ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10044/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10044/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

T.S., F.M. și S.A., în calitate de

moștenitori ai tatălui lor J.S., au cerut Prefecturii județului Sibiu, pe cale

de notificare formulată în temeiul Legii nr.10/2001, restituirea în natură a

unor imobile situate în comuna Șelimbăr, fostă proprietate a tatălui lor, de la

care au fost preluate de stat în anul 1987 în baza Decretului nr. 223/1974.

Prefectura județului Sibiu a

transmis notificarea Primăriei comunei Șelimbăr, iar primarul acesteia a emis

dispoziția nr. 52 din 25 aprilie 2002, prin care a respins cererea de

restituire în natură.

Dispoziția de mai sus a fost anulată

prin sentința civilă nr. 368 din 27 mai 2003 pronunțată de Tribunalul Sibiu,

schimbată în parte prin decizia civilă nr. 472/A din 5 decembrie 2003

pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, rămasă irevocabilă,

ultima instanță obligând Primăria comunei Șelimbăr să trimită notificarea spre

competentă soluționare Inspectoratului Județean de Poliție Sibiu.

Inspectoratul de Poliție al

județului Sibiu a emis decizia nr. 12726 din 21 iunie 2005, prin care a respins

cererea obiect al notificării cu motivarea că nu s-a făcut dovada mandatului

dat S.S. de a semna și depune notificarea în numele solicitanților, precum și

pentru că „preluarea imobilului de către stat nu a fost abuzivă, deoarece

foștii proprietari au fost îndestulați rezonabil prin prețul primit în baza

Decretului nr. 223/1974 și aveau vocația de a fi îndestulați rezonabil dacă

înstrăinau imobilul respectiv înainte de formalizarea intenției de a părăsi

definitiv țara”.

S.T., F.M. și A.S., prin mandatar

S.S., au formulat contestație în temeiul art. 24 alin. (7) din Legea nr.

10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 și republicată, în contradictoriu

cu Inspectoratul de Poliție al județului Sibiu și Consiliul Județean Sibiu,

solicitând anularea deciziei emise de primul intimat, constatarea că imobilul a

fost preluat abuziv de Statul Român și obligarea emitentului la restituirea

imobilului în natură pe calea unei noi dispoziții.

Tribunalul Sibiu, secția civilă, a

pronunțat sentința civilă nr. 149 din 20 februarie 2006, prin care:

- a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a Consiliului Județean Sibiu în raport cu cererile privind

anularea deciziei atacate și restituirea imobilului în natură, respingând în aceste

limite față de Consiliul Județean Sibiu contestația dedusă judecății;

- a admis în parte contestația față

de Consiliul Județean Sibiu și în întregime față de Inspectoratul Județean de

Poliție Sibiu, constatând că imobilul a fost preluat de stat fără titlu

valabil, anulând decizia nr. 12726/2005 a șefului Inspectoratului de Poliție al

județului Sibiu și obligând Inspectoratul de Poliție al județului Sibiu să

emită dispoziție de restituire în natură a imobilului înscris C.F. 3275

Șelimbăr nr.top 63/1/I și 64/1/I cu mențiunea concomitentă a afectațiunii

imobilului pe timp de 3 ani și rambursarea de către contestatori a

despăgubirilor primite, actualizate la suma de 7.553,85 lei RON.

Apelul declarat de Inspectoratul de

Poliție al județului Sibiu a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr.

149/A din 26 aprilie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția

civilă.

În fiecare din gradele de

jurisdicție arătate, Inspectoratul de Poliție al județului Sibiu a fost obligat

la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către contestatori.

Inspectoratul de Poliție al

județului Sibiu a declarat recurs solicitând casarea hotărârilor date în cauză

și, pe fond, respingerea contestației și constatarea nulității notificării ca

fiind semnată de o persoană care nu avea mandat de reprezentare.

Printr-un prim motiv de recurs s-a

susținut că instanțele au rezolvat nelegal excepția lipsei calității de

mandatar a semnatarei notificării S.S., excepție pe care recurentul a înțeles

să o invoce și în recurs.

Dezvoltând această susținere,

intimatul recurent a arătat că procura depusă cu prilejul judecării pricinii în

primă instanță nu probează mandatul de a semna notificarea, iar această procură

nu atestă veracitatea semnăturii, calitatea în care au acționat semnatarii actului

și identitatea ștampilei notarului german M.K., întrucât nu au fost respectate

prevederile ordonanței nr. 66/1999 privind traducerea, apostilarea, legalizarea

copiei traduse și prezentarea originalului pentru certificarea copiei, cerințe

puse în vedere contestatorilor în faza procedurii administrative a prezentului

litigiu, rămase neîndeplinite de către aceștia.

Al doilea motiv de recurs vizează

fondul cauzei, intimatul recurent susținând că instanțele au încălcat

dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, care nu includ în categoria

imobilelor preluate abuziv pe cele trecute în proprietatea statului în temeiul

Decretului nr. 223/1974, precum și dispozițiile cap. 2 pct. 1.4 lit. B) din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 aprobate prin H.G. nr.

498/2003, potrivit cărora nu este abuzivă preluarea de către stat a imobilelor

care au aparținut persoanelor care, făcând cerere de plecare definitivă din

țară, au înstrăinat locuințele către stat, fiind îndestulate rezonabil prin

prețul primit sau având vocația de a fi îndestulate rezonabil dacă ar fi

înstrăinat imobilul înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv

țara.

Cu referire concretă la incidența

dispozițiilor legale de mai sus în cazul contestatorilor, intimatul-recurent a

susținut că foștii proprietari au înstrăinat imobilul către stat pe baza

acordului lor liber exprimat, solicitând și încasând despăgubiri pentru imobil,

că autoritățile române le-au eliberat pașapoarte cu peste 50 zile înainte de

data încasării despăgubirilor putând astfel alege între înstrăinarea imobilului

prin vânzare unor persoane fizice ori către stat sau chiar păstrarea calității

de proprietari, iar alegând varianta vânzării către stat înseamnă că au ales

liber această soluție, au fost mulțumiți de prețul oferit și au încasat liber

sumele de bani, toate acestea demonstrând că imobilul nu a fost preluat abuziv,

ci cu titlu valabil, cu atât mai mult cu cât, ulterior preluării efective a

imobilului de către stat, foștii proprietari au dat o declarație notarială prin

care au precizat în mod expres că nu au de formulat nici un fel de pretenții

față de Statul Român sau față de persoane fizice ori juridice din România.

Toate susținerile mai sus redate au

fost încadrate de intimatul recurent în cazul de casare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Recursul nu este întemeiat.

Cu referire la susținerea în

legătură cu inexistența mandatului legal, care a constituit motiv de apel,

instanța de apel a hotărât că nu este fondată, deoarece „la dosar este depusă

procura, iar mandatara S.S. a reprezentat reclamanta atât în dosarul 7114/2002

în care s-a pronunțat sentința civilă nr.368/2003, cât și în dosarul 5270/2003

a Curții de Apel Alba Iulia, care au reținut în baza aceleași procuri,

calitatea de mandatar”.

Ca urmare, privită ca motiv de

recurs, inexistența calității de mandatar nu poate fi cercetată prin raportare

exclusivă la motivarea acestei susțineri, deoarece, așa cum rezultă din

dezvoltarea motivului de recurs, nu are în vedere considerentele pentru care

instanța de apel a recunoscut calitatea de mandatar (existența unor hotărâri

judecătorești anterioare), ci argumente care nu au făcut obiectul judecății.

Or, este de esența recursului că,

prin intermediul acestei căi de atac, sunt supuse controlului judecătoresc anumite

hotărâri judecătorești, iar controlul vizează numai aspecte de nelegalitate ale

acestora.

Cu alte cuvinte, ceea ce nu a fost

caz de judecată nu poate fi cercetat pe calea recursului.

Aceleași susțineri nu pot fi primite

însă nici pe cale de excepție reiterată în recurs, deoarece, așa cum corect a

statuat instanța de apel, calitatea de mandatar a fost recunoscută prin

hotărâre judecătorească anterioară și irevocabilă, opozabilă actualei

recurente, astfel încât nu poate fi negată pe calea unei noi judecăți.

Motivele de recurs privind însuși

fondul litigiului sunt evident nefondate.

Astfel, în baza Legii nr. 10/2001,

este îndreptățit a obține restituirea în natură a imobilului și fostul

proprietar (sau moștenitorii săi) care, pentru a putea părăsi țara, a fost

nevoit să-și înstrăineze către stat imobilul și a primit o despăgubire în

sensul reglementat prin Decretul nr. 223/1974.

Totodată, nu au temei legal și nici

eficiență dispozițiile de la pct. 1.4 lit. b)/2 din Normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, potrivit

cărora se va respinge cererea de restituire pentru că „înstrăinarea nu a fost

abuzivă și proprietarul a fost îndestulat rezonabil”.

Înalta Curte constată că, deși Legea

nr. 10/2001 nu definește noțiunea de „preluare abuzivă”, ea enumeră prin art. 2

alin. (1) situațiile juridice care constituie preluări cu acest caracter, iar

imobilele de natura celui în discuție se încadrează în ipoteza descrisă la lit.

b), înlăturând toate argumentele de genul celor invocate pe calea prezentului

recurs.

Aceasta pentru că înstrăinarea

imobilelor către stat a fost prevăzută ca obligație

prin Decretul nr. 223/1974, care, la

art. 5, prevedea că erau nule de drept actele juridice încheiate în scopul

eludării dispozițiilor sale, ceea ce constituia o încălcare flagrantă a

principiului libertății contractuale.

De asemenea, înstrăinarea către stat

se făcea în schimbul unor sume pe care tot acesta le stabilea, astfel că nu se

poate afirma cu temei că ele reprezentau valoarea reală a bunului, mai exact

despăgubirea rezonabilă la care se referă amintitele norme metodologice.

Este pur teoretic, lipsită de orice

realizare practică, în raport cu conținutul deja arătat al art. 5 din Decretul

nr. 223/1974, prevederea din aceleași norme metodologice vizând vocația

persoanei de a fi rezonabil îndestulată dacă înstrăina imobilul înainte de

formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara.

Ca urmare, imobilul în litigiu se

încadrează întocmai în cazul reglementat prin art. 2 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 10/2001 deoarece, chiar dacă autoritatea de stat din acea vreme a

plătit o sumă de bani cu titlu de preț, statul a preluat imobilul fără titlu

valabil încălcând regimul constituțional al ocrotirii proprietății prin

obligația impusă proprietarului de a înstrăina imobilul către stat. De altfel,

textul legal enunțat nu condiționează caracterul abuziv al preluării de

împrejurarea că statul a plătit sau nu o sumă de bani în schimbul imobilului și

de valoarea acestei.

Pentru toate cele ce succed,

recursul nu este întemeiat în totalitatea sa, astfel că va fi respins potrivit

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de Inspectoratul de Poliție al Județului Sibiu împotriva deciziei nr.

149/A din 26 aprilie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 7 decembrie 2006.