ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 669/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Suceava, urmare a declinării competenței de către Tribunalul Botoșani,

reclamanta I.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de

Pensii Botoșani, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se anuleze hotărârea nr.

1647 din 25 februarie 2005 și să se constate că este beneficiara drepturilor

recunoscute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada cât a fost deportată,

împreună cu familia, în Transnistria, comuna Varvaroka, sat Koronika, începând

cu primăvara anului 1942 și până în toamna anului 1944.

În susținerea acțiunii, reclamanta a

depus, în copie, mai multe înscrisuri, printre care acte de stare civilă și

declarații autentificate din partea unor martori care s-au aflat în aceeași

situație.

Prin sentința civilă nr. 327 din 21

septembrie 2005, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscală, a admis acțiunea reclamantei, a anulat hotărârea nr. 1647

din 25 februarie 2005, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, a

Casei Județene de Pensii Botoșani și, totodată, a stabilit că reclamanta este

beneficiara drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada 1

decembrie 1943 - 1 septembrie 1944.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că, prin probatoriul administrat în cauză, respectiv

declarațiile martorilor, reclamanta a făcut dovada că, împreună cu familia, a

fost obligată să-și schimbe domiciliul din România, în Transnistria, fiind

deportată, din motive etnice, în perioada sus menționată.

Împotriva hotărârii instanței de

fond a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Botoșani, criticând-o

și considerând-o nelegală, arătând că în mod greșit instanța a stabilit

calitatea de deportat a reclamantei și a acordat acesteia, drepturile

compensatorii prevăzute de lege, în condițiile în care susținerile acesteia nu

au fost dovedite cu acte oficiale, iar persoanele care au dat declarații în

susținerea acțiunii, nu au făcut dovada că ele însele au calitatea de

beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999.

Examinând cauza și sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în cele ce urmează.

În conformitate cu art. 1 lit. a)

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, de

prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în

perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, la 6

martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost deportată

în ghetouri și lagăre de concentrare din străinătate.

De asemenea, potrivit art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor

acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în

situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale

eliberate de organele competente și, în lipsa acestor acte, prin declarație cu

martori.

În lipsa unor acte oficiale, pentru

dovedirea împrejurărilor invocate în susținerea acțiunii, reclamanta a depus la

dosarul cauzei, declarațiile martorilor F.D. și P.G.

Referindu-se la mărturie, ca mijloc

de probă în procesul civil, art. 192 C. proc. civ. stabilește că, înainte ca

martorul să declare ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările ce

constituie obiectul probei, un minim de aspecte se impun a fi precizate, tocmai

pentru a da posibilitatea judecătorului să aprecieze în ce măsură mărturia

depusă reflectă realitatea. De asemenea, potrivit art. 196 din același cod,

mărturia este individuală, neputând fi dată o declarație comună a mai multor

martori. Aceste reguli prevăzute de Codul de procedură civilă trebuie

considerat că se aplică tuturor declarațiilor de martori, indiferent dacă

acestea sunt judiciare sau extrajudiciare, ca în speța de față, întrucât

nerespectarea lor face imposibilă operațiunea de apreciere a mărturiilor.

Or, analizând declarația martorilor

depusă la dosarul cauzei, reiese că nici unul din aspectele prevăzute de art. 192 C. proc. civ., cu excepția identității și vârstei martorilor, nu au fost lămurite în prealabil.

În același timp, nici condiția ca mărturia să fie individuală nu este

respectată în cauză, declarațiile celor doi martori fiind consemnate într-un

singur înscris.

Declarațiile martorilor, singurele

probe pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă,

așadar, cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc

de probă.

Or, pentru a ajunge la o soluție

temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă un rol activ, fiind datori,

potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a stărui, prin toate mijloacele

legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe

baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii. În acest sens,

aceleași prevederi legale acordă judecătorilor, puterea de a ordona administrarea

probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi.

Față de dispozițiile legale

menționate, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în

mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt invocată de reclamantă,

instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.

Pentru aceste motive, recursul va fi admis, sentința atacată

va fi casată și, în temeiul art. 313 teza I C. proc. civ., va fi trimisă cauza,

spre rejudecare, la aceeași instanță care, în aplicarea art. 315 alin. (1) și

(3) din același cod, va proceda la completarea probatoriului, în sensul

audierii nemijlocite a martorilor și al prezentării de către aceștia a

dovezilor că ei înșiși au calitatea de beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999,

așa cum precizează în declarația notarială depusă la dosarul de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Botoșani împotriva sentinței civile nr. 327 din 21

septembrie 2005 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite

cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 28 februarie 2006.