ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 251/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea

de Apel Suceava, urmare a declinării competenței de către Tribunalul Botoșani,

reclamanta F.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de

Pensii Botoșani, anularea hotărârii nr. 1630 din 25 februarie 2005, emisă de

pârâtă și obligarea acesteia să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr.

189/2000.

În susținerea acțiunii, reclamanta a

depus, în copie, mai multe înscrisuri, printre care acte de stare civilă și o

declarație notarială comună a unor martori, arătând că a fost deportată în

Transnistria, în perioada septembrie 1942 - 1944, din motive etnice și rasiale.

Prin sentința civilă nr. 277 din 7

septembrie 2005, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal,

a admis acțiunea și cererea de intervenție în interesul reclamantei și a anulat

hotărârea emisă de pârâtă, obligând-o să să-i recunoască reclamantei, statutul

de refugiată, pentru perioada octombrie 1942 - 1 septembrie 1944, cu acordarea drepturilor

compensatorii legale corespunzătoare.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că, prin probatoriul administrat în cauză, respectiv

declarațiile celor doi martori, reclamanta a făcut dovada că, împreună cu

familia sa, a fost obligată să-și schimbe domiciliul, din România, în

Transnistria (Bug),

fiind deportată, din motive etnice,

în perioada sus menționată.

Considerând-o netemeinică și

nelegală, împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond a declarat recurs,

pârâta Casa Județeană de Pensii Botoșani, arătând că în mod greșit instanța a

stabilit calitatea de deportat a reclamantei și a acordat acesteia, drepturile

compensatorii prevăzute de lege, în condițiile în care susținerile reclamantei

nu au fost dovedite cu acte oficiale, iar persoanele care au dat declarații în

susținerea acțiunii, nu au făcut dovada că ele însele au calitatea de

beneficiare a prevederilor O.G. nr. 105/1999.

Examinând cauza și sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea

constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în cele ce urmează.

În conformitate

cu art. 1 lit. a) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază

persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere

de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții

etnice, în sensul că a

fost deportată în ghetouri și lagăre de concentrare din

străinătate

.

De asemenea,

potrivit

art. 6

1

din

O.G.

nr. 105/1999 și art.

4

din Normele

pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate

prin H.G. nr. 127/2002, d

ovada încadrării în

situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță, se poate face cu acte oficiale

eliberate de organele competente sau,

î

n lipsa acestor acte, prin declarație cu martori.

În lipsa unor acte oficiale, pentru

dovedirea împrejurărilor invocate în susținerea acțiunii, reclamanta a depus la

dosarul cauzei, declarațiile martorilor Z.M. și S.P.

Referindu-se la mărturie, ca mijloc

de probă în procesul civil, art. 192 C. proc. civ. stabilește că, înainte ca

martorul să declare ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările ce

constituie obiectul probei, un minimum de aspecte se impun a fi precizate,

tocmai pentru a da posibilitatea judecătorului să aprecieze în ce măsură

mărturia depusă reflectă realitatea. De asemenea, potrivit art. 196 din același

cod, mărturia este individuală, neputând fi dată o declarație comună

a mai multor martori. Aceste reguli prevăzute de Codul de

procedură civilă, trebuie considerat că se aplică tuturor declarațiilor de

martori, indiferent dacă acestea sunt judiciare sau extrajudiciare, ca în speța

de față, întrucât nerespectarea lor face imposibilă operațiunea de apreciere a

mărturiilor.

Or, analizând declarațiile martorilor depuse la

dosarul cauzei, reiese că nici unul din aspectele prevăzute de art. 192 C.

proc. civ., cu excepția identității și vârstei martorilor, nu au fost lămurite

în prealabil. În același timp, nici condiția ca mărturia să fie individuală, nu

este respectată în cauză, declarațiile celor doi martori fiind consemnate

într-un singur înscris.

Declarațiile martorilor, singurele probe pe care

instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă, așadar,

cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de

probă.

Or, pentru a

ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ,

fiind datori, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a stărui, prin toate

mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii. În

acest sens, aceleași prevederi legale acordă judecătorilor, puterea de a ordona

administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile s-ar

împotrivi.

Față de

dispozițiile legale menționate, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent,

fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt invocată

de reclamantă, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.

Pentru

aceste

motive,

recursul va fi admis, sentința atacată va fi casată și, în temeiul art. 313

teza I C. proc. civ., va fi trimisă cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță

care, în aplicarea art. 315 alin. (1) și (3) din același cod, va proceda la

completarea probatoriului, în sensul audierii nemijlocite a martorilor și al

prezentării de către aceștia, a dovezilor că ei înșiși au calitatea de

beneficiari ai prevederilor O.G. nr. 105/1999, așa cum precizează în declarația

notarială depusă la dosarul de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta

Casa Județeană de Pensii Botoșani împotriva sentinței civile nr. 277 din 7

septembrie 2005 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite

cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 ianuarie 2006.