiul Lugoj, unde au consumat băuturi

alcoolice. În local și-a făcut apariția și C.E., o prietenă apropiată a

inculpatului.

În jurul orelor 16,00, cei patru au

părăsit localul și, la propunerea lui R.F. s-au deplasat în satul Măguri cu

autoturismul, proprietatea lui R.F.

După terminarea petrecerii, inculpatul

i-a cerut lui R.F. să-l ducă în Lugoj. Acesta a acceptat și i-a solicitat

vărului său R.F. să conducă autoturismul. În mașină s-au mai urcat C.E., C.A., R.F.

și R.P.C., ultimii 3 pe bancheta din spate.

În timpul deplasării spre Lugoj,

inculpatul, aflat sub influența băuturilor alcoolice, i-a cerut să oprească

deoarece dorește să conducă autoturismul, cerere refuzată de R.F. pe motiv că

inculpatul consumase alcool.

La un moment dat, inculpatul a scos

un cuțit din haină și i-a cerut șoferului să oprească. Speriat, R.F. a oprit

autoturismul și toate persoanele au coborât cu excepția martorei C.E.

R.F. a insistat pe lângă inculpat să

nu conducă autoturismul, iar C.A. s-a apropiat de el și l-a lovit cu cuțitul în

hemitoracele stâng. Inculpatul a continuat să lovească cu cuțitul în direcția

victimei, care pentru a se apăra a ridicat mâinile, fiind lovit la mâna stângă

și în zona molară stângă (obrazul stâng).

După exercitarea violențelor,

inculpatul s-a urcat în autoturismul părții vătămate, a pornit motorul și s-a

deplasat la locuința sa din municipiul Lugoj. În urma incidentului violent

victima, însoțită de R.F. și R.P.C., s-a deplasat în satul cel mai apropiat, de

unde a fost transportată la S.M.L., iar de aici a fost dusă la S.M.T. unde a

fost internată cu diagnosticul „plagă înjunghiată hemitorace stâng,

hemipneumotorax stâng, plagă excoriată molară stângă, heteroagresiune”.

Situația de fapt expusă a fost

stabilită pe baza proceselor verbale încheiate de organele de urmărire penală,

planșelor foto executate în cauză, Raportului de cercetare medico-legală din 25

ianuarie 2005, raportului de expertiză psihiatrică din 3 ianuarie 2005,

declarațiilor părții vătămate, depozițiilor martorilor R.F., R.P.C., C.E., N.D.,

probe coroborate cu declarațiile inculpatului.

Curtea de Apel Timișoara, prin

decizia penală nr. 116/ A din 16 martie 2006, a respins apelul formulat de

inculpat, apel ce a vizat nelegalitatea și netemeinicia sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii inculpatul

a declarat recurs prin care a solicitat:

- achitarea în temeiul art. 11 pct. 2

lit. a) combinat cu art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât nu a comis

tentativa la infracțiunea de omor deosebit de grav, iar autoturismul i-a fost

încredințat de partea vătămată; schimbarea încadrării juridice din art. 20

raportat la art. 174 și 176 lit. d) C. pen., în art. 182 din același cod, având

în vedere numărul necesar de numai 20 zile de îngrijiri medicale; reducerea

pedepsei, apreciind că sancțiunea aplicată este disproporționat de mare în

raport cu faptele comise. Recursul nu este fondat.

Instanța de fond, pe baza probelor

administrate atât în faza de urmărire penală cât și în cea de cercetare

judecătorească, a stabilit în mod corect situația de fapt și vinovăția

inculpatului, încadrând corespunzător din punct de vedere juridic faptele

comise în textele de lege mai sus menționate. La rândul său, instanța de

control judiciar a reverificat probele administrate și a reținut, justificat,

că inculpatul a comis cele două infracțiuni.

Vinovăția inculpatului rezultă din

declarațiile inițiale ale părții vătămate și ale martorilor audiați, declarații

care se coroborează cu expertiza medico-legală, cu procesul verbal de cercetare

la locul faptei și cu planșele foto executate în cauză.

Este adevărat că atât partea

vătămată cât și martorii audiați au revenit asupra declarațiilor inițiale și au

susținut că leziunile suferite de victimă au fost accidentale, în urma căderii

părții vătămate peste inculpat, împrejurare în care s-a înțepat.

Aceste ultime declarații ale

martorilor și părții vătămate vor fi înlăturate, ele fiind în contradicție cu

raportul de constatare medico-legală întocmit de dr. C.M., raport care

evidențiază că partea vătămată prezintă mai multe leziuni, în locuri diferite,

leziuni cauzate de lovirea repetată cu un corp înțepător-tăietor. Ori,

declarațiile ultime ale martorilor și părții vătămate relevă că partea vătămată

a alunecat și a căzut o singură dată peste inculpat, nedând nici o explicație

faptului că victima a fost rănită în trei locuri (față, mâna stângă și maxilar

stâng). Procesul verbal de cercetare la fața locului și planșele foto executate

infirmă, de asemenea, susținerile inculpatului, ale părții vătămate și

martorilor care au susținut că inculpatul ar fi alunecat pe zăpadă și ar fi

antrenat în cădere pe partea vătămată, din cele două mijloace de probă

rezultând că la locul faptei nu a existat nici zăpadă și nici alunecuș.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc.

pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar conform art. 62 din

același cod, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală ori

instanța de judecată sunt obligate să lămurească, pe bază de probe, cauza sub

toate aspectele.

Așadar, mijloacele de probă

prevăzute în art. 64 C. proc. pen., pot fi administrate în toate fazele

procesului penal, legea nefăcând nici o distincție în ceea ce privește valoarea

lor probantă, după cum au fost administrate în faza urmăririi penale ori în

aceea a judecății.

În consecință, nu există un temei

legal pentru a se crea o ordine de preferință între declarațiile succesive ale

inculpatului, părții vătămate și martorilor, instanța fiind îndreptățită a

reține numai pe acelea pe care le consideră că exprimă adevărul.

Simpla retractare a unor declarații,

indiferent de organul judiciar în fața căruia au fost făcute, nu poate produce

efectul de a înlătura declarațiile retractate, cu atât mai mult atunci când

situația de fapt arătată în cuprinsul ei rezultă și din alte probe ale

dosarului.

Instanțele de fond și de apel, deși

nu au făcut referire la textele de lege menționate, au reținut corect situația

de fapt pe baza coroborării primelor declarații ale părții vătămate și ale

martorilor, declarațiile care sunt confirmate de celelalte mijloace de probă,

respectiv de raportul de constatare medico-legală, procesele verbale de

cercetare la locul faptei și planșele foto.

Referitor la infracțiunea de

tâlhărie, instanțele au reținut corect că nu a existat o înțelegere între

partea vătămată și inculpat cu privire la împrumutul autoturismului,

nejustificându-se de ce partea vătămată, grav rănită, a rămas pe șosea, între

localitățile Lugoj și satul Tapia, iar autoturismul a fost abandonat de tatăl

inculpatului în fața căminului cultural din satul Măguri.

Împrejurarea că inculpatul și partea

vătămată s-au împăcat ulterior nu înlătură răspunderea penală pentru săvârșirea

celor două infracțiuni, motiv pentru care cererea inculpatului de a fi achitat

va fi respinsă.

Al doilea motiv de recurs invocat de

inculpat, ce vizează încadrarea juridică a tentativei la infracțiunea de omor

este, de asemenea, nefondat.

Pentru existența infracțiunii de

vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen., este necesar

ca, pe plan subiectiv, în raport de rezultatul produs, inculpatul să fi

acționat cu praeterintenție.

În vederea delimitării infracțiunii

de vătămare corporală gravă de tentativa de omor, în stabilirea laturii

subiective, trebuie să se țină seama de toate datele de fapt, începând cu

obiectul folosit, intensitatea cu care au fost aplicate loviturile, regiunea

spre care au fost îndreptate acestea, urmările ce se puteau produce și

terminând cu împrejurarea dacă lipsa unei asistențe medicale calificate punea

în primejdie viața victimei.

În speță, fapta inculpatului de a

aplica trei lovituri de cuțit, din care două în regiuni ale corpului unde se

află organe vitale (a treia lovitură a fost parată de partea vătămată cu mâna

stângă) constituie tentativă la infracțiunea de omor, iar nu infracțiunea de

vătămare corporală gravă, atâta vreme cât viața victimei a fost salvată numai

prin asistența medicală calificată și de urgență ce i s-a asigurat la S.M.T.,

unde a fost trimis de la S.M.L., considerent pentru care și acest motiv de

recurs va fi respins.

În ceea ce privește individualizarea

pedepsei, Înalta Curte constată că au fost respectate dispozițiile art. 72 C.

pen. Astfel, la stabilirea pedepsei au fost avute în vedere gradul de pericol

social concret al faptelor săvârșite și persoana făptuitorului.

Comiterea a două infracțiuni în

concurs real, ambele cu un ridicat pericol social și, mai ales, urmările acestora,

impuneau aplicarea unor pedepse peste limita inferioară a textelor

sancționatorii.

Datele ce caracterizează persoana

făptuitorului (nu a recunoscut infracțiunile pentru care a fost trimis în

judecată, are antecedente penale, fiind anterior condamnat la un an și 3 luni

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 35 din Decretul nr.

328/1968) conduc la această concluzie, și anume că pedeapsa aplicată a fost

bine individualizată.

În raport de considerentele expuse,

recursul declarat de inculpat nu este fondat și în baza art. 385

15

pct.

1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.

Se va computa perioada arestării

preventive, iar în baza art. 192 alin. (2) din același cod, inculpatul va fi

obligat la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul C.A. împotriva deciziei penale nr. 116/ A din 16 martie

2006 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive de la 14 aprilie 2005 la

19 iunie 2006.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 120 RON (1.200.000 lei) cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

19 iunie 2006.